ICCJ. Decizia nr. 87/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizia nr. 87/2006

Dosar nr. 1807/1/2005

(Nr. în format vechi: 350/2005)

Şedinţa publică din 6 martie 2006

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 128 din 16 martie 2005, Tribunalul Dolj, secţia penală, a condamnat pe inculpatul A.V., la 15 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen.

A aplicat art. 71 - 64 C. pen.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpat, cuţitul folosit la săvârşirea infracţiunii.

S-a reţinut că, în data de 14 decembrie 2004, în jurul orelor 17.00, inculpatul A.V. a aplicat victimei A.E., soţia sa, o puternică lovitură cu cuţitul în abdomen, producându-i leziuni în urma cărora aceasta a decedat.

Prin raportul de constatare medico-legală (autopsie) s-a concluzionat că moartea victimei A.E., în vârstă de 38 ani, a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei interne şi externe, consecinţa unei plăgi tăiate - înţepate, transfixiantă prin ficat şi cord. Leziunile de violenţă au putut fi produse prin lovire, cu un corp tăietor - înţepător. Între leziuni şi deces există raport de cauzalitate direct şi necondiţionat.

La individualizarea pedepsei, între alte criterii prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de fond a avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, în sensul că acesta nu a mai săvârşit alte fapte penale, împrejurare în raport cu care s-a apreciat că scopul preventiv - educativ poate fi atins şi prin condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, orientată spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 147 din 28 aprilie 2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, reţinând că starea de fapt a fost corect stabilită, încadrarea juridică a faptei este cea legală, iar pedeapsa aplicată este just individualizată.

Prin Decizia nr. 3899 din 24 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii instanţei de control judiciar.

S-a reţinut că realitatea obiectivă a faptelor demonstrează clar intenţia de a ucide, aşa încât încadrarea juridică a faptei este cea legală.

Nu pot fi primite apărările inculpatului, cu referire la scuza provocării, întrucât cearta dintre acesta şi victimă era una obişnuită.

S-a mai reţinut că în cauză nu sunt dovedire elemente care să justifice redozarea pedepsei, în sensul coborârii sub minimul special prevăzut de norma incriminatoare, aşa încât aceasta se constată a fi just individualizată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul A.V. a declarat un nou recurs, susţinând că în mod greşit în favoarea acestuia nu au fost reţinute circumstanţe atenuante.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că în cauză a fost pronunţată o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului M.I., ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicţie reglementate de legea procesual-penală.

Or, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.

Aşadar, limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Inculpatul exercitându-şi dreptul la recurs, cel de a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întruneşte cerinţele textului menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat cauza penală în primă instanţă, soluţionarea acestui din urmă recurs excede competenţei atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, aşa încât nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.

Prin urmare, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.

Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul A.V. împotriva deciziei nr. 3899 din 24 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3232/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei (1.000.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2006.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 87/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI