ICCJ. Decizia nr. 87/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 87/2005
Dosar nr. 25/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 115 din 27 iulie 2000, Tribunalul Suceava, secţia penală, a condamnat pe inculpatul A.S., la 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie şi conducere pe drumurile publice, a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 şi a art. 76 lit. c) C. pen., precum şi la 76 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 şi a art. 76 lit. d) C. pen., a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 76 zile închisoare.
A dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20, raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi pentru infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 282 C. pen.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin Decizia penală nr. 108 din 27 martie 2001, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a condamnat inculpatul, la un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 282 alin. (2) din acelaşi cod.
A majorat la câte un an închisoare, pedepsele stabilite pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpatul A.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Prin Decizia nr. 4800 din 8 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia pronunţată în apel şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet format din nouă judecători, prin Decizia nr. 479 din 10 noiembrie 2003, a admis recursul în anulare, a casat Decizia pronunţată în recurs, a respins recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţate în apel, a casat această din urmă decizie, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei de tentativă la înşelăciune, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 20 şi art. 21 alin. (2), raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul, la un an şi 6 luni închisoare şi a constatat că pedepsele aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 328/1966, sunt graţiate în întregime, conform art. 1 din Legea nr. 543/2002.
A contopit pedepsele negraţiate şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Contestaţia în anulare formulată de condamnat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca nefondată, prin Decizia nr. 295 din 15 noiembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 187/2004.
Împotriva deciziei date în contestaţie, condamnatul A.S. a declarat un nou recurs, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Mai mult, hotărârile penale definitive pot fi supuse căilor extraordinare de atac, cu îndeplinirea aceloraşi condiţii privitoare la exercitarea acestora, exclusiv în cazurile conceptualizate de legea procesual-penală.
Examinarea dispoziţiilor procesual penale relevă cu evidenţă, sub un prim aspect, că sistemul căilor de atac reglementat prin Codul de procedură penală, răspunde cerinţei prevederii tuturor căilor de atac necesare, apte a declanşa un control judiciar real, efectiv şi exhaustiv, în măsură a asigura realizarea scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost definit prin art. 1 din acelaşi cod, cu consecinţa împiedicării rămânerii în puterea lucrului judecat, a unei hotărâri netemeinice şi nelegale.
Sub un al doilea aspect, aceeaşi examinare, în raport cu determinarea riguroasă a căilor de atac, impune concluzia armonizării cerinţei anterior precizată, cu cea privind promptitudinea procesului penal, exprimând în planul legalităţii, aflarea în cel mai scurt timp a adevărului, angajării răspunderii penale în condiţiile legii şi executarea de îndată a hotărârii penale definitive.
Drept urmare, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părţile ar fi nemulţumite de hotărârea judecătorească, un control judiciar mereu reluat fiind împiedicat de efectele autorităţii de lucru judecat, conferite hotărârilor definitive date în materie penală.
În fine, reglementarea menţionată, de natură a asigura concomitent prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti corespunzătoare legii şi adevărului, precum şi evitarea oricărei vătămări părţilor din proces, are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra justiţiei, generate de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Ca atare, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport cu dispoziţiile legii procesual penale, revenind părţii interesate, obligaţia de a alege calea procesuală şi de a o exercita în condiţiile legii.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care aceeaşi instanţă de judecată a soluţionat contestaţia în anulare formulată de condamnatul menţionat, împotriva deciziei pronunţate în recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor date în ciclul ordinar al judecării cauzei penale.
Anterior examinării fondului dreptului pretins, cu referire la lipsa vinovăţiei afirmate de inculpat, instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiei de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor.
Aşa cum s-a arătat, în raport cu dispoziţiile art. 129, raportat la art. 126 alin. (2) din Constituţia României, admisibilitatea căii de atac cu care Completul de 9 judecători a fost sesizat, este examinată sub aspectul căii procesuale alese de parte, cu referire la condiţiile de exercitare prevăzute a fi îndeplinite cumulativ, precum şi al competenţei instanţei sesizate, cu referire la normele atributive din legea de procedură.
Or, sub primul aspect menţionat, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.
În ciclul ordinar al judecării cauzei penale, inculpatul şi-a exercitat dreptul la recurs.
Cauza a fost rejudecată în calea extraordinară a recursului în anulare, Decizia pronunţată fiind atacată de către inculpat, pe calea contestaţiei în anulare.
Această din urmă hotărâre nu poate fi atacată cu un nou recurs, nefăcând parte din categoria hotărârilor judecătoreşti determinate prin art. 392 alin. (4) C. proc. pen., care priveşte „Decizia dată în apel".
Aşadar, cum hotărârea atacată nu are caracter nedefinitiv, recursul declarat de condamnatul menţionat urmează a fi privit ca inadmisibil potrivit dreptului comun, cu referire la neîndeplinirea condiţiei referitoare la natura juridică, stabilită în art. 3851 C. proc. pen., a unei hotărâri susceptibilă de a fi supusă reformării pe această cale, conform art. 392 alin. (4) din acelaşi cod.
Pe de altă parte, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite de lege".
Corespunzător acestei dispoziţii din legea fundamentală, legea procesual penală a determinat precis şi coerent competenţa materială funcţională şi procesuală, precum şi cea teritorială a instanţelor judecătoreşti.
Examinând sub aspectul menţionat, dispoziţiile Codului de procedură penală, precum şi cele ale Legii nr. 304/2004, se constată că prin competenţă, legiuitorul a înţeles capacitatea instanţelor ce formează sistemul judiciar din România, de a soluţiona anumite categorii de cereri şi litigii, în fond sau căi de atac.
Normele atributive de competenţă, astfel cum acestea au fost edictate, sunt de ordine publică, aşa încât soluţionarea unei cauze, cu nesocotirea acestora, duce la nulitatea oricărei hotărâri pronunţate în aceste condiţii.
În raport cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, competenţa Completului de 9 judecători, ca instanţă de recurs, este limitată exclusiv la hotărârile pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum hotărârea atacată nu a fost pronunţată într-o cauză în care secţia penală a judecat procesul în primă instanţă, nu se constată ipoteza prevăzută de norma atributivă de competenţă menţionată, în prezenţa căreia Completul de 9 judecători poate exercita controlul judiciar, ca instanţă de recurs.
Se constată, aşadar, că recursul declarat de condamnatul A.S. nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de condamnatul A.S., ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, condamnatul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul A.S. împotriva deciziei nr. 295 din 15 noiembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 187/2004.
Obligă pe recurentul-condamnat să plătească statului, suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 86/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 88/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
