ICCJ. Decizia nr. 81/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 81/2004
Dosar nr. 656/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 25 octombrie 1996, reclamanta SC P.C. SRL Craiova a chemat în judecată SC S.S. SA Călăraşi, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să oblige pârâta să livreze acesteia 993 panouri de cale ferată tip 49. Totodată, reclamanta a solicitat ca, în cazul neexecutării în natură a obligaţiei de livrare, pârâta să fie obligată la plata de daune cominatorii în valoare de 2.000.000 lei/zi întârziere, calculate de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, până la data îndeplinirii obligaţiei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, prin care aceasta din urmă s-a obligat să livreze 1.000 panouri CF tip 49, la preţul de 998.500 lei/buc., exclusiv T.V.A., în condiţia de livrare „franco depozit vânzător".
În derularea contractului menţionat, reclamanta a ridicat de la depozitul vânzătoarei un număr de 7 panouri CF tip 49, după cum urmează: 3 panouri tip 49, conform facturii nr. 479 din 27 iunie 1996, pentru care a achitat preţul la data de 28 iunie 1996, 2 panouri conform facturii nr. 481/1996 şi alte 2 panouri conform facturii 494 din 1 iulie 1996, pentru care, de asemenea, preţul convenit a fost achitat.
Pârâta, în calitate de vânzător, prin fax-ul nr. 397 din 15 mai 1996, a comunicat pârâtei, în calitate de cumpărător, modificarea preţului de livrare de la 998.500 lei/panou la 2.400.000 lei/panou.
Ulterior, la data de 7 iunie 1996, pârâta a comunicat reclamantei că panourile CF tip 49 ce făceau obiectul contractului menţionat nu există în depozitul propriu şi că, în vederea executării contractului, trebuie să achiziţioneze diferenţa de panouri de la SC S.A. SA, la preţ de licitaţie.
Cum pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare contractual asumată, reclamanta a suferit un prejudiciu, ca urmare a neonorării contractelor de livrare panouri CF tip 49, încheiate cu SC M.C. SRL Ploieşti şi SC C.F. SA Sibiu.
În probaţiune, reclamanta a depus adresa nr. 177 din 7 iunie 1996, emisă de SC S.A. SA, adresa nr. 415 din 7 iunie 1996 (fax), emisă de către SC S.S. SA Călăraşi, către SC P.C. SRL, adresa nr. 397 din 15 mai 1996, privitoare la modificarea preţului, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, încheiat între SC S.S. SA Călăraşi, în calitate de vânzător şi SC P.C. SRL, în calitate de cumpărător, precum şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate de SC P.C. SRL, în calitate de vânzător, cu SC C.L. SA Timişoara şi SC M.C. SRL Ploieşti, în calitate de cumpărători, facturile menţionate în cererea de chemare în judecată şi chitanţele fiscale cu care se face dovada plăţii panourilor livrate de către pârâtă.
Prin sentinţa nr. 921 din 12 decembrie 1996, Tribunalul Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a declinat competenţa soluţionării în fond a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi, reţinând dispoziţiile art. 7 C. proc. civ., privitoare la competenţa instanţei pe raza căreia se află sediul principal al pârâtei.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 466 din 5 iunie 1997, a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva hotărârii de declinare a competenţei soluţionării în fond a cauzei
Ca atare, dosarul cauzei a fost înaintat spre soluţionare Tribunalului Călăraşi, la data de 4 noiembrie 1997.
La 24 noiembrie 1997, reclamanta a întregit şi precizat cererea de chemare în judecată, în sensul:
- precizării celui de-al doilea de capăt de cerere, sub aspectul valorii daunelor cominatorii, la un cuantum de 9.000.000 lei /zi de întârziere;
- întregirii cererii cu un al treilea capăt de cerere, privitor la rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, din culpa exclusivă a pârâtei, ca urmare a imposibilităţii executării obligaţiei de livrare, precum şi la obligarea pârâtei la plata daunelor interese compensatorii, reprezentând beneficiu nerealizat, în valoare de 1.293.382.500 lei.
La termenul de judecată din 9 martie 1998, reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere, privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.
La acelaşi termen, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând că, urmare neîndeplinirii obligaţiei de plată în avans a mărfii, contractul de vânzare-cumpărare a fost reziliat de drept. Pe de altă parte, nu s-a afirmat niciodată că panourile care făceau obiectul contractului s-ar afla în stoc, reclamanta cunoscând faptul procurării acestora de la SC S.A. SA. Totodată, reclamanta a fost de acord cu modificarea preţului, preluând 7 panouri la noul preţ, pe care l-a şi achitat. Ca atare, nu se poate reţine culpa pârâtei pentru neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, aşa încât nu există temei pentru obligarea acesteia la plata de daune.
Prin sentinţa nr. 121 din 30 martie 1998, Tribunalul Călăraşi a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâta să livreze reclamantei 993 panouri de cale ferată CF tip 49. Prin aceeaşi hotărâre, capetele de cerere, privind daunele compensatorii şi rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare ,au fost respinse.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauza nu s-a dovedit imposibilitatea executării contractului, aşa încât se impune obligarea pârâtei la livrarea diferenţei de panouri contractate, dar că, în raport de împrejurarea menţionată, nu se justifică rezoluţiunea contractului şi, respectiv, obligarea acesteia din urmă la plata de daune-interese.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta SC S.S. SA Călăraşi a declarat apel, susţinând că, în mod greşit, aceasta a apreciat că plata anticipată a preţului panourilor livrate este condiţionată de faptul personal al pârâtei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1709 din 10 noiembrie 1998, a respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat, reţinând că instanţa de fond nu avea a se pronunţa asupra modalităţii de plată, atâta timp cât aceasta nu a fost contestată de nici una din părţi.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., criticile privind, în esenţă, interpretarea greşită a clauzelor contractuale.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 4112 din 18 noiembrie 1999, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat Decizia atacată, a admis apelul declarat de aceeaşi parte, împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a desfiinţat-o şi a trimis dosarul aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării în fond a cauzei.
În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că preţul este cel iniţial convenit şi că, neconvenind un termen de livrare, acesta poate fi executat în natură.
Instanţa de apel a menţinut această obligaţie.
Ambele soluţii sunt greşite, iar critica pârâtei, referitoare la imposibilitatea executării contractului în condiţiile iniţiale, este întemeiată. Pe de o parte, reclamanta a acceptat noul preţ, fără a putea susţine că a încheiat un nou contract şi, pe de altă parte, în mod nejustificat, s-a trecut peste susţinerea reclamantei, privind imposibilitatea executării în natură a contractului şi, în consecinţă, a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la plata de daune care, evident, trebuiesc dovedite.
Ca atare, în aceste condiţii, revenea instanţei de fond obligaţia de a stabili şi obligaţia alternativă a plăţii despăgubirilor solicitate de reclamantă, în cazul imposibilităţii executării în natură a obligaţiei de livrare a panourilor contractate.
La rejudecarea în fond a cauzei, după casare, reclamanta a depus cerere de modificare şi precizare a acţiunii, în sensul că:
- a modificat cuantumul daunelor interese compensatorii solicitate, de la 1.293.382.500 lei, la 2.284.893.000 lei;
- a solicitat actualizarea cuantumului daunelor interese compensatorii, cu rata inflaţiei;
- a solicitat aplicarea unui sechestru asigurător, asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei, până la concurenţa daunelor interese solicitate.
La termenul de judecată din 24 aprilie 2000, reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere, privind actualizarea cuantumului daunelor interese compensatorii cu rata inflaţiei, iar la termenul de judecată din 26 iunie 2000, la judecarea capătului de cerere, privind instituirea unui sechestru asigurător.
Prin sentinţa nr. 328 din 29 iunie 2000, Tribunalul Călăraşi a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capetelor de cerere menţionate, a admis în parte acţiunea acesteia şi a dispus rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1993, numai în ceea ce priveşte vânzarea-cumpărarea unui număr de 993 panouri CF tip 49. Prin aceeaşi hotărâre, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese compensatorii a fost respins, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul nr. 1767 din 6 mai 1996, pârâta s-a obligat să livreze reclamantei 1000 panouri de cale ferată tip 49, la preţul de 998.000 lei/buc, exclusiv T.V.A., în condiţia de livrare „franco depozit vânzător".
Potrivit cap. V din contractul menţionat, plata mărfii urma să se facă anticipat, cu ordin de plată, înaintea fiecărei livrări, în baza avizului de expediţie, scrisorii de trăsură C.F. şi facturii.
Ulterior încheierii contractului, însă înaintea primei livrări de panouri, prin fax-ul nr. 415 din 7 iunie 1996, pârâta a înştiinţat-o pe reclamantă că panourile contractate nu le mai are în stoc, urmând ca, pentru executarea obligaţiei asumate prin contract, să le procure de la SC S.A. SA Călăraşi, la preţul de licitaţie.
În perioada 27 iunie-1 iulie 1996, reclamanta a ridicat de la pârâtă un număr de 7 panouri, pentru care a plătit un preţ mai mare decât cel prevăzut în contract, ceea ce dovedeşte acceptarea ofertei de modificare a preţului.
După această dată, reclamanta nu a mai făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de plată anticipată a panourilor, condiţie esenţială pentru continuarea livrărilor de către pârâtă, astfel că neexecutarea contractului s-a făcut de comun acord.
Faţă de această situaţie şi cum, reclamanta, pe parcursul rejudecării cauzei, a solicitat numai rezoluţiunea contractului, ca urmare a imposibilităţii executării acestuia, instanţa a apreciat că acest capăt este întemeiat, în baza art. 1320 C. civ., cu referire la împrejurarea că pârâta nu are în stoc diferenţa de 993 panouri din cele 1000 contractate.
Împotriva hotărârii primei instanţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta a susţinut că prima instanţă a respins greşit capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de daune-interese compensatorii, în raport de împrejurarea că rezoluţiunea parţială a contractului a fost dispusă din culpa exclusivă a acesteia. Totodată, în mod greşit, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada plăţii anticipate, atâta timp cât pârâta nu a făcut dovada livrării de panouri. Sub acest aspect, instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de casare. Pe de altă parte, în mod greşit, s-a reţinut că reclamanta a solicitat, pe parcursul rejudecării cauzei, doar rezilierea contractului, deşi, prin precizarea de acţiune, aceasta a menţinut capătul de cerere, privind plata daunelor interese compensatorii, modificând doar cuantumul acestora.
Apelul declarat de pârâtă privea greşita aplicare, în cauză, a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În această etapă procesuală, a fost dispusă efectuarea unei expertize, având ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului suferit de reclamantă, prin nelivrarea celor 993 panouri de cale ferată tip 49 de către pârâtă.
Prin raportul de expertiză S.M., s-a concluzionat că profitul brut, estimat a se realiza prin vânzarea celor 993 panouri, este de 497.493.000 lei care, actualizat cu rata inflaţiei, este de 2.284.893.000 lei, în funcţie de rata inflaţiei, de 2.039.134.990 lei, în funcţie de cursul de schimb al dolarului american sau de 25.974.663.624 lei, în varianta coeficientului de devalorizare transmis de Institutul Naţional de Statistică, pentru perioada mai 1996-februarie 2001.
Prin Decizia nr. 74/A din 19 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI - a comercială, a admis apelurile declarate, împotriva hotărârii primei instanţe şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.416.029.828 lei, reprezentând despăgubiri în valoare reactualizată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, din interpretarea cap. V din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că revenea pârâtei obligaţia de a remite reclamantei avizul de expediere, scrisoarea de trăsură C.F. şi factura, pentru ca, în baza acestora, reclamanta să facă plata anticipat, înaintea livrării efective.
Pârâta, care nu avea în stoc panourile contractate şi care, ca atare, s-a obligat a vinde ceea ce nu avea, nu a fost în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale asumate, decât în limita a 7 panouri livrate, în contextul acceptării de către reclamantă a unui preţ mai mare faţă de cel stabilit prin contract.
Din Decizia instanţei de recurs, rezultă că s-a reţinut imposibilitatea executării în natură a obligaţiei de plată şi obligaţia plăţii de daune de către pârâtă, în măsura în care reclamanta dovedeşte că, la rându-i, a fost obligată faţă de partenerii de afaceri.
Astfel, cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză, reclamanta a suferit un prejudiciu în valoare de 1.787.400.000 lei care, reactualizat cu rata inflaţiei, este în sumă de 20.416.029.828 lei.
Cu privire la apelul declarat de pârâtă, s-a reţinut că acesta este fondat, în raport de împrejurarea că, deşi acţiunea a fost admisă în parte, pârâta a fost obligată greşit la plata integrală a cheltuielilor de judecată şi nu proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SC S.S. SA Călăraşi a declarat recurs, susţinând că, în mod greşit, a fost obligată la plata de daune, deşi reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu.
Prin Decizia nr. 7259 din 29 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat Decizia atacată, în sensul că a admis apelul reclamantei şi a obligat pârâta să plătească acesteia 2.284.893.000 lei, daune interese. Celelalte dispoziţii au fost menţinute.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a reţinut că, în raporturile contractuale încheiate, reclamanta, în calitate de cumpărător a 1.000 panouri CF tip 49, a stabilit cu vânzătorul pârât condiţiile de livrare şi de plată.
Instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt şi culpa pârâtei în neexecutarea contractului pentru cele 993 bucăţi panouri nelivrate, aşa cum instanţa de casare a precizat cu autoritate de lucru judecat.
Forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neexecutarea acestuia. Astfel, dispoziţiile art. 1073 C. civ. îndrituiesc pe creditor să ceară îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări.
Imposibilitatea executării, dintr-o altă cauză decât cazul fortuit sau forţa majoră, nu poate fi invocată peste clauzele contractului, pentru că acţiunea în rezoluţiune este o acţiune în responsabilitate contractuală, care dă dreptul la despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligaţiei de către cocontractant.
Raportului contractual dintre părţi i s-a suprapus cel încheiat de reclamantă cu societăţile comerciale, cărora le vindea panourile cumpărate de la recurentă, cu un profit de 501.000 lei/buc.
Ca atare, caracterele prejudiciului de a fi patrimonial, cert şi personal s-au împlinit, iar chestiunea interesului lezat nu poate fi contestată, aşa încât, nu pot fi primite criticile, privind neproducerea pagubei.
Cu privire la cuantumul prejudiciului, însă, în mod greşit, instanţa de apel a obligat pârâta la plata sumei reactualizate, deşi, instanţa de judecată a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere, privind reactualizarea cu rata inflaţiei.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că, în cauză, instanţele au ignorat dispoziţiile deciziei de casare nr. 4112 din 18 noiembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, care era obligatorie pentru instanţa de rejudecare, dar şi probele administrate.
Conform deciziei menţionate, daunele interese solicitate urmau a fi acordate, numai dacă reclamanta dovedea că a fost obligată faţă de partenerii săi de afaceri.
Din probatoriul administrat în cauză, respectiv comenzile şi ofertele făcute, reiese doar că reclamanta putea obţine profit dacă, la rându-i, comercializa panourile cumpărate de la pârâtă, prin vânzarea acestora unor societăţi comerciale.
Expertiza contabilă efectuată în cauză a calculat un beneficiu estimativ, pe care reclamanta l-ar fi obţinut dacă pârâta îi livra diferenţa de 993 panouri contractate, dar acest aspect nu prezintă nici o relevanţă, întrucât nu s-a dovedit că a fost obligată faţă de partenerii săi.
Proba existenţei unui prejudiciu efectiv pentru reclamantă era dovada că a fost obligată, faţă de partenerii săi de afaceri, să le predea panourile nelivrate de pârâtă.
Numai în temeiul acestei dovezi, daunele interese solicitate îi puteau fi acordate, întrucât, asupra acestui aspect, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat.
Aşadar, este evident că daunele interese au fost nelegal acordate reclamantei, câtă vreme nu s-a făcut dovada că aceasta a suportat consecinţele unei executări silite din partea terţilor beneficiari.
Aşadar, corect a statuat instanţa de fond, cu ocazia rejudecării cauzei, că simplele comenzi, oferte şi contracte încheiate de reclamantă cu diverşi parteneri de afaceri nu sunt de natură să dovedească prejudiciul suferit, prin nelivrarea celor 993 panouri, cât timp aceasta nu a dovedit că, la rându-i, a fost obligată la plata către proprii parteneri, aşa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat.
În consecinţă, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi menţinerea sentinţei nr. 328 din 29 iunie 2000 a Tribunalului Călăraşi.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Limitele sesizării, astfel cum acestea au fost determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizările de acţiune, cererile de întregire a obiectului acesteia şi declaraţiile de renunţare la judecarea unor capete de cerere, de care instanţele de judecată au luat act, privesc:
1 - Obligarea pârâtei la executarea în natură a contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la livrarea diferenţei de 993 panouri de cale ferată tip 49;
2 - Rezoluţiunea contractului menţionat, în raport de imposibilitatea executării acestuia în natură, în temeiul art. 1320 C. civ.;
3 - Obligarea pârâtei la plata sumei de 2.284.893.000 lei, cu titlu de daune interese compensatorii, reprezentând pierderea suferită şi beneficiul nerealizat, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de livrare de către pârâtă.
În primul ciclu procesual, acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, cu referire la capătul 1 de cerere, privind obligarea pârâtei la executarea în natură a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996.
În cel de al doilea ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâta SC S.S. SA Călăraşi, rejudecarea privea, potrivit deciziei de casare, cu trimitere:
- pronunţarea instanţei, asupra obligaţiei alternative a pârâtei de plată a despăgubirilor;
- administrarea de probe, în vederea constatării existenţei prejudiciului şi întinderii acestuia.
Prin recursul în anulare s-a susţinut că, în mod greşit, cu ignorarea deciziei de casare, pârâta a fost obligată la plata de daune interese compensatorii, deşi probatoriul administrat în cauză nu a relevat producerea unei pagube patrimoniale reclamantei.
Într-adevăr, potrivit art. 1073 C. civ., „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări".
Daunele interese compensatorii, reprezentând o executare prin echivalent a contractului, constă într-o sumă de bani prin care creditorul obligaţiei este indemnizat pentru pagubele cauzate prin neexecutarea totală sau parţială, precum şi pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate de debitor.
Pentru a-şi atinge finalitatea, daunele interese compensatorii trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului, asigurând creditorului obligaţiei neonorate, repunerea acestuia în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat, dacă obligaţia contractuală ar fi fost executată întocmai.
Pentru a satisface cerinţa menţionată, daunele interese compensatorii trebuie, potrivit art. 1084, 1085 şi 1086 C. civ., să acopere atât valoarea pierderii efective suferite de către creditorul obligaţiei neonorate, cât şi valoarea câştigului nerealizat din acest motiv, cu menţiunea că acestea nu cuprind decât daunele directe şi previzibile.
Din dispoziţiile citate, raportat la art. 1082 C. civ., rezultă că acordarea daunelor interese, ca formă a răspunderii contractuale, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa unui contract valabil încheiat, a prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligaţii contractuale şi a legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligaţiei şi prejudiciul produs, respectiv imputabilitatea neexecutării obligaţiei în raport cu debitorul acesteia.
Cu referire la condiţia existenţei prejudiciului, în raport de dispoziţiile art. 1082 C. civ. potrivit cărora „debitorul este osândit, de se cuvine.(...).", rezultă, implicit, că acesta trebuie să fie cert.
Sarcina probei existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia incumbă creditorului, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 1088 C. civ., când întinderea este prevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca atare, în măsura în care creditorul obligaţiei nu dovedeşte existenţa prejudiciului, acţiunea acestuia privind plata despăgubirilor urmează a fi respinsă, ca fiind lipsită de interes.
Or, examinând cauza sub aspectul îndeplinirii acestei condiţii, se constată că este întemeiată critica formulată prin recursul în anulare, sub acest aspect, din probele dosarului, nerezultând existenţa prejudiciului.
În consecinţă, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general.
Examinând cauza, prin prisma existenţei altor condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la neîndeplinirea obligaţiei contractuale şi legăturii de cauzalitate dintre acest fapt şi prejudiciu, se constată că instanţele, în rejudecare, nu au stabilit cu certitudine existenţa acestora, ca urmare a unei interpretări necorespunzătoare a contractului.
Potrivit cap.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1767 din 6 mai 1996, „părţile convin de comun acord ca marfa să fie livrată în condiţiile franco depozit vânzător".
Cu referire la condiţiile de plată, prin cap. 5 din contractul menţionat, s-a convenit că „plata se va face anticipat, cu ordin de plată, înaintea fiecărei expedieri (livrări), în baza avizului de expediţie, scrisorii de trăsură C.F. şi a facturii".
În rejudecare, prima instanţă a reţinut că, „după data de 1 iulie 1996, reclamanta nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit obligaţia de a achita anticipat c/val. panourilor, condiţie esenţială pentru ca reclamanta să poată continua livrările, astfel că neexecutarea contractului comercial nr. 1767 din 6 mai 1996 s-a făcut de comun acord".
Instanţa de apel, în cel de al doilea ciclu procesual, a reţinut că, „din interpretarea clauzei prevăzută în capitolul V din contractul nr. 1767 din 6 mai 1996, încheiat între părţile în litigiu, rezultă că, în derularea acestuia, pârâtei îi revenea mai întâi obligaţia de a remite reclamantei avizul de expediţie, scrisoarea de trăsură C.F. şi factura, pentru ca, în baza lor, aceasta din urmă să facă plata înaintea fiecărei livrări efective".
Rezultă, aşadar, că, deşi s-a reţinut corect cu privire la faptul nelivrării diferenţei de 993 panouri de cale ferată tip 49 contractate, nu s-a făcut o interpretare a dispoziţiilor contractului, pentru a se stabili cu certitudine dacă neexecutarea obligaţiei de livrare este sau nu imputabilă pârâtei.
Acest aspect al raporturilor contractuale, neelucidat de instanţe, prezintă deosebită relevanţă în cauză, dat fiind faptul că numai în ultima ipoteză pârâtei i se poate angaja răspunderea patrimonială, prin obligarea acesteia la plata de daune interese compensatorii dovedite şi că aceasta nu răspunde în cazul în care neonorarea obligaţiei de livrare este datorată culpei creditorului acesteia, constând în neefectuarea plăţilor anticipate.
Astfel, clauzele privind condiţia de livrare convenită, cu relevanţă asupra obligaţiilor părţilor raportului comercial şi cele privind prezentarea scrisorii de trăsură C.F., semnificând încheierea contractului de transport cu cărăuşul, sunt în contradicţie, cel puţin sub aspectul posibilităţii de executare în timp, cu clauza privind plata anticipată, anterior fiecărei livrări.
Pe de altă parte, din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare menţionat, rezultă caracterul de clauză esenţială a celei privitoare la plata anticipată.
Ca atare, se impune stabilirea raporturilor dintre părţi, prin interpretarea contractului în sensul voinţei părţilor şi, numai ulterior acesteia, urmează a se examina cauza sub aspectul răspunderilor şi soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, prin aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt pe deplin stabilită.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 3303 C. proc. civ., cu referire la art. 314 şi art. 725 alin. (2) teza II din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză şi va trimite dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea judecării în fond a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva deciziei nr. 74/A din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi deciziei nr. 7259 din 29 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Casează hotărârile pronunţate în cauză.
Trimite dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea rejudecării în fond a cauzei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 80/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 82/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
