CSJ. Decizia nr. 68/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 68
Dosar nr. 175/2002
Şedinţa publică din 5 mai 2002
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, la data de 29 mai 1996, reclamanta S.C. C. S.R.L. Râmnicu Vâlcea a solicitat obligarea pârâtei S.C A.–R. S.A. Cluj-Napoca să-i plătească următoarele sume de bani:
- 701.072,25 franci francezi reprezentând contravaloarea reparaţiei autocarului marca Mercedes cu număr de înmatriculare VL-04-STT, proprietatea reclamantei, avariat la data de 9 septembrie 1995, în Franţa, în urma unui accident de circulaţie;
- 53.000 dolari SUA reprezentând pierderi datorate imobilizării autocarului începând de la 1 noiembrie 1995 până la data introducerii acţiunii, urmând ca această sumă să fie majorată şi în raport cu timpul ce se va scurge până la pronunţarea hotărârii;
- 11.250 mărci germane reprezentând cheltuieli făcute pentru deplasarea autocarului de la locul accidentului până la cel mai apropiat atelier de reparaţii şi pentru transportul călătorilor.
- 12.800 mărci germane reprezentând cheltuieli suportate cu ocazia deplasărilor efectuate în Germania şi Franţa în legătură cu accidentul produs şi pentru întocmirea dosarului de daune.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că la data de 9 septembrie 1995, în timp ce circula pe teritoriul Franţei, în zona localităţii Orleans, autocarul menţionat a fost accidentat, fiind avariat grav, datorită exploziei pneului din dreapta-faţă, ceea ce a avut ca urmare şi rănirea unor pasageri.
Reclamanta a menţionat că, deşi şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica producerea evenimentului asigurat şi a efectuat toate procedurile necesare întocmirii dosarului de daune, pârâta a refuzat în mod nejustificat să-i plătească despăgubirea cuvenită conform contractului de asigurare globală, a autovehiculului, încheiat la data de 6 iunie 1995.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii pe motiv că accidentul s-a produs din vina exclusivă a reclamantei, iar înştiinţarea asigurătorului despre producerea acestui eveniment nu s-a realizat în termenul prevăzut prin contract.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin încheierea nr. 2337 din 3000 septembrie 1997, admiţând cererea formulată de pârâtă, a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Dolj.
Prin sentinţa civilă nr. 1294 din 9 decembrie 1997, Tribunalul Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a anulat acţiunea ca netimbrată cu timbru fiscal şi timbru judiciar.
Admiţând apelul declarat de reclamantă, prin Decizia civilă nr. 556 din 25 mai 1998, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a desfiinţat această sentinţă, dispunând trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la acelaşi tribunal.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.
Prin Decizia nr. 4399 din 3 decembrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, s-a constatat că recursul este nul, deoarece nu a fost respectată cerinţa de a fi motivat în termen, iar prin Decizia aceleiaşi Curţi nr. 3892 din 11 iulie 2000 a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de pârâtă împotriva acestei decizii.
Judecând cauza, Tribunalul Dolj, secţia comercială şi de drept administrativ, prin sentinţa civilă nr. 158 din 2 februarie 2000, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 104.384 dolari SUA reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate autocarului, precum şi cheltuieli cu transportul pasagerilor, pentru deplasarea, gararea şi transportul autocarului până la cel mai apropiat service.
S-a motivat că din probele administrate a rezultat că accidentul în care a fost implicat autocarul ce a făcut obiectul asigurării nu s-a produs din vina asiguratului, iar potrivit contractului de asigurare pârâtei îi revine obligaţia de a acorda despăgubiri pentru pagubele produse prin explozia pneului, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor necesitate de transportul ulterior al pasagerilor şi al autovehiculului respectiv.
Prin Decizia civilă nr. 457 din 16 mai 2001, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins apelul declarat de reclamantă şi, admiţând apelul pârâtei, a schimbat în totalitate sentinţa, respingând acţiunea formulată de reclamantă, cu obligarea acesteia să plătească pârâtei suma de 26.362.148 lei cheltuieli de judecată în apel.
Prin considerentele acestei decizii s-a motivat că din actele dosarului rezultă că accidentul s-a produs datorită neechipării corespunzătoare a autovehiculului implicat în accident, relevându-se în acest sens procesul-verbal încheiat de Escadronul Jandarmeriei Naţionale Franceze pentru autostrada Orleans, care a constatat că toate pneurile acelui autovehicul au fost fie prea uzate, fie la limita pragului de toleranţă şi aderenţă.
S-a mai reţinut, în motivarea deciziei, că înştiinţarea asiguratorului de producerea riscului asigurat s-a făcut cu întârziere de peste o lună de zile, deşi contractul de asigurare prevedea obligativitatea înştiinţării în 48 de ore de la producerea accidentului.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 6917 din 23 noiembrie 2001, a respins recursul declarat de reclamantă cu motivarea că, printr-o corectă şi completă apreciere a materialului probator, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, drepturile şi obligaţiile corelative asumate de acestea prin contractul de asigurare globală încheiat la 6 iunie 1995, iar ca urmare a constatat în mod just că riscul asigurat s-a produs din culpa asiguratului, care a trimis în cursă un autovehicul având cauciucuri uzate peste limita admisă.
S-a apreciat, prin considerentele acestei decizii, că au fost înlăturate în mod justificat concluziile experţilor R.R. şi U.I., deoarece acestea contravin în mod vădit constatărilor din procesul-verbal încheiat de subunitatea jandarmeriei franceze pentru autostrada Orleans, din care rezultă, fără nici un echivoc, că toate cauciucurile cu care a fost echipat autocarul implicat în accident prezentau un nivel de uzură superior limitei admisibile, provocând explozia unuia dintre ele.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, invocându-se temeiul înscris în art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că toate cele trei hotărâri sunt vădit netemeinice, deoarece prima instanţă şi instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra cererii pârâtei de a se dispune completarea expertizei tehnice în sensul stabilirii raportului de cauzalitate între gradul de uzură al anvelopei şi explozia care a produs paguba.
S-a relevat că această completare a raportului de expertiză era necesară pentru stabilirea cauzei care a produs explozia cauciucului întrucât prin raportul de expertiză întocmit de R.R. şi U.I. s-a exprimat părerea că este exclus raportul cauzal între gradul de uzură al benzii de rulare şi explozia anvelopei.
S-a învederat că, pentru completarea materialului probator sub aspectul arătat, se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanţă, urmând ca aceasta, în ipoteza în care ar reţine că este angajată răspunderea asiguratorului, să aibă în vedere, la evaluarea despăgubirilor, şi susţinerile din motivele de apel formulate de reclamantă.
Recursul în anulare nu este fondat.
Este adevărat că, potrivit art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare şi în cazul când sunt vădit netemeinice.
În această privinţă, însă, se constată că hotărârile pronunţate în cauză nu sunt vădit netemeinice sub aspectele la care se face referire prin motivul invocat.
Sub acest aspect, din examinarea actelor dosarului se constată că prima instanţă a dispus să fie efectuată o expertiză tehnică privind: starea tehnică a autocarului; cauza exploziei anvelopei din faţă dreapta; rolul profilului benzii de rulare a unei anvelope şi dacă uzura acesteia poate să determine o explozie; cauza accidentului şi valoarea pagubei produse prin acesta.
Prin raportul de expertiză întocmit de inginerii R.R. şi U.I., experţi tehnici auto, s-a ajuns la următoarele concluzii:
- autocarul Mercedes implicat în accident a trecut prin vama română, vămile de tranzit şi vama franceză, care nu i-ar fi permis, la verificările efectuate, să circule în continuare şi să ajungă în Franţa dacă anvelopele ar fi avut o uzură peste normele admise de normele de circulaţie;
- starea tehnică a anvelopei din dreapta faţă a corespuns normelor de circulaţie şi nu a prezentat uzură peste limita admisă, explozia acesteia putând fi generată de un viciu de fabricaţie a materialului din care era confecţionată carcasa anvelopei sau de un obiect contondent aflat pe autostradă şi întâlnit în procesul de rulare; uzura benzii de rulare nu poate genera o explozie a anvelopei; accidentul de circulaţie s-a produs din cauza exploziei anvelopei menţionate. De asemenea, prin răspunsurile la obiecţiunile formulate de pârâtă, expertul R.R. a menţinut integral concluziile din raportul de expertiză tehnică.
Pe de altă parte, aşa cum s-a relevat prin recursul în anulare, este adevărat că pârâta a solicitat primei instanţe să fie efectuată o nouă expertiză în cadrul Registrului Auto Român, cu privire la starea tehnică şi modul de utilizare a anvelopelor cu care era echipat autocarul, în raport cu reglementările şi normele tehnice româneşti, franceze şi ale Comunităţii Europene, precum şi cu privire la cauzele accidentului în care a fost antrenat autovehiculul respectiv, iar în cadrul criticilor formulate prin motivele de apel a contestat concluziile la care s-a ajuns prin raportul de expertiză tehnică depus în dosar şi a subliniat că era necesar ca expertiza să fie efectuată de un expert specializat în anvelope, pregătirea generală de expert tehnic nefiind suficientă.
Instanţa de apel, examinând materialul probator din dosar în ansamblul său, a ajuns la concluzia că riscul asigurat produs a fost cauzat prin culpa asiguratului, care a trimis în cursă un autovehicul conţinând componente uzate peste limita admisă, iar nu din împrejurări independente de voinţa sa, precum şi că înştiinţarea asiguratorului despre producerea riscului asigurat s-a făcut cu o întârziere de peste o lună, cu toate că prin contractul de asigurare s-a prevăzut obligativitatea înştiinţării în 48 de ore de la producerea evenimentului.
La rândul ei, instanţa de recurs a învederat, prin considerentele deciziei, că instanţa de apel a înlăturat în mod justificat concluziile experţilor R.R. şi U.I., subliniind că aceste concluzii contravin, în mod evident, actelor doveditoare la care s-a referit, a căror forţă probantă este de necontestat.
Concretizându-se, s-a motivat că din probele dosarului, raportate la clauzele din contractul de asigurare globală încheiat de părţi, rezultă că riscul asigurat s-a produs din culpa asiguratului care a trimis în cursă un autovehicul conţinând componente, în special cauciucuri, uzate peste limita admisă.
Din examinarea cauzei în ansamblu, sub aspectul aprecierii date materialului probator de prima instanţă şi de cele două instanţe de control judiciar, se constată următoarele:
În conformitate cu art. 129 alin. (5) C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", putând "ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
În îndeplinirea acestei îndatoriri, pe lângă actele depuse de părţi şi celelalte probe administrate în faţa primei instanţe, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de către experţii ingineri R.R. şi U.I. care au întocmit şi prezentat raportul de expertiză tehnică la care s-a făcut referire.
Considerând neconvingătoare şi incomplete răspunsurile date de aceşti experţi la obiecţiunile formulate asupra raportului de expertiză, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize, pentru stabilirea stării tehnice şi a modului de utilizare a anvelopelor cu care era echipat autocarul, raportat la reglementările şi normele tehnice româneşti, franceze şi ale Comunităţii Europene, precum şi a cauzelor accidentului, propunând ca expertiza să fie executată în cadrul Registrului Auto Român, care are un serviciu specializat în materie de anvelope auto.
Este adevărat că prima instanţă, fără să dea curs solicitării de a se administra proba menţionată, a admis în parte acţiunea, iar instanţa de apel, în faţa căreia pârâta s-a referit din nou la cererea sa de efectuare a acelei expertize în cadrul Registrului Auto Român şi a reiterat obiecţiunile aduse raportului de expertiză depus, a ajuns la o concluzie contrarie celei învederate prin acest raport de expertiză, schimbând, pe cale de consecinţă, în totalitate sentinţa şi respingând acţiunea.
Or, pentru a reţine că riscul asigurat produs a fost cauzat din culpa asiguratului şi nu din împrejurări independente de voinţa sa, instanţa de apel, iar ulterior şi instanţa de recurs, care a confirmat soluţia acesteia, s-au bazat pe dovezi temeinice şi legal administrate, a căror corectă şi completă apreciere impun înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin raportul de expertiză.
Sub acest aspect, aşa cum s-a relevat prin considerentele deciziilor pronunţate de cele două instanţe de control judiciar, opiniile exprimate de cei doi experţi tehnici auto şi concluziile la care au ajuns prin raportul întocmit nu pot infirma constatările de netăgăduit făcute de personalul de specialitate al Jandarmeriei Naţionale Franceze cu privire la cauzele producerii accidentului în care a fost implicat autocarul aparţinând reclamantei.
În această privinţă, este de observat că prin procesul-verbal de transport, constatare şi măsuri luate nr. 3734/95, al Jandarmeriei Naţionale, Escadron: autostrada Orleans, s-a constatat că "ieşirea autocarului de pe şosea s-a datorat exploziei cauciului din faţă, partea dreaptă", că autovehiculul respectiv, cu gabarit depăşind 3,5 tone, era "echipat cu cauciucuri având canelurile principale cu o adâncime măsurată sub 1 mm, în mai mult de un punct din patru", ceea ce constituie contravenţie de categoria a 4-a, concluzionându-se că "toate cauciucurile, atât cele de la nivelul osiei din spate (roţi duble), cât şi cele de pe osia din faţă sunt fie evident uzate, fie că nu mai prezintă o sculptură (profil) inferioară sau egală cu 1,6 mm, în mai mult de un punct".
Tot astfel, primul adjunct al procurorului Republicii pentru Tribunalul Marii Instanţe de la Chartres a comunicat că serviciul comandamentului autostrăzii din Orleans "a constatat de o manieră fără nici un echivoc, că în totalitate, cauciucurile cu care era echipat autocarul înmatriculat cu nr. VL-04-STT prezentau un nivel de uzură superior limitei admisibile, fapt care a provocat explozia unuia dintre acestea şi producerea accidentului", trimiţând, totodată, "o fotocopie a clişeelor fotografice luate de către jandarmi, care demonstrează în mod indiscutabil corelaţia dintre aceste constatări şi declanşarea accidentului".
De altfel, printr-un raport anterior de expertiză tehnică judiciară, întocmit la solicitarea pârâtei de prof.dr.ing. S.S., expert tehnic judiciar în specialitatea "automobile - circulaţie rutieră", s-a ajuns la o concluzie similară cu aceea ce rezultă din actele de constatare ale serviciului de specialitate din cadrul Jandarmeriei Naţionale Franceze, respectiv, că accidentarea autoturismului, care avea 444.698 km parcurşi, s-a datorat uzurii exagerate a anvelopelor, iar printr-o declaraţie olografă, prezentată instanţei, B.I., şofer la autocarul respectiv, a relatat că anvelopele cu care acesta a fost echipat erau uzate.
Este adevărat că prof.univ. S.S. nu a efectuat expertiza din dispoziţia instanţei şi că şoferul B.I. nu a făcut declaraţia în faţa judecătorului, dar trebuie avut în vedere că, prin conţinutul lor, aceste acte se coroborează cu constatările subunităţii de jandarmi din Franţa, abilitată prin legile statului respectiv să facă primele cercetări în astfel de cazuri şi să determine cauzele accidentului.
Totodată, faţă de constatările făcute de autorităţile franceze abilitate cu privire la starea autocarului şi la cauzele ce au determinat accidentarea acestuia, necontestate potrivit reglementărilor aplicabile, concluziile contrarii la care au ajuns experţii ingineri R.R. şi U.I. asupra cauzelor accidentului nu pot fi primite, mai ales că, aşa cum s-a relevat prin considerentele deciziei pronunţate în recurs, unele premise avute în vedere de aceşti experţi nu corespund realităţii.
De aceea, în raport cu clauzele convenite prin contractul de asigurare intervenit între reclamantă şi pârâtă, în mod justificat instanţa de apel şi cea de recurs au ajuns la concluzia că, în cauză, s-au administrat suficiente dovezi din care rezultă, fără echivoc, că riscul asigurat s-a produs datorită neechipării corespunzătoare a autovehiculului, astfel că nu se mai impune efectuarea unei noi expertize tehnice în sensul solicitat de pârâtă.
Pe de altă parte, aşa cum s-a învederat prin considerentele deciziei instanţei de apel, înştiinţarea asiguratorului despre producerea riscului asigurat s-a făcut cu întârziere.
Astfel, deşi accidentul a avut loc la data de 9 septembrie 1995, iar prin contractul de asigurare s-a prevăzut obligativitatea asiguratului de a înştiinţa în scris pe asigurator în termen de 48 de ore de la producerea sau de la luarea la cunoştinţă despre producerea evenimentului asigurat, asiguratul a transmis înştiinţarea abia la 25 octombrie 1995 cu toate că aflase despre eveniment imediat după producerea lui.
Mai mult, este de reţinut că reclamanta a calculat valoarea reparaţiilor prin deducerea valorii estimate a autovehiculului după accident din presupusa valoare anterioară a acestuia, deşi autovehiculul a fost adus şi reparat în România, ceea ce demonstrează că neanunţarea la timp a asiguratorului se poate explica numai prin existenţa unui interes al asiguratului de a îngreuna demersurile necesare corectei stabiliri a prejudiciului şi a răspunderii pentru riscul asigurat.
Aşa fiind, se constată că instanţele de control judiciar au apreciat corect că, în cauză, răspunderea pentru producerea evenimentului asigurat nu revine asiguratorului, ci asiguratului.
În consecinţă, rezultând că atât hotărârea instanţei de apel, care a infirmat soluţia primei instanţe şi a respins acţiunea, cât şi hotărârea instanţei de recurs, prin care s-a confirmat soluţia de respingere a acţiunii, nu conţin aspectele de vădită netemeinicie invocate prin recursul în anulare şi cum alte motive, susceptibile de a fi invocate din oficiu, nu se constată, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 158 din 2 februarie 2000 a Tribunalului Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ, deciziei civile nr. 457 din 16 mai 2001 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială şi deciziei nr. 6917 din 23 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 662/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 7/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
