ICCJ. Decizia nr. 89/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 89/2005
Dosar nr. 154/2004
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 25 aprilie 2000, partea vătămată N.V. a sesizat cu plângere prealabilă, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, solicitând punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a numitului G.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen.
S-a susţinut că în seara zilei de 5 august 1998, la postul de televiziune P., în cadrul unei emisiuni de ştiri, numitul G.D., ministru de interne la acea dată, a făcut afirmaţii calomnioase la adresa sa, în sensul că, în calitate de poliţist, între alţii, partea vătămată a luat mită 1500 dolari SUA, faptă ce a condus la trecerea în rezervă.
Prin rezoluţia nr. 65/P/2000 din 25 octombrie 2000, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de G.D., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen., reţinând că plângerea a fost introdusă cu depăşirea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen.
Plângerea formulată, între alţii, de partea vătămată N.V., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 1 din 2 februarie 2001 a procurorului şef al secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
O nouă plângere, formulată de partea vătămată N.V., împotriva acestei din urmă rezoluţii, a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin rezoluţia nr. 1/2001 din 30 martie 2001, a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate.
Invocând Decizia nr. 486/1997, a Curţii Constituţionale, partea vătămată N.V. a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluţii.
Totodată, partea vătămată a formulat o nouă plângere prealabilă împotriva numitului G.D., fost ministru de interne, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen., cu referire la aceeaşi faptă.
Prin sentinţa nr. 45 din 20 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis excepţia invocată de procuror şi a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de partea vătămată N.V., „de chemare în judecată a inculpatului D.G., pentru infracţiunea de calomnie, prevăzută şi pedepsită de art. 206 C. pen.".
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că o aceeaşi plângere, formulată în aceeaşi termeni, a fost soluţionată prin rezoluţia nr. 402 din 14 octombrie 2000, rămasă definitivă.
Or, o nouă plângere penală privind aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi urmărind aceeaşi finalitate, este inadmisibilă, în situaţia în care aceasta a fost soluţionată definitiv, prin epuizarea de către partea vătămată, a tuturor mijloacelor legale prevăzute de legiuitor, împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală.
Împotriva hotărârii primei instanţe, partea vătămată N.V. a declarat recurs, precizând că plângerea a fost formulată împotriva rezoluţiilor nr. 402/2000 şi nr. 1/2001.
Recurentul a arătat că prima instanţă, ca urmare a admiterii excepţiei invocate de procuror, s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii, soluţionând plângerea, fără a intra în fondul cauzei.
Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 28 din 4 martie 2002, a admis recursul declarat de partea vătămată N.V., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că prin interpretarea dată, prima instanţă a îngrădit posibilitatea părţii vătămate de a se adresa justiţiei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, precum şi a rezoluţiei procurorului ierarhic superior, de menţinere a acesteia, ca urmare a respingerii plângerii formulate în condiţiile legii procesuale penale.
Ca atare, prin soluţia dată plângerii părţii vătămate, prima instanţă s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 275-278 C. proc. pen., în accepţiunea dată prin Decizia Curţii Constituţionale, în raport cu dispoziţiile art. 20 şi 21 din Constituţia României.
Or, din moment ce aceste dispoziţii constituie însuşi temeiul sesizării instanţei, cu plângerea părţii vătămate, se impune a se considera că prin încălcarea lor s-a pronunţat o sentinţă lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 44 din 15 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în fond după casare, a admis plângerea formulată de partea vătămată N.V., a casat rezoluţiile atacate şi a trimis cauza, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în vederea efectuării de cercetări.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa de fond a reţinut că cele două rezoluţii sunt nule absolut, ca urmare a soluţionării plângerii prealabile de către o secţie necompetentă.
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin rezoluţia nr. 386/P/2003 din 15 august 2003, a dispus neînceperea urmării penale, reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 206 C. pen., în sensul că lipseşte reaua-credinţă.
Astfel, afirmaţiile au fost făcute de G.D., cu bună credinţă, având în vedere concluziile unui raport întocmit de Serviciul de control şi îndrumare din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a municipiului Bucureşti, precum şi hotărârea consiliului de judecată din cadrul Ministerului de Interne.
S-a mai apreciat, cu referire la soluţia de netrimitere în judecată, între alţii, a numitului N.V., dispusă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., că această împrejurare nu poate conduce în mod automat la reţinerea vinovăţiei numitului G.D.
Prin rezoluţia din 19 septembrie 2003, plângerea formulată de partea vătămată N.V., în legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. 386/P/2003, al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a fost respinsă, ca nefondată, reţinându-se că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală şi temeinică, iar petentul nu a propus probe noi, de natură a duce la infirmarea acesteia.
La data de 6 octombrie 2003, partea vătămată N.V. a formulat plângere împotriva rezoluţiilor nr. 386/P/2003 din 15 august 2003 şi, respectiv, din 19 septembrie 2003.
Prin sentinţa nr. 68 din 27 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată.
S-a reţinut că, prin prisma art. 17 şi 19 C. pen., afirmaţiile numitului G.D., bazate pe concluziile unui raport de control şi a unei hotărâri a organului abilitat, făcute fără intenţia de a aduce atingere onoarei părţii vătămate N.V., nu constituie latura subiectivă a infracţiunii de calomnie.
Împotriva hotărârii primei instanţe, partea vătămată N.V. a declarat recurs.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Este de principiu că acele acţiuni care reprezintă în conţinutul lor apărarea unei cauze legitime, respectiv manifestarea unui drept în limitele legii, exclud cu desăvârşire angajarea răspunderii penale, fapta reclamată neîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii.
În cauză, fapta reclamată priveşte un comunicat de presă, în cadrul unei emisiuni de ştiri a unui post de televiziune, făcută de un membru al Guvernului României, conducător al unui minister, având potrivit Legii nr. 40/1990, atribuţii „cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a cetăţenilor, a avutului public şi privat, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor".
Aşa cum a rezultat din probatoriul administrat, comunicatul pretins calomnios reprezintă aducerea la cunoştinţă publică a concluziilor unui raport întocmit de Serviciul de control şi îndrumare din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei municipiului Bucureşti, respectiv a hotărârii consiliului de judecată din cadrul Ministerului de Interne.
Ca atare, rezultă indubitabil că în cauză fapta reclamată priveşte exercitarea unui interes legitim de către ministrul de interne, în limita atribuţiilor ce-i revin acestuia şi ministerului condus, vizând asigurarea transparenţei activităţii executive într-o activitate specifică, cu referire la lupta împotriva corupţiei.
Este adevărat că afirmarea unei fapte determinate, luarea de mită, referitoare la partea vătămată,poate pune în discuţie incidenţa dispoziţiilor art. 206 C. pen.
Raportând dispoziţia penală menţionată, la dispoziţiile art. 54 din Constituţia României, potrivit cărora drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună credinţă, fără a se încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, se constată că art. 206 C. pen., sancţionează exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare, cu consecinţa lezării onoarei şi demnităţii altor persoane.
Această concluzie rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor art. 206 C. pen., cu cele ale art. 207 din acelaşi cod, potrivit cărora in extremis, proba verităţii este admisă în acele situaţii în care afirmaţiile de natură a leza demnitatea unei persoane s-au făcut pentru apărarea unui interes legitim, considerată ca o cauză specială de înlăturare a vinovăţiei.
Or, existenţa interesului şi lipsa intenţiei de a calomnia sunt în afara oricărei discuţii în cauză, iar apărarea părţii vătămate privitoare la netrimiterea în judecată, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu este în măsură a exclude realitatea afirmaţiei, respectiv existenţa faptei.
Ca atare, în mod corect prima instanţă a reţinut că fapta ministrului de interne, de a da publicităţii, în condiţiile menţionate, concluziile organului control, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, în sensul că lipseşte reaua-credinţă a acestuia şi, în consecinţă, latura subiectivă a infracţiunii reclamate.
Aşa fiind, hotărârea atacată se constată a fi temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de partea vătămată N.V., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată N.V. împotriva sentinţei nr. 68 din 27 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4669/2003.
Obligă pe recurentul parte vătămată să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 90/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
