ICCJ. Decizia nr. 662/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 662
Dosar nr. 99/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 22 octombrie 1996, înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. 3459/1997, după declinarea competenţei de soluţionare în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamanta Organizaţia Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” Bucureşti a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul Complexul Sportiv „LIA MANOLIU” Bucureşti să fie obligat să plătească acesteia suma de 12.608 dolari SUA cu titlu de avans încasat în baza contractului de închiriere nr. 3297 din 14 septembrie 1995, 60.296.463 lei, reprezentând cheltuieli suportate de locatar ca urmare a încheierii contractului, precum şi daune cominatorii.
Prin sentinţa nr. 4635 din 4 noiembrie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că raportul juridic născut între părţi are la bază contractul de închiriere nr. 3297 din 14 septembrie 1995 având ca obiect punerea la dispoziţia reclamantei a complexului sportiv, în vederea organizării unei manifestări religioase.
În contractul amintit, nici una din clauzele acestuia nu conţine consimţământul pârâtului privitor la efectuarea de amenajări a stadionului de către reclamantă.
Rezilierea contractului menţionat a avut loc dintr-o cauză exterioară voinţei părţilor.
Înţelegerea cauzei de reziliere a contractului a determinat-o pe reclamantă să încaseze necondiţionat avansul plătit pentru închirierea stadionului.
Din examinarea anexei la acţiune, instanţa de fond a constatat înscrierea unor bunuri, de strictă întrebuinţare pentru participanţii la manifestarea religioasă, care puteau fi ridicate.
Examinarea anexei menţionate a impus concluzia că reclamanta, prin acţiunea promovată, nu a făcut distincţia juridică între cheltuielile necesare amenajării obiectului contractului şi celelalte cheltuieli făcute pentru organizarea manifestării religioase.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a declarat apel, criticile vizând greşita apreciere cu privire la cauza rezilierii contractului de închiriere, precum şi interpretarea eronată a acestui contract.
Curtea de Apel Bucureşti, seţia comercială, prin Decizia nr. 1148 din 13 mai 1999, a respins apelul ca tardiv declarat.
Prin Decizia nr. 5789 din 12 noiembrie 2000, secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia atacată şi a dispus trimiterea dosarului, aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
Prin Decizia nr. 544 din 9 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 500.000.000 lei cu titlu de despăgubiri, cu motivarea că, potrivit art. 1073 şi art. 1075 C. civ., apelanta este îndrituită să solicite despăgubiri, stabilite prin raportul de expertiză, ca urmare a nerespectării de către pârât a obligaţiilor asumate prin contract.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că Decizia atacată este nulă, în raport de dispoziţiile art. 105 alin. (2) şi art. 106 C. proc. civ., faţă de faptul că motivele de apel nu sunt semnate de reprezentantul legal al apelantei-reclamante şi această lipsă nu a fost complinită în cursul judecăţii.
Pe fond, recurenta a susţinut că acţiunea reclamantei a fost greşit admisă, deoarece:
- prin decalarea datei de organizare a evenimentului religios, în considerarea căruia a fost încheiat contractul de închiriere, noua perioadă s-a suprapus cu perioada de desfăşurare a Campionatului Naţional pentru Juniori;
- avansul plătit de către reclamantă a fost restituit acesteia;
- cheltuielile pentru amenajarea stadionului au fost efectuate fără consimţământul pârâtului şi într-o altă perioadă decât cea care făcea obiectul închirierii.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 4335 din 20 iunie 2002, a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat, reţinând că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract şi din nici o probă a dosarului nu rezultă că ar fi depus diligenţe pentru respectarea acestor obligaţii.
Împotriva hotărârilor menţionate, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârile atacate sunt pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, tototodată, acestea sunt şi vădit netemeinice.
Astfel, în prezenţa notificării din 25 iunie 1996 privitoare la rezilierea contractului de închiriere, reclamanta avea posibilitatea de a nu face cheltuieli inutile cu amenajarea stadionului.
Totodată, în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa distincţiei între cheltuielile necesare amenajării obiectului contractului şi celelalte cheltuieli făcute pentru organizarea propriei manifestări religioase, de strictă întrebuinţare pentru membrii participanţi la congres, care au şi fost folosite, de altfel, în acest scop.
Aşadar, în mod greşit instanţele au reţinut că în cauză au fost dovedite cheltuielile efectuate pentru îmbunătăţirile aduse stadionului naţional, fără a cenzura raportul de expertiză, incomplet şi întocmit cu depăşirea atribuţiilor de către expert.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată următoarele:
La data de 29 octombrie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi în dosarul nr. 3459/1998, a luat act că reclamanta, prin apărător, şi-a precizat acţiunea, în sensul înjumătăţirii pretenţiei.
Precizarea acţiunii, în sensul reducerii pretenţiei la jumătate, formulată în modul menţionat, este confirmată în scris şi motivată prin notele depuse la dosarul de fond, semnate de preşedintele şi contabilul organizaţiei religioase reclamante.
Examinând manifestarea de către reclamanată a unuia din drepturile constituind conţinutul principiului disponibilităţii, respectiv dreptul de a determina limitele acţiunii, prin prisma motivului invocat de această parte, precum şi în raport de tabelul centralizator şi înscrisurile justificative ale cheltuielilor, anexate acestuia, din care rezultă că parte dintre acestea nu au legătură cu lucrările de amenajare a stadionului, se constată că actul de dispoziţie menţionat nu a urmărit un scop nelicit, aşa încât în mod corect prima instanţă a luat act de reducerea câtimii obiectului pretenţiei deduse judecăţii.
Se constată aşadar că reclamanta a precizat cererea în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Examinând cauza, în apel şi recurs, atât în primul, cât şi în cel de al doilea ciclu procesual, instanţele de control judiciar au soluţionat cauza în raport de câtimea obiectului cererii introductive de instanţă, cu neobservarea precizării acţiunii, în sensul micşorării pretenţiei la jumătate.
Or, prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. s-a stabilit imperativ că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.
De altfel, o prevedere în acelaşi sens era conţinută şi în C. proc. civ. nemodificat, prin art. 130 alin. (4) din cod, în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunându-se imperativ că „ei vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii”.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că instanţa nu poate depăşi limitele învestirii sale, aşa încât, o atare omisiune, în raport de caracterul imperativ al normei încălcate, constituie o încălcare esenţială a legii şi duce la casarea hotărârii.
Ca atare, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. se constată a fi întemeiate, hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa Decizia pronunţată în recurs, va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care o va casa, va admite apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va modifica în sensul că va admite acţiunea precizată şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 250.000.000 lei, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 4335 din 20 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Admite recursul declarat de pârâtul Complexul Sportiv Naţional „LIA MANOLIU” Bucureşti împotriva deciziei nr. 544 din 9 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI –a comercială pe care o modifică în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâta Organizaţia Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” împotriva sentinţei nr. 4635 din 4 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială pe care o schimbă în sensul că:
Admite acţiunea precizată a reclamantei Organizaţia Religioasă „MARTORII LUI IEHOVA” şi obligă pârâtul Complexul Sportiv Naţional „LIA MANOLIU” Bucureşti, să plătească acesteia suma de 250.000.000 lei.
Menţine celelalte dispoziţii.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 decembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 145/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 68/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
