ICCJ. Decizia nr. 88/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 88/2006
Dosar nr. 1928/1/2005
(Nr. în format vechi: 375/2005)
Şedinţa publică din 6 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 139 din 3 martie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul A.Ş., la 15 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 C. pen. şi la 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească 3.618.592.027 lei, părţii civile SC S.I. SRL Bucureşti şi 54.795.896 lei, părţii civile SC M.C. SA Bucureşti.
Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin Decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Prin Decizia menţionată a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în sensul că s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), condamnarea inculpatului la 8 ani închisoare şi înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) din acelaşi cod.
Condamnatul a solicitat revizuirea acestei sentinţe, susţinând că s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţe, la soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 219 din 17 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată, reţinând că tribunalul a hotărât condamnarea inculpatului, reţinând situaţia de fapt şi vinovăţia acestuia, în baza probelor administrate, iar hotărârile în materie comercială, pronunţate ulterior, având ca obiect executarea silită a debitorului, nu pot avea vreo înrâurire asupra hotărârii de condamnare.
Apelul declarat de condamnatul-revizuent împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 267 din 12 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 3608 din 9 iunie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul-revizuent împotriva hotărârii instanţei de control judiciar.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul-revizuent A.Ş. a declarat un nou recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că în cauză a fost pronunţată o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului M.I., menţinută prin respingerea cererii de revizuire prin hotărâre definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicţie reglementate de legea procesual-penală.
Or, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Inculpatul exercitându-şi dreptul la recurs, cel de a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întruneşte cerinţele textului menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat cauza penală în primă instanţă, soluţionarea acestui din urmă recurs excede competenţei atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, aşa încât nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul-revizuent A.Ş. împotriva deciziei nr. 3608 din 9 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2651/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei (1.000.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 87/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 89/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
