CSJ. Decizia nr. 7/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 7
Dosar nr. 148/2002
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 82 din 24 iulie 2000 a Tribunalului Giurgiu, inculpatul T.A. a fost condamnat la două pedepse de câte 4 ani închisoare pentru două infracţiuni de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) şi g), respectiv art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., precum şi la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., instanţa de fond a contopit cele trei pedepse şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare.
Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile A.N. 12.000.000 lei despăgubiri civile şi părţii civile B.A. 1.600.000 lei, ambele sume în solidar cu inculpaţii A.P., M.V. şi N.I., aceştia din urmă obligaţi la plata acestor sume, tot în solidar, prin sentinţa nr. 106 pronunţată la data de 10 decembrie 1999 în dosarul nr. 1995/1997 al Tribunalului Giurgiu.
S-a reţinut că inculpatul T.A., împreună cu inculpaţii A.P., M.V. şi N.I., condamnaţi separat ca urmare a disjungerii, a sustras în zilele de 16 şi 19 iunie 1997 bunuri şi animale de la S.C. C.JB S.R.L. şi de pe izlazul comunal.
S-a mai reţinut că, prin întrebuinţare de violenţe şi ameninţări, la data de 18 iunie 1997, acelaşi inculpat şi-a însuşit oile părţii vătămate B.P.
Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, prin care acesta a susţinut că nu a participat la comiterea faptelor şi a solicitat achitarea sa, a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 558, pronunţată la data de 19 octombrie 2000.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 5261 din 30 noiembrie 2001, a respins, ca tardiv introdus, recursul declarat de inculpatul T.A. împotriva acestei din urmă hotărâri.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., susţinând că hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea legii.
S-a arătat că, urmare a comportării inculpatului în timpul încercării de audiere, de natură a crea serioase dubii asupra capacităţii sale psihice, precum şi depunerii ulterioare de acte medicale prin care se atesta o tulburare organică de personalitate şi comportament şi, totodată, debilitate mintală posttraumatică, instanţa de fond a dispus, prin încheierea din 22 noiembrie 1999, disjungerea cauzei în vederea expertizării psihiatrice a acestuia.
Deoarece expertiza nu s-a efectuat, întrucât inculpatul T.A. s-a sustras de la internare şi nu s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" pentru examinare, iar dosarul cauzei nu a fost trimis institutului, instanţa de fond a revenit asupra probei cu expertiză medico-legală şi a considerat cauza în stare de judecată.
S-a susţinut că omisiunea instanţei de a efectua expertiza psihiatrică, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 117 alin. (1) C. proc. pen.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi trimiterea cauzei primei instanţe, în vederea rejudecării între aceste limite.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
La termenul de judecată din 22 noiembrie 1999, apărătorul inculpatului T.A. a solicitat instanţei de judecată să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice, prin care să se stabilească dacă acesta a avut discernământ la data faptei, arătând că inculpatul, potrivit actelor medicale aflate la dosar, suferă încă din copilărie de o boală psihică şi există îndoieli cu privire la discernământul acestuia.
La data de 10 decembrie 1999, instanţa de fond a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.A., în raport de împrejurarea că, cu privire la acesta, urmează a se efectua o expertiză psihiatrică.
Expertiza psihiatrică dispusă în cauză nu a fost efectuată.
La termenul de judecată din 3 iulie 2000, instanţa de fond a revenit asupra probei cu expertiză medico-legală, cu motivarea că s-au acordat şase termene pentru efectuarea acesteia, însă inculpatul T.A. nu s-a prezentat nici la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" pentru a fi examinat şi nici în instanţă, deşi a fost legal citat la fiecare termen.
Din actele medicale prezentate de apărător rezultă maladii psihice ale inculpatului, anterioare procesului, care pun în discuţie discernământul acestuia la data săvârşirii faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
Totodată, comportarea acestuia în instanţă a fost de natură a crea dubii serioase asupra capacităţii psihice a inculpatului.
Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 117 C. proc. pen., cu referire la îndoielile determinate de actele medicale depuse la dosar şi comportarea inculpatului la audiere, în mod corect prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice.
Deşi motivele care au justificat dispunerea efectuării expertizei subzistau în continuare, îndoielile cu privire la starea psihică a inculpatului nefiind înlăturate, instanţa de fond a revenit asupra probei.
Or, potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., atunci când instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie.
Aşadar, existând îndoieli asupra stării psihice a inculpatului şi răspunderii sale pentru faptele săvârşite, instanţa nu putea trece la judecata cauzei fără expertiza psihiatrică obligatorie, efectuată în condiţiile legii, hotărârea, din acest motiv, fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Considerentele primei instanţe privind decăderea din probă, urmare a neefectuării expertizei psihiatrice din culpa inculpatului constând în neprezentarea la Institutul de Medicină Legală nu pot fi primite, în raport de caracterul obligatoriu al expertizei psihiatrice, în acest caz, potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, revenirea asupra acestei probe, motivat de neprezentarea inculpatului în vederea examinării, este nelegală, în raport de dispoziţiile art. 117 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora, în această situaţie, instanţa trebuia să dispună internarea în vederea expertizării şi aducerea la îndeplinire a acestei măsuri de către organele de poliţie.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea a II-a, pct. 8 din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.
Ca urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 4141 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile criticate şi va trimite cauza la prima instanţă pentru rejudecare conform considerentelor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 82 din 24 iulie 2000 a Tribunalului Giurgiu, Decizia penală nr. 558 din 19 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia nr. 5261 din 30 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi dispune trimiterea cauzei privind pe inculpatul T.A. spre rejudecare Tribunalului Giurgiu.
Menţine starea de arest a inculpatului.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 68/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 72/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
