ICCJ. Decizia nr. 77/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 77/2004
Dosar nr. 475/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 9 iunie 1993, reclamanta G.L. a chemat în judecată Primăria municipiului Timişoara, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea intabulării efectuate în favoarea Statului Român, cu privire la imobilul situat în Timişoara, judeţul Timiş, înscris în CF nr. 4931 Timişoara şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea sa.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, în raport de împrejurarea că aceasta şi membri familiei sale nu se încadrau în categoriile de persoane prevăzute în art. 1 din actul normativ menţionat.
Prin sentinţa nr. 9363 din 7 septembrie 1993, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea, a dispus anularea intabulării efectuate în favoarea statului român şi reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data naţionalizării, reclamanta era casnică, iar soţul acesteia era medic militar, încadrându-se în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 1 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţa de judecată a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, dispunând restituirea imobilului naţionalizat.
Astfel, instanţa de judecată sesizată cu acţiunea reclamantei urma să constate că, în raport de dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţia României din 1991, Decretul nr. 92/1950 era abrogat în totalitate.
În consecinţă, instanţa de judecată nu era competentă să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate, în baza unui act normativ abrogat.
Aşa fiind, întrucât, la data adoptării Constituţiei din decembrie 1991, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat era statul român şi acest drept nu fusese stins prin efectul Constituţiei, instanţa de judecată nu putea dispune schimbarea titularului său, această prerogativă revenind în totalitate puterii legislative, care l-a şi constituit.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamantei.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 2080 din 11 iulie 1995, cu majoritate de voturi, a admis recursul în anulare, a casat sentinţa atacată şi, pe fond, a respins acţiunea.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de control judiciar a reţinut că justiţia nu are căderea să cenzureze legea, ci să o aplice. În cauză, constatând că reclamanta este proprietara imobilului în litigiu, instanţa de fond a cenzurat Decretul nr. 92/1950, ceea ce constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor statului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 4 C. proc. civ.
S-a susţinut că, prin Hotărârea din 17 decembrie 2002, definitivă la 21 mai 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin Decizia menţionată a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dreptul la respectarea proprietăţii, prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a examinat cererea de satisfacţie echitabilă, formulată de reclamantă, asupra căreia urmează a se pronunţa ulterior, acordând, însă, un termen de 3 luni în care să se ajungă la un acord, cu privire la modul în care pot fi reparate încălcările Convenţiei, constatate prin hotărârea menţionată.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, considerând că, prin anularea hotărârii criticate, moştenitorii reclamantei pot obţine repararea integrală a prejudiciului, cauzat prin încălcarea menţionatelor dispoziţii ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 46 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, „înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, în litigiile în care ele sunt părţi".
Consecvent principiului fundamental, în virtutea căruia toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală în faţa acesteia, legiuitorul a stabilit, prin art. 330 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 131 din OUG nr. 138/2000, că procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca, cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, hotărâri judecătoreşti irevocabile, printre alte motive, „când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi faptul că partea, potrivit legii române, poate obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română".
Este de reţinut că acest caz de anulare îşi menţine efectele, chiar şi urmare abrogării art. 330 C. proc. civ., ca urmare a modificării art. 322 C. proc. civ., prin art. I pct. 14 din OUG nr. 58/2003, în sensul completării textului menţionat şi menţinerii acestui caz, ca unul dintre cele pentru care se poate cerere revizuirea unei hotărâri judecătoreşti.
Prin hotărârea din 17 decembrie 2002, definitivă la data de 21 mai 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, prin Decizia nr. 2080 din 11 iulie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, a fost încălcat dreptul reclamantei G.L. la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dreptul la respectarea proprietăţii, prevăzut prin art. I din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, corespunzător dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, a acordat un termen de 3 luni, prelungit ulterior la cererea reclamanţilor, în care să se ajungă la un acord, cu privire la modul în care pot fi înlăturate încălcările menţionate.
Această modalitate, prevăzută de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, este corespunzătoare dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din OG nr. 94/1999, potrivit cărora „rezolvarea pe cale amiabilă a unei cauze întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român se face prin convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei".
În cauză, repunerea părţii în situaţia anterioară încălcării dispoziţiilor menţionate ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este redeschiderea procedurii interne.
Redeschiderea procedurii, în temeiul art. 330 pct. 4 C. proc. civ., este admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 3301 alin. (3) din acelaşi cod.
Astfel, reexaminarea cauzei, în raport de dispoziţiile art. 330 pct. 4 C. proc. civ., este admisibilă, ca urmare a îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de art. 3301 alin. (3) din acelaşi cod, şi anume: comunicarea hotărârii definitive a Curţii Europene a drepturilor Omului în perioada în care motivul de anulare menţionat era în vigoare şi exercitarea căii extraordinare de atac în termen de 1 an de când hotărârea menţionată a fost comunicată României.
Este de reţinut, însă, că încălcările menţionate ale Convenţiei, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea comunicată României, nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea recursului în anulare, în raport de împrejurarea că deciziile Curţii sunt obligatorii pentru statele semnatare.
Instanţa de judecată are, însă, competenţa examinării celei de a doua condiţii de admisibilitate a recursului în anulare declarat pe acest temei, referitor la posibilitatea părţii de a obţine, potrivit legii române, o reparaţie, prin anularea hotărârii atacate.
Or, recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara, ca urmare a anulării deciziei nr. 2080 din 11 iulie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, îndeplineşte condiţia, aşa cum şi reclamanţii au arătat, de altfel, reparaţiei echitabile pe plan intern.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa Decizia criticată, va respinge recursul în anulare declarat împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 2080 din 11 iulie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, pe care o casează.
Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 9363 din 7 septembrie 1993 a Judecătoriei Timişoara, pe care o menţine.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 76/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 78/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
