CSJ. Decizia nr. 72/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 72
Dosar nr. 86/2002
Şedinţa publică din 5 mai 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 iulie 1999,S.C. L.C.H.T. S.R.L. Bucureşti a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 1395 din 29 iunie 1999, emisă de acest minister, în totalitate cu privire la pct. 1 referitor la plata T.VA. şi a majorărilor de întârziere aferente, iar în ceea ce priveşte pct. 2, referitor la plata impozitului pe profit şi a majorărilor aferente facturilor nr. 2784551 din 30 mai 1997 şi nr. 2784552 din 30 iunie 1997, numai în parte.
S-a mai cerut ca, pe cale de consecinţă, să fie anulat şi procesul-verbal nr. 2490 din 7 august 1998 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti.
În motivarea cererii, s-a arătat că, pentru realizarea obiectului său de activitate, reclamanta a încheiat la data de 12 mai 1997, cu o persoană fizică, contract de construire a unui imobil pe un teren situat în Bucureşti, pus la dispoziţie de beneficiar. S-a învederat, în continuare, că lucrările de construcţie au fost executate de firma G.M.T.C., care le-a facturat apoi reclamantei, iar aceasta, în calitate de beneficiar investitor, le-a decontat înregistrând, în actele de evidenţă contabilă, reducerea impozitului pe profit prevăzută de art. 5 din Legea nr. 114/1996, după scăderea impozitului pe profit şi după utilizarea celorlalte surse de finanţare. Sub acest aspect, s-a relevat că Ministerul Finanţelor a considerat în mod greşit că facilitatea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 114/1996 nu ar fi aplicabilă pentru sumele aferente facturilor nr. 2784551 din 30 mai 1997 şi nr. 2784552 din 30 iunie 1997, transmise de G.M.T.C., pe motiv că sunt anterioare datei de 24 iulie 1997, când beneficiarul construcţiei a obţinut autorizaţia de construire.
În ceea ce priveşte T.V.A., reclamanta a susţinut că în mod greşit nu i s-a recunoscut dreptul la deducerea valorii taxei înscrise în facturile emise de constructor pentru lucrările executate la imobilul contractat, împrejurarea că proprietarul construcţiei este persoană fizică neavând relevanţă cât timp între acesta şi societatea reclamantă există un contract de antrepriză, iar materialele procurate de antreprenor, ca şi întreaga lucrare predată clientului beneficiar, sunt proprietatea antreprenorului.
La data de 31 august 1999, prima instanţă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 19 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca inadmisibilă în partea privind impozitul pe profit şi ca neîntemeiată în partea referitoare la T.V.A.
S-a motivat că, în legătură cu impozitul pe profit şi majorările de întârziere aferente acestuia, prin Decizia Ministerului Finanţelor, dată în soluţionarea plângerii administrative a reclamantei, s-a anulat capitolul corespunzător din procesul verbal de control şi s-a dispus recalcularea impozitului, astfel că, nefiind epuizată procedura jurisdicţională prealabilă, acţiunea în justiţie, pe calea contenciosului administrativ, este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte T.V.A. şi majorările de întârziere aferente, s-a motivat că acţiunea este neîntemeiată deoarece, pentru a beneficia de prevederile art. 18 şi ale art. 19 din OG nr. 3/1992, republicată, reclamanta trebuia să justifice că bunurile sunt destinate desfăşurării activităţii acesteia, pentru realizarea de operaţiuni impozabile şi că sunt proprietatea sa, condiţii pe care ea nu le îndeplineşte pentru că din contractul de construire rezultă că proprietarii construcţiei sunt persoane fizice, iar nu societatea reclamantă.
S-a mai relevat că T.V.A., deşi a fost specificată în facturi, nu este aferentă operaţiunilor impozabile prevăzute în art. 18 din ordonanţa menţionată, iar reclamanta nici nu a obţinut aprobarea organului fiscal, la care este înregistrată, pentru plata T.V.A. la livrarea imobilului, conform pct. 7 şi 10 din Normele aprobate prin HG nr. 178/1996.
Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1647 din 9 mai 2000, a admis recursul declarat de reclamantă şi, casând sentinţa, a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
S-a învederat că, prin considerentele sentinţei, nu s-au relevat, pe bază de probe, motivele care au impus respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi neîntemeiată. S-a mai subliniat că este necesar să se stabilească pe bază de probe concludente, inclusiv expertiză de specialitate, valoarea impozitului pe profit, aferent perioadei în care reclamanta a onorat facturile, privind materialele necesare punerii în execuţie a contractului de construire, dacă acestea au fost procurate şi folosite, ulterior, în realizarea contractului.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1542 din 8 noiembrie 2000, a admis acţiunea formulată şi, anulând în parte Decizia nr. 1395 din 29 iunie 1999 a Ministerului Finanţelor, a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 272.412.071 lei reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere şi a constatat că reclamanta datorează penalizări pentru neplata la termen a impozitului pe profit, aferente facturilor nr. 2784551 din 30 mai 1997 şi nr. 2784552 din 30 iunie 1997, în sumă de 15.776.056 lei.
S-a reţinut că din dispoziţiile legale aplicabile rezultă că sunt îndeplinite condiţiile necesare acordării dreptului de deducere a T.V.A. pentru bunurile în cauză, deoarece serviciile achiziţionate de antreprenor de la constructor au fost destinate nevoilor firmei, respectiv realizării construcţiei contractate, fiind astfel proprietatea sa până la predarea lucrării către beneficiar. S-a considerat că, în această privinţă, este eronată susţinerea că nu s-ar putea acorda dreptul de deducere a T.V.A., pe motiv că autorizaţia de construire nu este acordată reclamantei, deoarece autorizaţia respectivă a fost obţinută de cele două persoane fizice, proprietare ale fondului, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 50/1991, care reglementează disciplina în construcţii.
S-a mai învederat că pentru cele două facturi emise înainte de obţinerea autorizaţiei, dar după depunerea cererii în acest sens, reclamanta datorează doar penalităţi de întârziere, deoarece facturile respective se consideră incluse în autorizaţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti.
Prin Decizia nr. 2497 din 21 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursurile, a casat sentinţa, iar în fond a respins acţiunea.
S-a motivat că, în materie fiscală, potrivit Legii nr. 105/1997, cel care se consideră vătămat în drepturile sale prin procesele verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere trebuie să urmeze căile administrative de atac anume prevăzute, instanţa judecătorească putând fi sesizată numai după epuizarea acestora prin decizie emisă de Ministerul Finanţelor.
Or, s-a relevat că, în speţă, plângerea administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului verbal nr. 2490 din 7 august 1998, hotărârii nr. 173 din 30 septembrie 1998 şi dispoziţiei nr. 429 din 11 martie 1999, ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti, privind obligaţia de plată la bugetul de stat a sumei de 606.512.462 lei, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente, a fost admisă de Ministerul Finanţelor prin Decizia nr. 1395 din 29 iunie 1999, constatările şi măsurile organului de control consemnate în capitolul 7 din procesul verbal fiind desfiinţate.
S-a învederat că, faţă de această situaţie, reclamanta nu mai poate pretinde că drepturile sale cu privire la impozitul pe profit ar fi fost vătămate printr-un act administrativ.
Ca urmare, prin considerentele instanţei de recurs s-a scos în evidenţă că, în absenţa dreptului vătămat, prima instanţă nu era îndreptăţită să admită capătul de cerere formulat de reclamantă în legătură cu impozitul pe profit şi majorările aferente, ci să-l respingă ca inadmisibil.
Referindu-se la soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind T.V.A. şi majorările de întârziere aferente acesteia, s-a subliniat că, potrivit art. 19 din OG nr. 3/1992, republicată, pentru obţinerea dreptului de deducere a T.V.A. aferentă intrărilor, agenţii economici sunt obligaţi să justifice prin documente legal întocmite cuantumul taxei şi să facă dovada că bunurile le care se referă sunt destinate nevoilor firmei şi că sunt proprietatea acesteia.
S-a mai relevat că trebuie să se aibă în vedere că prin alin. (2) al art. 19 din OG nr. 3/1992 s-a stabilit că dreptul de deducere priveşte numai taxa înscrisă într-o factură sau alt document legal care se referă la bunuri şi servicii destinate realizării operaţiunilor prevăzute la art. 18 din aceeaşi ordonanţă.
Totodată, în motivarea deciziei s-a arătat că, deşi reclamanta a înscris în documente legale, respectiv facturi, T.V.A., deducerea acesteia nu este, totuşi, posibilă, deoarece cerinţele înscrise în dispoziţiile menţionate nu sunt îndeplinite.
S-a scos în evidenţă, în această privinţă, că proprietarii construcţiei sunt persoane fizice, astfel că bunurile specificate în facturi nu sunt proprietatea ei şi nu pot fi destinate pentru realizarea de operaţiuni impozabile.
Conchizându-se, s-a învederat că obligaţia de plată a T.V.A. în sumă de 141.232.024 lei şi a majorărilor de întârziere aferente acestei sume, respectiv de 131.180.047 lei, a fost stabilită corect de organele de control fiscal, încât este nejustificată anularea acestei obligaţii de către prima instanţă.
Împotriva ultimelor două hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare.
Invocându-se dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârile vizate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că acestea sunt şi vădit netemeinice.
În dezvoltarea motivelor invocate, s-a relevat că reclamanta se încadra în prevederile art. 18 din OG nr. 3/1992, având astfel dreptul de deducere a T.V.A. aferentă serviciilor achiziţionate de la subantreprenor în anul 1997, în vederea realizării operaţiunii de prestări servicii ce forma obiectul contractului de antrepriză.
S-a subliniat în acest sens că, în raport cu dispoziţiile din ordonanţa menţionată, T.V.A. aferentă serviciilor achiziţionate de reclamantă de la subantreprenor a fost dedusă corect în fiecare lună din T.V.A. datorată pentru toate serviciile prestate şi facturate în acea lună, nefiind necesar ca această deducere să fie efectuată pentru fiecare operaţiune în parte de achiziţionare de servicii.
S-a motivat că, din moment ce reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere a T.V.A. în conformitate cu cerinţele legii, nu mai are justificare nici aplicarea dispoziţiilor referitoare la calcularea majorărilor de întârziere aferente.
Conchizându-se, s-a susţinut că soluţia de respingere a acţiunii cu privire la pct. 1 din procesul-verbal nr. 2490 din 7 august 1998, referitor la plata T.V.A. şi a majorărilor aferente, este netemeinică şi nelegală.
Ca urmare, s-a cerut casarea hotărârilor atacate, admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamantă şi anularea pct. 1 al procesului verbal nr. 2490 din 7 august 1998, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului financiar de Stat a municipiului Bucureşti, precum şi a capitolului din Decizia nr. 1395 din 29 iunie 1999 a Ministerului Finanţelor care se referă la plata T.V.A. cu majorările de întârziere aferente.
Recursul în anulare nu este fondat.
Aşa cum corect s-a relevat prin considerentele deciziei nr. 2497 din 21 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, reclamanta a pretins în mod nejustificat că drepturile sale referitoare la impozitul pe profit ar fi fost vătămate printr-un act administrativ.
În această privinţă, constatările făcute prin procesul verbal nr. 2490 din 7 august 1998, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 606.512.462 lei, din care 325.043.306 lei reprezentând impozit pe profit, iar 281.469.156 lei majorări de întârziere aferente, au fost desfiinţate prin Decizia nr. 1395 din 29 iunie 1999 a Ministerului Finanţelor.
Aşa fiind, prin Decizia menţionată s-a apreciat în mod just că reclamanta nu putea pretinde că ar fi fost obligată să plătească suma de 606.512.462 lei la bugetul statului, cât timp a fost exonerată de această obligaţie prin Decizia Ministerului Finanţelor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiune referitor la T.V.A. şi majorările de întârziere aferente acesteia, a cărui mod de soluţionare face obiectul recursului în anulare, este de observat că aşa cum s-a relevat de instanţa de recurs, potrivit art. 19 din OG nr. 3/1992, republicată, efectuarea operaţiunilor decurgând din dreptul de deducere a T.V.A. este condiţionată de justificarea, de către agenţii economici, a cuantumului taxei, precum şi de dovedirea faptului că bunurile la care se referă sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt proprietatea acesteia.
Este adevărat că reclamanta S.C. L.C.H.T. S.R.L.. Bucureşti are prevăzut, în obiectul ei de activitate, şi prestări de servicii, respectiv, executarea de construcţii civile, de antreprenoriat.
Dar, prin art. 2 lit. a) din OG nr. 3/1992, republicată, se prevede că prestările de servicii constituie operaţiuni pentru care sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la T.V.A., ceea ce atrage, conform art. 17 lit. a) din aceeaşi ordonanţă, obligaţia antreprenorului de a factura lucrările beneficiarului cu 18% T.V.A.
Pe de altă parte, Normele aprobate prin HG nr. 1178/1996 admit decontările parţiale pentru lucrările de construcţii (pct. 7-9), precum şi plata T.V.A. la livrarea imobilului, dacă antreprenorul a făcut opţiune în acest sens (pct. 7.10 alin. (2).
Sub acest aspect, s-a prevăzut că opţiunea se aprobă de către organul fiscal la care agentul economic este înregistrat ca plătitor de T.V.A., că aprobarea opţiunii se comunică beneficiarilor în termen de 10 zile de la acordare, precum şi că, după obţinerea aprobării, se interzice antreprenorilor facturarea T.V.A. înainte de efectuarea livrării, iar beneficiarilor deducerea T.V.A. înainte de recepţionarea lucrării, nerespectarea acestor condiţii atrăgând anularea opţiunii şi obligarea la plata T.V.A.
Or, în speţă, deşi subantreprenorul a facturat cu T.V.A. către reclamantă (antreprenor), aceasta nu a facturat, la rândul ei, cu T.V.A. către beneficiar, nerespectând astfel dispoziţiile de la pct. 7-9 din Normele aprobate prin HG nr. 1178/1996.
Totodată, deşi a dedus T.V.A. aferentă materialelor procurate pentru investiţie, reclamanta nu a facturat-o cu ocazia finalizării lucrărilor prevăzute în procesul-verbal de recepţie din 23 decembrie 1997 şi nici nu a prezentat aprobarea organului fiscal de a achita T.V.A. la livrarea imobilului.
Mai mult, din moment ce reclamanta nu a îndeplinit condiţiile pentru dobândirea dreptului de deducere a T.V.A., deoarece din contractul de construire rezultă că proprietari ai construcţiei erau persoane fizice şi nu societatea reclamantă, iar T.V.A., deşi înscrisă în facturi, nu este aferentă operaţiunilor impozabile prevăzute de art. 18 din OUG nr. 3/1992, se constată că legal şi temeinic s-a decis de instanţa de recurs că organele financiare de control au stabilit corect obligaţia reclamantei de a plăti T.V.A. şi majorările de întârziere aferente acesteia.
În consecinţă, rezultând că nici una din criticile formulate prin recursul în anulare nu este întemeiată, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1542 din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi deciziei nr. 2497 din 21 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 7/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 73/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
