ICCJ. Decizia nr. 90/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 90/2005
Dosar nr. 169/2004
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 63 din 21 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea şi sesizarea formulate de petentul C.T., împotriva numiţilor P.I., B.F., A.A., T.J. şi Guvernul României, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petentul C.T., invocând dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. f) şi art. 264 C. proc. pen., precum şi art. 21 din Constituţia României, s-a plâns şi a sesizat instanţa, împotriva numiţilor P.I., B.F. şi A.A., judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prima fiind şi şefa acestei secţii, T.J., fost procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, primii în calitate de autori, iar ultimul în calitate de instigator şi complice, precum şi împotriva Guvernului României, în calitate de comitent, pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 2481 C. pen.
Petentul, susţinând că în cauză sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 246, 247 şi 248 C. pen. şi că înţelege să se constituie parte civilă în cauză, a arătat că primii trei învinuiţi au format completul care s-a pronunţat în dosarul 1783/2002, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, având ca obiect rejudecarea recursului formulat de A.N.S.V.M., după casarea deciziei irevocabile nr. 279 din 5 noiembrie 2001, a aceleaşi curţi, prin Decizia nr. 3902 din 5 iunie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În modalitatea arătată, petentului i-a fost încălcat dreptul la proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, pe fondul încălcării dreptului la un proces echitabil, statuat prin art. 6 din aceeaşi Convenţie.
Punând în discuţie o hotărâre irevocabilă, cei trei judecători au încălcat cu intenţie dispoziţiile art. 41 şi art. 135 alin. (6) din Constituţia României.
Petentul a arătat că prin hotărârile menţionate i-au fost încălcate drepturile arătate, urmare a modificării sentinţei civile nr. 4772 din 7 iunie 2001, în sensul respingerii acţiunii, hotărâre irevocabilă prin care acestuia i se recunoscuse anterior un drept de creanţă faţă de A.N.S.V.M., pentru suma de 129.648 dolari SUA, cu titlu de preţ neachitat şi 8.330 dolari SUA, reprezentând penalităţi, precum şi 96.413.000 lei cheltuieli de judecată, ca urmare a constatării culpei pârâtei menţionate în rezilierea la 5 august 2000, a unui contract de consultanţă.
Petentul a arătat că a sesizat organul de urmărire penală care, însă, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale şi respingerii plângerii acestuia formulată împotriva soluţiei de netrimitere în judecată.
În concluzie, petentul a precizat că obiectul prezentei plângeri priveşte stabilirea infracţiunilor comise de magistraţii menţionaţi şi repararea prejudiciului produs prin casarea hotărârii şi admiterea nelegală a recursului îndreptat împotriva sentinţei irevocabile precizate anterior.
În raport cu susţinerile menţionate, prima instanţă a reţinut că în discuţie nu este încălcarea unui drept real de proprietate, ci a unui drept de creanţă litigios.
Totodată, examinând cauza prin prisma criticilor formulate, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu se constată indicii săvârşirii vreunei infracţiuni, iar persoanele nominalizate de petent nu au făcut altceva decât să-şi exercite atribuţiile conferite de lege.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul C.T. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. şi fără a formula critici susceptibile a fi încadrate în cazurile menţionate. Acesta a precizat că va depune motivele de recurs după comunicarea sentinţei atacate, în raport cu considerentele care au stat la baza acestei soluţii.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Exprimându-şi nemulţumirea cu privire la declararea unui recurs în anulare şi soluţia pronunţată în rejudecare într-o cauză civilă, precum şi în raport cu împrejurarea că, sesizat cu plângerea penală, organul de urmărire penală a dispus în sensul netrimiterii în judecată, petentul s-a adresat cu plângere directă, instanţei de judecată şi, expunând situaţia de fapt, astfel cum acesta a perceput-o, a solicitat să se stabilească infracţiunile săvârşite de magistraţii menţionaţi şi să se dispună în sensul reparării prejudiciului produs prin modul de soluţionare a cauzei civile.
I. Cu privire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesuală penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenţei unora dintre cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
Examinând cauza sub acest aspect şi constatând că nu se relevă indicii săvârşirii unei infracţiuni, în mod judicios prima instanţă a dispus în sensul respingerii plângerii şi, implicit, în sensul menţinerii soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Petentul a susţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 246, 247, 248 şi 2481 C. pen.
Pentru a respinge plângerea, prima instanţă a reţinut că persoanele nominalizate de petent nu au făcut altceva decât să-şi exercite atribuţiile prevăzute de lege.
Într-adevăr, declarând recursul în anulare şi, respectiv, soluţionând cauza civilă în limitele sesizării, magistraţii menţionaţi nu au făcut altceva decât să efectueze acte de competenţa acestora, atribuită prin lege.
Petentul a susţinut că interesele sale legitime au fost vătămate ca urmare a unor erori de judecată, înregistrate în soluţionarea cauzei civile.
Însă, sub un prim aspect, eventualele erori de judecată sau greşeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar şi sunt remediate prin soluţionarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condiţiile legii procesual civile.
Totodată, în măsura în care în activitatea de judecată, fără intenţia de a păgubi - neinvocată şi neprobată în cauză, s-ar produce erorile menţionate ce pot face obiectul căilor de atac, acestea nu constituie infracţiune.
Or, când fapta nu constituie infracţiune, nu există răspundere penală.
Aşadar, o hotărâre judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a pronunţat-o.
În fine, legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate într-o cauză civilă nu poate fi cenzurată de către instanţa penală.
Astfel, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura egalitatea în faţa legii, prin protecţia judiciară oferită imparţial, de natură a consolida situaţia juridică a titularului unui drept, prin admiterea sau respingerea, după caz, a pretenţiei dedusă judecăţii.
Este adevărat, însă, că hotărârile judecătoreşti pot conţine erori de judecată, cu referire la raţionamente jurisdicţionale eronate, aplicarea greşită a legii sau neobservarea unora dintre condiţiile formale prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii.
Din acest motiv, legea procesual-civilă a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor şi noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective determinate de dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Drept urmare, admisibilitatea, legalitatea şi temeinicia unei căi de atac este examinată şi corespunzător dispoziţiilor art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu referire la principiul potrivit căruia orice hotărâre este supusă unei căi de atac, concordante cu dispoziţiile sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
Aşadar, noua perspectivă a accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concordante cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, revizuită, lipseşte legea procesuală de acele zone de acceptabilitate în care căi procesuale diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte şi admisibile.
Aşa fiind, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele legal prevăzute, cu referire la cenzurarea în instanţa penal, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, dată în materie civilă şi pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea competenţei altei instanţe, este nelegală şi, din acest motiv, constituie caz de casare, deopotrivă, în procedura civilă şi procedura penală.
II. Cu privire la sesizarea directă a instanţei de judecată, ulterior pronunţării de către organul de urmărire penală a unei soluţii de netrimitere în judecată.
Este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate de partea interesată, corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea acesteia, prin art. 275 - 278 din acelaşi cod.
Ca atare, are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc exclusiv, plângerea care priveşte actul procesual prevăzut în textul menţionat, formulată de persoana care îşi justifică calitatea în condiţiile legii.
În consecinţă, neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 275 - 278 C. proc. pen., constituie fine de neprimire a plângerii de către instanţa competentă să judece în fond cauza penală.
Or, petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a urma procedura menţionată, în sensul că nu a formulat plângere care să declanşeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul competent, a temeiniciei şi legalităţii dispoziţiei primare de neîncepere a urmăririi penale.
Aşa fiind, soluţia de respingere a plângerii petentului de către prima instanţă, se constată a fi judicioasă.
Este adevărat că în raport cu prevederile legale menţionate, plângerea petentului urma a fi respinsă ca inadmisibilă.
Admiterea, însă, a căii de atac exercitate de petent, exclusiv sub acest aspect şi menţinerea în fond a soluţiei de respingere a plângerii, e drept ca inadmisibilă, şi nu nefondată, apare ca o soluţie excesiv de formalistă ce nu satisface natura juridică a recursului de remediu procesual şi nu creează petentului o situaţie mai favorabilă în propria-i cale de atac.
III. Cu privire la cererea de constatare a infracţiunilor săvârşite de magistraţi, de către instanţa de judecată, sesizată cu plângere directă.
Este de reţinut că plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată, în cadrul Ministerului Public, plângerea prevăzută de art. 275 - 278 C. proc. pen., între altele, are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Această plângere, astfel cum a fost reglementată prin art. 2781 C. proc. pen., de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, învesteşte instanţa de judecată, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei atacate.
Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesual-penală.
Rezultă, aşadar că, sesizată cu plângerea menţionată, instanţa de judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, de urmărire penală, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
În raport cu concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei, precum şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanţa de judecată competentă va pronunţa una din soluţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen.
În consecinţă, chiar şi în ipoteza în care petentul ar fi sesizat instanţa în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., cererea acestuia, de efectuare a controlului judecătoresc în alte condiţii, decât cele legal prevăzute, respectiv în sensul efectuării de către instanţă, a actelor de competenţa organului de urmărire penală, ar fi fost respinsă.
Aceeaşi soluţie de respingere a cererii formulate de petent, în sensul arătat, era impusă şi de dispoziţiile Codului de procedură penală, privitoare la competenţa efectuării urmăririi penale după calitatea persoanei.
Faţă de considerentele ce preced, se constată că hotărârea atacată cu recurs nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul C.T., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.T. împotriva sentinţei nr. 63 din 21 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5401/2003.
Obligă pe recurentul-petent să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 89/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 91/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
