ICCJ. Decizia nr. 72/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 72/2004
Dosar nr. 415/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 141 din 30 octombrie 2001, Tribunalul Olt, secţia penală, a condamnat, printre alţii, pe inculpatul M.E. (fiul lui M.N. şi al F.I., născut la data de 12 octombrie 1968 în oraşul Drăgăneşti, judeţul Olt, cu acelaşi domiciliu, sat Comani, fără antecedente penale) la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, inculpatul M.E. a fost obligat, în solidar cu inculpaţii M.M.N. şi A.N., să plătească 942.623 lei S.N. Craiova, 1.732.142 lei către S.J. Slatina şi 5.000.000 lei părţii civile N.G.
Totodată, în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea toporului, corp delict, folosit la săvârşirea infracţiunii.
S-a reţinut că inculpatul M.E., împreună cu inculpaţii M.M.N. şi A.N. (condamnaţi în cauză), la data de 17 februarie 2000, au lovit-o pe partea vătămată N.G. în zona capului, primii doi cu muchia toporului şi al treilea cu un par, provocându-i leziuni care au necesitat 45-50 zile pentru vindecare şi care i-au pus viaţa în primejdie.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 137 din 4 aprilie 2002, a respins apelul declarat, printre alţii, de inculpatul M.E., împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că inculpatul M.E. a fost cel care a generat conflictul cu victima şi a solicitat ajutorul coinculpaţilor. Totodată, din probatoriul administrat, a rezultat că acesta a aplicat părţii vătămate lovitura cu toporul în zona capului, care a pus viaţa acesteia în pericol şi că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 44 C. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs inculpaţii M.A.M.N., M.M.E., A.C.N. şi partea civilă N.C.G.
Prin Decizia nr. 3982 din 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, printre altele, a admis recursul declarat de inculpatul M.E. şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia, pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de recurs a înlăturat obligarea acestui inculpat la plata de despăgubiri.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit probatoriului administrat în cauză, conflictul a izbucnit în mod spontan, într-un moment în care M.E. se afla singur şi neînarmat, circulând cu bicicleta pe un drum public, iar partea vătămată se întorcea de la restaurant, împreună cu fiul şi nepotul său, unde consumaseră băuturi alcoolice. Inculpatul M.E. nu a făcut altceva decât să se apere.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că achitarea inculpatului M.E. este consecinţa unei grave erori de fapt, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Astfel, împrejurarea că inculpatul M.E. a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată este dovedită de declaraţiile martorilor, precum şi ale părţii vătămate şi este confirmată de actele medico-legale.
Instanţa de recurs nu a avut în vedere că martorii N.G.G. şi S.F., care au revenit asupra declaraţiilor în instanţă, au retras retractările, cu respectarea procedurii, menţinând declaraţiile date în cursul urmăririi penale.
Totodată, aceeaşi instanţă nu a avut în vedere aspecte importante ale incidentului, respectiv contextul în care s-a săvârşit infracţiunea şi faptul că la sosirea inculpaţilor, înarmaţi, la locul faptei, inculpatul M.E. a acceptat posibilitatea producerii rezultatului mai grav, şi anume, suprimarea vieţii victimei.
Apreciind că, în raport de datele menţionate, rezultă săvârşirea faptei de către inculpatul M.E. şi, ca atare, se impune condamnarea acestuia, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârilor pronunţate în apel, precum şi la judecarea în fond a cauzei.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
În raport de dispoziţiile art. 62 şi art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 şi art. 289 acelaşi cod, hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în cauză.
Pe de altă parte, în raport de aceleaşi dispoziţii legale, tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în sancţiunea prevăzută de lege, impune stabilirea cu certitudine a vinovăţiei, ca o concluzie a lanţului deductiv, fără discontinuitate, reprezentat de probe.
Probele administrate în cauză nu satisfac, însă, această exigenţă.
Se susţine, prin recursul în anulare, că soluţia pronunţată de instanţa de recurs este urmarea preeminenţei, pe care aceasta a acordat-o retractărilor martorilor N.G. şi S.F.
Or, este adevărat că martorii menţionaţi au retractat declaraţiile date în faza urmăririi penale, în sensul că inculpatul M.E. nu a lovit victima.
Totodată, aceştia şi-au retras retractările, cu respectarea procedurii, menţinându-şi declaraţiile iniţiale.
Este adevărat şi că, pentru a putea fi luate în considerare, revenirile martorului, în faţa instanţei de judecată, cu privire la declaraţiile date în cursul urmăririi penale, precum şi retragerea retractărilor, cu respectarea procedurii, în faţa procurorului, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: pe de o parte, modificarea poziţiei martorului să fie determinată de motive temeinice, convingător dovedite şi, pe de altă parte, noile declaraţii să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză.
Or, pentru a dispune în sensul achitării inculpatului menţionat, instanţa de recurs a valorizat probatoriul administrat în cauză, în spiritul principiului statuat de legea procesuală penală, în sensul reţinerii ca fiind expresia adevărului, numai a acelor declaraţii care se coroborau cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.
Din probatoriul administrat, astfel evaluat, a rezultat că inculpatul nu a generat conflictul, în raport de împrejurarea că, pentru fondul conflictului preexistent reţinut, nemulţumirea manifestată aparţinea lui N.G., generată de o pretinsă muncă prestată în favoarea lui M.M.N. şi neplătită de către acesta din urmă. Totodată, cu referire la etapa a doua a conflictului, după sosirea coinculpaţilor M.M.N. şi A.N., având asupra lor instrumente vulnerante, nu s-a stabilit cu certitudine că inculpatul M.E. ar fi lovit victima.
Ca atare, reexaminând materialul probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, se constată că instanţa de recurs a făcut o adecvată selecţie a probelor, în raport de textele legale menţionate, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 din C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.
Pe de altă parte, infracţiunea de omor se săvârşeşte întotdeauna cu intenţie, directă sau indirectă, după caz. Prevederea rezultatului şi urmărirea acestuia, în cazul intenţiei directe sau acceptarea producerii rezultatului letal, în cazul intenţiei indirecte, trebuie să fie preexistentă sau concomitentă săvârşirii faptei, ceea ce, în cauză, nu a rezultat din starea de fapt corect reţinută de instanţa de recurs.
Ca atare, recursul în anulare se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141 C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 3982 din 25 septembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea inculpaţilor M.M.E., M.A.M.N.. şi A.N., va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 71/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 73/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
