ICCJ. Decizia nr. 92/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 92/2005
Dosar nr. 21/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 15 aprilie 2004, petentul B.T. a înaintat o „plângere penală directă", susţinând că, semnând Decizia nr. 513 din 15 aprilie 2002, pronunţată în dosarul nr. 2494/2002, al Curţii de Apel Ploieşti, membrii completului de judecată se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Petentul a arătat că, la data de 7 octombrie 2002, a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, la care a primit răspunsul cu nr. 54483/6734/2002 din 3 februarie 2003.
La data de 20 octombrie 2003 s-a adresat din nou Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, la noua sesizare primind răspunsul cu nr. 54483/02/873/2003 din 17 februarie 2003.
La 24 decembrie 2003 s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La acest din urmă memoriu a primit răspuns sub nr. 54483/02/87/2003 din 25 februarie 2004.
În fine, petentul a arătat că îşi întemeiază plângerea pe Decizia nr. 486/1997, a Curţii Constituţionale şi că înţelege să se constituie parte civilă în cauză.
Prin sentinţa nr. 1 din 4 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu priveşte nici unul dintre actele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul B.T. a declarat recurs, fără a invoca vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. şi fără a-l motiva în scris.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Inadmisibilitatea priveşte, între altele, contestarea dreptului părţii cu privire la calea procesuală aleasă pentru protecţia juridică a pretenţiei dedusă judecăţii.
În aplicarea principiului statuat prin art. 129 din Constituţia României, corespunzător dispoziţiilor art. 21 din legea fundamentală, legea procesual-penală a determinat riguros, prin norme imperative, desfăşurarea procesului penal.
Sistemul coerent al legii procesuale exclude posibila constatare a existenţei în statutul normativ al procesului penal, a unor zone de acceptabilitate constând în norme juridice mai puţin categorice, în raport cu care variante concurente sau alternative să poată fi considerate la fel de corecte şi, în consecinţă, admisibile.
Normele procesual-penale, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au creat un cadru adecvat de protecţie judiciară a drepturilor persoanei.
Normele legale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti, cu referire la calea procesuală aleasă, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârilor pronunţate cu nesocotirea lor.
Ca atare, stăruinţa părţii în soluţionarea unei cereri nu este suficientă prin ea însăşi, admisibilitatea căii procesuale fiind condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
În consecinţă, admiterea unei căi procesuale, la stăruinţa părţii, în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În contextul menţionat, referirile recurentului la Decizia nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale, sunt lipsite de relevanţa juridică vizată de acesta.
În fapt, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, Curtea Constituţională a statuat asupra posibilităţii declanşării controlului judecătoresc asupra măsurilor şi actelor efectuate de procuror sau pe baza dispoziţiilor acestuia şi care nu ajung în faţa instanţei judecătoreşti, pe baza sesizării de către persoana nemulţumită, pronunţând în acest sens Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 şi Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999.
Ca atare, plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluţionată plângerea prevăzută de art. 275 - 278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Însă, instanţa sesizată cu o astfel de plângere, o soluţiona prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, şi nu în temeiul deciziilor menţionate ce nu puteau avea caracter de norme atributive de competenţă, Curtea Constituţională neavând putere de legiferare.
De altfel, în raport cu formularea unei plângeri directe, invocarea de către petent a deciziei menţionate, apare ca lipsită de relevanţă.
În acest context, sesizată cu plângerea directă, instanţa de judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, contrar principiului separaţiei puterilor în stat.
În fine, în raport cu introducerea în C. proc. pen., a art. 2781, prin art. XI pct. 2 din Legea nr. 281/2003, cu aplicare de la 1 ianuarie 2004, lacuna legislativă sesizată de Curtea Constituţională nu mai poate fi invocată.
Pe de altă parte, prin art. 16 din Constituţia României a fost statuat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În acelaşi timp, prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a stabilit că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-a datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Este de reţinut, sub un prim aspect, că prin art. 13 din Convenţie nu au fost reglementate alte căi de atac, decât cele prevăzute de legea procesuală naţională.
Pe de altă parte, din economia textelor legale menţionate rezultă garantarea accesului efectiv la instanţele interne, însă numai în condiţiile legii procesuale naţionale, civilă sau penală, după caz.
În acest context, tocmai sesizarea instanţelor de judecată în condiţiile legii, cu referire la principiul aplicării aceluiaşi tratament juridic în situaţii identice şi respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripţiilor legale, constituie garanţia asigurării egalităţii în faţa legii a tuturor cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, cum plângerea formulată de petent nu priveşte unul din actele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., iar sesizarea directă a instanţei, în vederea constatării infracţiunilor, nu are suport legal, respingând plângerea ca inadmisibilă, prima instanţă a pronunţat o soluţie nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinţei nr. 1 din 4 ianuarie 2005, a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinţei nr. 1 din 4 ianuarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2137/2004.
Obligă recurentul-petent să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 91/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 93/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
