ICCJ. Decizia nr. 74/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 74/2004
Dosar nr. 425/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 276 din 17 octombrie 2000, Tribunalul Satu Mare, secţia penală, a condamnat pe inculpatul B.V.A. (fiul lui D.U. şi al V.I., născut la data de 20 martie 1975 în localitatea Marginea, judeţul Suceava, cu domiciliul în aceeaşi localitate, recidivist) la 1 an închisoare, pentru tentativă la infracţiunea de ieşire din ţară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 68 lit. b) şi alin. ultim din Legea nr. 56/1992, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, a revocat beneficiul graţierii condiţionate pentru pedepsele de 350.000 lei amendă penală, 1 an închisoare şi, respectiv, 6 luni închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ, aplicate acestui inculpat prin sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuţi, pe care le-a contopit, urmând ca pedeapsa rezultantă, de 1 an închisoare, să fie executată separat de pedeapsa aplicată, prin privare de libertate.
S-a reţinut că, împreună cu alte persoane (condamnate în cauză), inculpatul B.V.A. a încercat să iasă din ţară, în noaptea de 11 spre 12 mai 2000, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în zona localităţii Petea, unde a fost surprins de organele de poliţie.
Curtea de Apel Oradea, secţia penală, prin Decizia penală nr. 74/A din 22 martie 2001, a respins apelul declarat de inculpat, împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
În motivarea acestei hotărâri, examinând apelul prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul a fost legal citat pentru termenul din 10 octombrie 2000, când a fost soluţionată cauza în fond. Totodată, vinovăţia acestuia a fost stabilită cu certitudine iar pedeapsa aplicată a fost just individualizată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul B.V.A. a declarat recurs, susţinând că, în mod eronat, s-a reţinut starea de recidivă.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 4262 din 10 octombrie 2002, a admis recursul declarat de inculpat, a casat hotărârile pronunţate în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, cuantumul pedepsei aplicate, greşita reţinere a stării de recidivă şi revocarea beneficiului graţierii condiţionate a pedepselor aplicate, prin sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1999 a Judecătoriei Rădăuţi.
În baza art. 334 C. proc. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a schimbat încadrarea juridică dată faptei, din tentativă la infracţiunea de ieşire din ţară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 68 lit. b) şi alin. ultim din Legea nr. 56/1992, în cea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din OUG nr. 105/2001, text în baza căruia a condamnat pe inculpatul B.V.A. la 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.
A constatat că cele trei infracţiuni, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1226/1997 a Judecătoriei Rădăuţi, sunt în concurs real cu infracţiunea pentru care a fost condamnat în cauză şi, în consecinţă, a înlăturat dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a apreciat că instanţele au reţinut greşit statutul de recidivist postcondamnatoriu al inculpatului, datorită stabilirii eronate a faptului că sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a rămas definitivă, prin neapelare şi, prin urmare, s-a revocat beneficiul graţierii.
Totodată, în mod greşit, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu referire la OUG nr. 105/2001.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen.
S-a susţinut că, prin înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. şi a celor privind revocarea beneficiului graţierii condiţionate a pedepselor aplicate inculpatului, prin sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuţi, instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre contrară legii.
Astfel, apelul declarat de inculpat a fost respins, ca tardiv. În consecinţă, sentinţa nr. 1226/1997 a rămas definitivă, la expirarea termenului de apel.
Ca atare, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate, la data de 11 spre 12 mai 2000, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpatului, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, înăuntrul termenului de 3 ani al graţierii condiţionate atrăgea, deopotrivă, atât reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi revocarea pedepsei anterioare, graţiate în baza art. 10 din Legea nr. 137/1997.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 37 lit. a) C. pen., o infracţiune este săvârşită în stare de recidivă, în cazul în care „după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an".
Din economia textului menţionat, rezultă că recidiva mare postcondamnatorie, ca una din formele pluralităţii de infracţiuni, este supusă îndeplinirii cumulative a trei condiţii: existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, săvârşirea cu intenţie a unei noi infracţiuni, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi săvârşirea acesteia din urmă, în perioada dintre data rămânerii definitive a primei hotărâri de condamnare şi data executării acesteia sau a considerării ca executată.
În cauză, prin sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997, Judecătoria Rădăuţi a condamnat pe inculpatul B.V.A., la 350.000 lei amendă penală, precum şi la două pedepse cu închisoare, una de 1 an şi una de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1), art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. Totodată, s-a constatat că pedepsele menţionate sunt graţiate condiţionat, în temeiul art. 1 din Legea nr. 137/1997.
Împotriva hotărârii primei instanţe, comunicate inculpatului la 11 decembrie 1997, acesta a declarat apel la 8 decembrie 2000.
Inculpatul a solicitat repunerea în termenul de declarare a apelului, susţinând că a fost plecat la muncă în Germania şi a aflat de existenţa hotărârii de condamnare numai la revenirea în ţară.
Prin Decizia penală nr. 21 din 10 ianuarie 2001, Tribunalul Suceava a respins apelul, ca tardiv declarat.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia penală nr. 269 din 15 martie 2001, a admis recursul declarat de inculpat, împotriva acestei din urmă hotărâri şi a trimis cauza aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că, atâta vreme cât inculpatul a lipsit atât de la judecată cât şi de la pronunţare, sunt îndeplinite condiţiile art. 365 C. proc. pen., privitoare la apelul peste termen.
În rejudecare, prin Decizia penală nr. 489 din 4 iulie 2001, Tribunalul Suceava a respins apelul declarat de inculpat, ca nefondat.
Hotărârea primei instanţe a fost menţinută prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de inculpat, prin Decizia penală nr. 700 din 3 octombrie 2001.
În prezenta cauză, instanţa de fond a reţinut că sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuţi constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii, prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen., în raport de împrejurarea că infracţiunea intenţionată, pentru care acesta a fost trimis în judecată şi pentru care legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an, a fost săvârşită în noaptea de 11 spre 12 mai 2000, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la pedeapsa închisorii mai mare de şase luni şi înainte de împlinirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 10 din Legea nr. 137/1997, care atrăgea revocarea graţierii condiţionate.
Prima instanţă a reţinut că sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a rămas definitivă la data expirării termenului de apel, respectiv la data de 22 decembrie 1997, în raport de data de 11 decembrie 1997, când dispozitivul hotărârii a fost comunicat inculpatului.
Pentru a hotărî că sentinţa penală menţionată nu constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii şi că noua faptă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, tentativă la infracţiunea de ieşire din ţară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat, săvârşită în data de 11 spre 12 mai 2000, este în concurs real cu cele trei infracţiuni care au făcut anterior obiectul angajării răspunderii penale, instanţa de recurs a apreciat că sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuţi nu a rămas definitivă, prin neapelare, la 22 decembrie 1997, ci la 3 octombrie 2001, când Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 700, a respins recursul declarat de inculpatul B.V.A.
Procurorul general, cu referire la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 1226/1997 a Judecătoriei Rădăuţi, a susţinut că instanţa de recurs, în prezenta cauză, a apreciat eronat, cu privire la data rămânerii definitive a hotărârii penale, ca urmare a neobservării dispoziţiilor art. 416 C. proc. pen.
Potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive, „când nu s-a declarat apel în termen".
Termenul de declarare a apelului a fost stabilit la 10 zile, prin art. 363 alin. (1) C. proc. pen.
Acest termen fix curge diferit, sub aspectul datei de la care se calculează, după cum partea a fost sau nu a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare.
În cazul părţii care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la comunicare, termenul „curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv", potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen.
În cauză, nu se contestă data comunicării dispozitivului sentinţei penale nr. 1226/1997 şi nici exercitarea căii de atac a apelului, cu depăşirea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., aprecierea diferită, privind data rămânerii definitive a acestei hotărâri, în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 365 C. proc. pen.
Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. pen., „partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate declara apel peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor, privind despăgubirile civile".
Acest remediu procesual priveşte, însă, doar posibilitatea, în favoarea părţii aflate în situaţia prevăzută de textul menţionat, de a solicita declanşarea controlului judecătoresc al hotărârii ce o nemulţumeşte.
Calea de atac a apelului peste termen este lipsită de efect asupra rămânerii definitive a hotărârii criticate, aceasta intrând în puterea lucrului judecat la data expirării termenului de apel ordinar, potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.
O altă interpretare a dispoziţiei legale menţionate, cu referire la data rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe, prin prisma dispoziţiilor art. 365 C. proc. pen., este exclusă din cel puţin două motive:
- apelul peste termen, prevăzut de art. 365 C. proc. pen. şi „apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege", prevăzut de art. 364 din acelaşi cod, deşi privesc, ambele, prezumţia de necunoaştere a hotărârii date în lipsa părţii, au efecte juridice diferite, în raport de împrejurarea că apelul prevăzut de acest din urmă text este considerat apel declarat în termen şi va produce toate efectele atribuite de lege acestei căi de atac, dacă cererea de repunere în termen a fost admisă;
- potrivit art. 365 alin. (2) C. proc. pen., „apelul declarat peste termen nu suspendă executarea". Or, executorii sunt hotărârile penale care au rămas definitive, conform art. 415 alin. (1) C. proc. pen. Ca atare, statuând expres asupra lipsei caracterului suspensiv de executare a apelului peste termen, dispoziţiilor art. 365 alin. (1) C. proc. pen. le lipseşte aptitudinea de a constitui o excepţie de la dispoziţiile art. 416 pct. 2 lit. a) din acelaşi cod, sub aspectul datei de la care hotărârea primei instanţe a rămas definitivă.
Din interpretarea dispoziţiilor menţionate, rezultă cu evidenţă că apelul peste termen priveşte o hotărâre penală definitivă şi executorie, aşa încât respingerea acestuia, aşa cum este cazul, în speţă, nu are nici o influenţă asupra datei când hotărârea a rămas definitivă, aceasta fiind, deci, data expirării termenului de declarare a apelului.
Mai mult, în cauză, hotărârea primei instanţe a rămas definitivă la data expirării termenului de declarare a apelului şi, în raport, de împrejurarea că, în rejudecare, calea de atac menţionată, exercitată de inculpat, a fost respinsă.
Aşadar, interpretând momentul rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe, cu neobservarea dispoziţiilor art. 416 C. proc. pen., cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre contrară legii, supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza I, corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, potrivit art. 10 din Legea nr. 137/1997, „cei graţiaţi care, în decurs de 3 ani, săvârşesc o infracţiune intenţionată, vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat, ca urmare a aplicării prezentei legi".
În cauză, infracţiunea intenţionată din data de 11 spre 12 mai 2000 a fost săvârşită de inculpatul B.V.A., înăuntrul termenului de încercare 3 ani, prevăzut de Legea nr. 137/1997, care a început să curgă de la data de 22 decembrie 1997, când sentinţa penală nr. 1226/1997 a rămas definitivă şi care se împlinea la 22 decembrie 2000.
Ca atare, în mod greşit, instanţa de recurs a dispus, în sensul înlăturării dispoziţiilor, privind revocarea beneficiului graţierii condiţionate, aşa încât recursul în anulare este întemeiat şi sub aspectul acestei critici.
În cauză, s-a dispus şi schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul aplicării legii mai favorabile, apreciată de procurorul general ca fiind corectă.
Într-adevăr, prin art. 68 lit. b) din Legea nr. 56/1992, infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, de către persoane constituite în grup, se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani.
Prin art. 70 alin. (1) din OUG nr. 105/2001, intrarea sau ieşirea din ţară, prin trecerea ilegală a frontierei de stat, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Rezultă, aşadar, că, sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare, acest din urmă act normativ are caracter de lege penală mai favorabilă, aşa încât, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de recurs va fi menţinută, urmând însă a se aplica şi dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., pentru considerentele arătate, cu referire la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 1226/1997 a Judecătoriei Rădăuţi.
Examinând pedeapsa aplicată de instanţa de recurs, pentru tentativă la infracţiunea de ieşire din ţară, prin trecerea ilegală a frontierei de stat, în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), se constată că aceasta este just individualizată, aşa încât va fi menţinută.
Însă, în raport de perseverenţa infracţională a inculpatului, nu se poate aprecia că scopul pedepsei poate fi atins, chiar fără executarea acesteia.
Or, factorul determinant pentru aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei îl constituie tocmai împrejurările care dovedesc că reeducarea inculpatului, se poate realiza şi fără executarea pedepsei.
Ca atare, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile dispunerii suspendării condiţionate a executării pedepsei, urmează a fi înlăturată aplicarea art. 81 C. pen., cu privire la pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului B.V.A.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare şi va casa Decizia criticată, numai cu privire la înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. şi a celor privind revocarea beneficiului graţierii condiţionate.
Dispoziţiile deciziei atacate, privind schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de ieşire din ţară, prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 68 lit. b) şi alin. ultim din Legea nr. 56/1992, în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din OUG nr. 105/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), vor fi menţinute.
Se va aplica art. 37 lit. a) C. pen., iar pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului B.V.A. va fi menţinută.
Se va înlătura aplicarea art. 81 C. pen., cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni, aplicată inculpatului menţionat.
Totodată, în baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, se va revoca beneficiul graţierii condiţionate, pentru pedepsele aplicate inculpatului B.V.A., prin sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuţi, care se vor contopi în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
Pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare va fi executată alături de pedeapsa de 6 luni închisoare, aplicată în cauză, urmând ca în final inculpatul B.V.A. să execute 1 an şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 71 C. pen., se va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 din acelaşi cod.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului B.V.A., conform dispozitivului, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 4262 din 10 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pe care o casează numai cu privire la înlăturarea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. şi a celor privind revocarea beneficiului graţierii condiţionate.
Menţine dispoziţiile din Decizia menţionată, privind schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de ieşire din ţară, prin trecerea frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 68 lit. b) şi alin. ultim din Legea nr. 56/1992, în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din OUG nr. 105/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), aplică art. 37 lit. a) C. pen. şi menţine pedeapsa de 6 luni închisoare stabilită inculpatului B.V.A.
Înlătură aplicarea art. 81 C. pen., cu privire la suspendarea condiţionată a pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului menţionat.
În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, revocă beneficiul graţierii pentru pedepsele de 350.000 lei amendă penală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, 1 an închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, aplicate inculpatului B.V.A., prin sentinţa penală nr. 1226 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Rădăuţi, pe care le contopeşte, în baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. d) şi e) C. pen., în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
Dispune executarea pedepsei rezultante de 1 an închisoare, alături de pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, inculpatul B.V.A. să execute 1 an şi 6 luni închisoare.
Face aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului B.V.A., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 73/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 75/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
