CSJ. Decizia nr. 78/2001. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 78
Dosar nr. 89/2001
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 471/P/1997 din 30 iunie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul T.C.V. pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen. şi o infracţiune de ameninţare prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut că, în două articole publicate în săptămânalul „România Mare", nr. 357/1997 şi 360/1997, inculpatul a adus atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate C.G.D., a expus-o la batjocură şi a ameninţat-o cu săvârşirea unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa.
Prin sentinţa nr. 4 din 22 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a condamnat pe inculpatul T.C.V. la două pedepse de câte 15.000.000 lei amendă penală pentru săvârşirea a două infracţiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele şi a aplicat acestuia pedeapsa rezultantă de 15.000.000 lei amendă penală, atrăgând acestuia atenţia asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului T.C.V. pentru infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen.
Totodată, prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de C.G.D. şi, în temeiul art. 14 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească acestuia 75.000.000 lei daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 205 C. pen., infracţiunea de insultă există când printr-o acţiune, materializată în cuvinte, gesturi ori alte mijloace similare, se aduce atingere unor atribute ale persoanei cum sunt onoarea şi reputaţia.
Prin atingerea onoarei şi a reputaţiei unei persoane trebuie înţelese lezarea sentimentului de preţuire pe care fiecare om îl are despre el însuşi şi a stimei de care se bucură din partea celorlalţi, a bunului renume al persoanei.
În cauză, inculpatul, pe de o parte a folosit în referirile la partea vătămată epitete injurioase, atribuindu-i defecte sau infirmităţi fizice şi psihice de natură să-i producă o stare de umilinţă, de înjosire, respectiv de a aduce atingere onoarei şi reputaţiei acestuia.
Pe de altă parte, în ambele articole, inculpatul a făcut afirmaţii potrivit cărora partea vătămată ar fi fost informator al securităţii, colaborator al poliţiei politice.
Or, ţinând cont de părerea comună, de nivelul exigenţelor morale şi sociale actuale, atribuirea unei persoane a calităţii de colaborator al poliţiei politice reprezintă în mod evident o atingere a onoarei şi reputaţiei acesteia, deci este o faptă insultătoare.
Inculpatul a declarat în apărare că a avut un interes legitim să scrie despre partea vătămată astfel cum s-a arătat, întrucât ambii sunt politicieni, cu vederi deosebite, iar partea vătămată reprezenta coaliţia la putere.
Este adevărat că disputa politică este un exerciţiu firesc într-un stat democratic. Tot firesc este însă ca această dispută să fie purtată în limitele unui limbaj civilizat, neofensator, mai ales când se poartă în afara forului legislativ.
Or, adresarea epitetelor arătate nu justifică un interes legitim şi reprezintă o expunere la batjocură.
Pe de altă parte, inculpatul i-a atribuit părţii vătămate calitatea de informator al organelor securităţii în perioada cât a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru delicte politice în regimul comunist, infirmată de adresa nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, aşa încât în cauză nu s-a făcut proba verităţii. Totodată, declaraţiile martorilor propuşi pentru a dovedi această situaţie s-au constatat a fi simple alegaţii.
S-a mai susţinut în apărare că inculpatul a procedat în consens cu principiul libertăţii de exprimare, al libertăţii presei consfinţită în legea fundamentală şi în documentele internaţionale semnate de România.
Totodată, apărarea a susţinut că adresa nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului, prin conţinutul său, nu exclude posibilitatea ca partea vătămată să fi colaborat cu organele de securitate, într-o formă mai puţin gravă.
În sfârşit, apărarea a susţinut că folosirea epitetelor ofensatoare la adresa părţii vătămate sunt mijloace de realizare a pamfletului, specie literară nesusceptibilă de conotaţie infracţională.
Instanţa de fond a apreciat că aceste apărări sunt neîntemeiate în raport de dispoziţiile art. 4 din Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
Prin urmare, faptele inculpatului T.C.V. de a aduce atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate C.G.D. şi de a-l expune la batjocură prin atribuirea unor calităţi ofensatoare, în două articole din revista „România Mare", constituie două infracţiuni de insultă prevăzute de art. 205 C. pen., în concursul prevăzut de art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
Cu privire la infracţiunea de ameninţare, instanţa de fond a constatat că, prin plângerea prealabilă, partea vătămată a sesizat Parchetul numai cu privire la infracţiunile de insultă şi calomnie.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul a declarat recurs întemeiat pe motivele prevăzute de art. 3859 pct. 2 , pct. 15 şi pct. 171 C. proc. pen.
S-a susţinut că în urma alegerilor din 26 noiembrie 2000, inculpatul a dobândit calitatea de senator în Parlamentul României şi, implicit, imunitatea recunoscută de art. 69 din Constituţia României. Ca atare, Hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999 a Senatului României nu mai produce efecte, fiind necesară, conform Deciziei nr. 63 din 2 aprilie 1997 a Curţii Constituţionale, o nouă ridicare a imunităţii.
S-a mai susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi sub aspectul omisiunii aplicării Decretului de graţiere nr. 137/1977.
Recurentul a mai arătat că hotărârea este casabilă, în raport de împrejurarea că au fost respinse probe utile şi concludente cauzei, cu referire la respingerea probelor privind înlocuirea martorului G.I. cu martora B.D.A., precum şi cu privire la solicitarea de a se face demersuri oficiale, de către instanţă, la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în vederea comunicării dacă partea vătămată s-a aflat în evidenţa fostei securităţi ca informator, în oricare din formele reglementate de legea-cadru a acestui Consiliu.
De asemenea, s-a mai susţinut că infracţiunea de insultă nu subzistă, întrucât afirmaţiile făcute au avut ca temei numeroase articole apărute în presă, declaraţii şi acte puse la dispoziţia presei, precum şi pentru faptul că prin publicarea ştirii nu s-a urmărit insultarea intenţionată a părţii vătămate, scopul constând în aducerea la cunoştinţă publică a unei activităţi a părţii vătămate.
În fine, recurentul a susţinut că ştirea publicată se încadrează în limitele recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată următoarele:
1.Cu privire la sesizarea nelegală a instanţei de judecată
Prima instanţă, în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat regularitatea actului de sesizare şi a constatat că trimiterea în judecată a inculpatului T.C.V. s-a făcut cu respectarea art. 69 alin. (1) din Constituţia României, prin încuviinţarea Senatului din 23 martie 1999, cuprinsă în Hotărârea nr. 7 (M. Of., nr. 124/25.03.1999).
La termenul de judecată din 18 ianuarie 2001, instanţa de fond a respins excepţia lipsei autorizării organului competent, ca neîntemeiată.
Astfel, prin apărătorul ales, inculpatul a arătat că a dobândit statutul de senator, ceea ce îi conferă o nouă imunitate şi a solicitat încetarea procesului penal.
Pentru a respinge excepţia invocată, prima instanţă a apreciat că dobândirea unui nou mandat de parlamentar este un fapt extraneu şi posterior momentului verificării din oficiu a regularităţii actului de sesizare. Or, prin reluarea discuţiei asupra acestei chestiuni s-ar adăuga la dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţia României şi la regulile de desfăşurare a judecăţii. Pe de altă parte, autorizarea măsurii de trimitere în judecată a unui parlamentar este un act de autoritate care, odată luată, trebuie să-şi producă efectele, atâta timp cât aceasta nu a fost revocată. În consecinţă, dacă instanţa ar reveni asupra avizului de trimitere în judecată, aceasta ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.
Aceleaşi critici, invocate ca motiv de casare, se constată a fi neîntemeiate pentru următoarele motive:
Art. 69 alin. (1) din Constituţia României prevede că senatorul sau deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.
Aşadar, norma constituţională invocată de către inculpat în recurs nu priveşte judecarea cauzei.
În consecinţă, în condiţiile constatării regulatei sesizări a instanţei de judecată, textul constituţional nu reglementează nici o condiţionare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecăţii şi finalizarea procesului penal prin pronunţarea unei hotărâri definitive.
Totodată, dat fiind caracterul procedural al textului legal menţionat, în lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea aprecia că alegerile parlamentare au aptitudinea anulării de drept a hotărârilor Parlamentului din legislaturile anterioare.
În susţinerea acestui motiv de casare, inculpatul a invocat considerentele unei decizii interpretative a Curţii Constituţionale.
Este de reţinut, sub un prim aspect, că prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995 a Curţii Constituţionale, invocată de recurent, excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii nr. 7 din 23 martie 1999 a fost respinsă.
Pe de altă parte, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a arătat că „ţinând seama de prevederile art. 10 lit. f) şi ale art. 221 C. proc. pen., potrivit cărora punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este condiţionată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviinţarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunităţii lor parlamentare, revine autorităţilor judecătoreşti, în structura prevăzută de Constituţie, să stabilească dacă hotărârea adoptată are semnificaţia unei asemenea aprobări".
Rezultă aşadar, că Decizia invocată nu susţine punctul de vedere al recurentului cu privire la existenţa unui impediment legal de continuare a judecăţii şi posibilităţii reluării acesteia numai după sesizarea instanţei, în urma unei noi încuviinţări de trimitere în judecată.
De altfel, chiar dacă s-ar fi dispus în alt sens prin Decizia invocată, fiind o hotărâre interpretativă, acesteia i-ar lipsi caracterul obligativităţii sub aspectul conformării, ca urmare a faptului că într-un asemenea caz, Curtea Constituţională s-ar pronunţa într-un domeniu ce excede competenţei legal atribuite acesteia.
Astfel, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţia României, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a regulamentelor Parlamentului şi a Ordonanţelor Guvernului.
Art. 2 alin. (3) teza II din acelaşi act normativ dispune în sensul că „de asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei".
Aşadar, în lipsa temeiului legal privind condiţionarea continuării judecării cauzei penale, de către instanţa legal învestită, de dobândirea de către inculpat a unui nou mandat de parlamentar, în mod legal prima instanţă a respins excepţia invocată la judecarea în fond a cauzei, aşa încât hotărârea pronunţată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., invocat de către recurent.
2.Cu privire la omisiunea aplicării graţierii:
Prin hotărârea atacată, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă a amenzii penale în sumă de 15.000.000 lei.
Prin art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997 s-a dispus graţierea în întregime a pedepselor cu închisoarea până la 2 ani, precum şi pedepsele cu amendă de până la 10.000.000 lei, aplicate de instanţele de judecată.
În consecinţă, cum pedeapsa aplicată inculpatului depăşeşte plafonul valoric prevăzut de actul normativ menţionat, pretinsa omisiune nu se confirmă, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 15 C. proc. pen., invocat de către recurentul-inculpat.
3.Cu privire la nelegalitatea hotărârii
Din examinarea dispoziţiilor art. 1 C. proc. pen. rezultă caracterul procesului penal, de activitate reglementată de lege, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a adevărului cu privire la acele fapte ce constituie infracţiuni, în vederea realizării finalităţii acestuia, constând în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, temeinice şi legale.
Ca atare, în vederea aflării adevărului, organele judiciare au nevoie de elemente de fapt cu relevanţă informativă, sub toate aspectele cauzei, care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei faptei săvârşite care, potrivit art. 17 C. pen., prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
Totodată, potrivit art. 63 C. proc. pen., acestea trebuie să conducă la identificarea persoanei care a săvârşit infracţiunea şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
În acest sens, art. 62 C. proc. pen. prevede că, în vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza, pe bază de probe.
Ca urmare, dat fiind scopul probaţiunii, constituie condiţii de admisibilitate a probelor legătura acestora cu faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite în cauză, aptitudinea lor de a contribui la aflarea adevărului şi soluţionarea justă a procesului penal.
Totodată, în raport de condiţionarea înfăptuirii justiţiei de sistemul probator, C. proc. pen. a fixat un anumit regim procesual cu privire la admisibilitatea şi administrarea probelor.
Critica hotărârii pronunţate în cauză, sub acest aspect, priveşte respingerea de către instanţa de fond a cererilor inculpatului privind înlocuirea martorului G.I. cu martora D.B.A. şi privind solicitarea, de către instanţă, a trimiterii unei comunicări oficiale de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cu privire la partea vătămată.
Instanţa de judecată a respins cererile, cu privire la înlocuirea martorului, motivat de faptul că audierea martorei nu este necesară, iar cu privire la adresa eliberată de Consiliu, motivat de faptul că aceasta a fost emisă în condiţiile legii.
Rezultă aşadar că, în mod judicios, în concordanţă cu normele legale menţionate, instanţa de fond a respins, motivat, prima cerere constatând că proba solicitată, nefiind utilă, nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de legea procesuală penală. Totodată, cea de-a doua cerere vizând administrarea unei probe în alte condiţii, sub aspectul eliberării adresei, decât cele prevăzute de legea specială, a fost legal respinsă, în raport de existenţa la dosar a adresei nr. 1206 din 14 decembrie 2000, emisă de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului, în condiţiile Legii nr. 187/1999, aşa încât criticile formulate, sub acest aspect, se constată a fi neîntemeiate.
Pe de altă parte, subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul susţine că infracţiunea de insultă nu subzistă.
Potrivit art. 1 C. pen., una din valorile sociale ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor este persoana, drepturile şi libertăţile acesteia.
În Titlul II C. pen. au fost reglementate infracţiunile contra persoanei, având ca obiect apărarea ansamblului relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu aceasta, privită sub totalitatea atributelor sale.
În cap. IV de sub acest titlu, cu referire la lezarea demnităţii persoanei, prin art. 205 C. pen., privitor la relaţiile sociale care se referă la onoarea şi reputaţia fiinţei umane, ca valori sociale importante pentru aceasta, a fost reglementată insulta, definită în varianta tip ca atingere adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, iar în varianta asimilată, ca atribuire unei persoane a unui defect, boli sau infirmităţi care, chiar dacă ar fi adevărate, nu ar trebui relevate.
În cauză nu se contestă săvârşirea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, ci se susţine că acestea nu intră sub incidenţa ilicitului penal deoarece afirmaţiile, apreciate ca insultătoare, nu au caracter de noutate, acestea făcând obiectul unor articole de presă publicate anterior şi a unor declaraţii puse la dispoziţia revistei „România Mare", precum şi pentru faptul că scopul publicării acestora privea aducerea la cunoştinţa publică a activităţii părţii vătămate. Totodată, se susţine că ştirea, publicată sub forma pamfletului, ce nu poate atrage incidenţa legii penale, se încadrează în recomandările Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, recunoscând săvârşirea faptei, inculpatul susţine în esenţă că:
- fapta nu constituie infracţiune, întrucât ştirea de natură a leza demnitatea părţii vătămate, a mai
făcut obiectul publicării în presă, respectiv a unor declaraţii;
- publicarea ştirii reprezintă exercitarea drepturilor privind libera exprimare şi informare a opiniei publice.
În raport de principiul fundamental al personalităţii răspunderii penale, aceasta revine persoanei ce nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită. Prin urmare, apărarea nu poate fi primită, în sensul că anterior, aceeaşi infracţiune,a fost săvârşită de către alte persoane, întrucât îi lipseşte aptitudinea legală de înlăturare a răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii de către inculpat.
Cu privire la cea de a doua apărare este de reţinut că interesul protejat de lege, reprezentând obiectul dreptului subiectiv, este supus condiţiei exercitării în concordanţă cu scopul pentru care a fost recunoscut şi garantat.
Ca atare, ori de câte ori dreptul subiectiv, reprezentând concomitent temeiul juridiceşte garantat de a cere altora un anumit comportament, dar şi măsura propriei conduite, a responsabilităţii sociale, este exercitat într-un scop contrar celui reglementat, fapta apare ca ilicită, ca abuz de drept.
Este adevărat că, în sensul garantării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, respectiv a libertăţii de exprimare, prin art. 15 alin. (1) din Constituţia României s-a stabilit că cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin legea fundamentală şi alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
Prin art. 3 din Decretul nr. 31/1954 s-a stipulat că drepturile civile sunt ocrotite prin lege, iar prin art. 1 din acelaşi act normativ s-a stabilit că acestea sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de conduită socială.
Totodată, prin art. 30 alin. (1) din Constituţia României a fost reglementată inviolabilitatea libertăţii de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau alte mijloace de comunicare în public.
Această reglementare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora orice persoană are dreptul la libera exprimare.
Libertatea de exprimare are însă limite prestabilite, corespunzător ocrotirii altor valori sociale.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, exercitarea acestor libertăţi, ce comportă înadoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.
Totodată, art. 30 alin. (6) din Constituţia României a stabilit că libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
În acest sens, prin art. 30 din Rezoluţia nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Consiliului Europei s-a precizat că ziariştii nu trebuie să confunde subiectele controversate cu subiectele importante din punct de vedere informativ.
Prin aceeaşi rezoluţie, după ce prin art. 2 s-a stabilit că profesia de ziarist implică drepturi şi obligaţii, libertăţi şi responsabilităţi, prin art. 3 s-au precizat criteriile de evaluare a eticii ziaristicii, în sensul că principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincţie clară între ştiri şi păreri, evitându-se o confuzie între acestea. În continuare se arată că ştirile sunt informaţii, adică fapte şi date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăţi de valoare publicate în mijloacele de informare în masă, ale editorilor sau ziariştilor.
În completare, prin art. 5 din rezoluţia menţionată s-a precizat că exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau în observaţii în legătură cu evenimente concrete. Se mai arată că, deşi opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuşi exprimate într-o manieră onestă şi etică.
Coroborând normele legale enunţate, se constată că garantarea libertăţii de exprimare este supusă regulii de ordin general privind exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi caracterului prezumat al prejudicierii morale a persoanei în cazul ignorării eticii ziaristicii.
Ca atare, fie că se publică o ştire, fie că se exprimă o opinie, acestea trebuie să fie în legătură cu evenimente sociale curente, prezentând importanţă pentru cititor. Totodată, anterior publicării ştirea este supusă verificării, iar prezentarea trebuie să fie neutră, imparţială. În acelaşi timp, publicarea opiniei este supusă condiţiei exprimării într-o manieră onestă şi etică.
Examinând articolele incriminate, se constată că acestea nu corespund condiţiilor legale menţionate.
Totodată, expresiile folosite, de natură a leza demnitatea părţii vătămate, exced celor normale, uzuale, de natură a da expresivitate şi valoare literară pamfletului.
Rezultă aşadar că, în cauză, dreptul subiectiv invocat de către inculpat a fost exercitat într-un mod contrar scopului în care a fost reglementat şi garantat.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a reţinut întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de insultă, aşa încât şi aceste critici se constată a fi neîntemeiate, hotărârea criticată nefiind supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Recursul declarat de către inculpat urmează însă a fi admis pentru alte motive, respectiv pentru cel invocat de către procuror în şedinţă.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.
La data soluţionării cauzei penale în primă instanţă, săvârşirea infracţiunii de insultă era pedepsită cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat în sensul că atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Comparând cele două texte în raport de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat prin ordonanţa menţionată, are caracter de lege penală mai favorabilă.
Cum cauza penală nu a fost judecată definitiv, sunt incidente dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.
Infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată au fost săvârşite la 16 mai 1997 şi 6 iunie 1997, prin publicarea articolelor incriminate în revista „România Mare".
Potrivit art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală.
În raport de legea mai favorabilă, privind pedepsirea cu amendă a săvârşirii infracţiunii de insultă, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 124 din acelaşi cod prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) este depăşit cu încă jumătate.
În cauză, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), a fost depăşit cu încă jumătate la 16 noiembrie 2001 şi, privitor la cea de a doua infracţiune de insultă săvârşită de inculpat, la 6 decembrie 2001.
Ca atare, în cauză a intervenit prescripţia specială a angajării răspunderii penale, aşa încât hotărârea atacată este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 16 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, exclusiv pentru motivul menţionat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârea în latura penală numai cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen., va înceta procesul penal faţă de inculpatul T.C.V. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de către inculpatul T.C.V.împotriva sentinţei nr. 4 din 22 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pe care o casează în latura penală numai cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.
în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetează procesul penal faţă de inculpatul T.C.V. pentru două infracţiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Obligă inculpatul la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 77/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 79/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
