CSJ. Decizia nr. 94/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 94
Dosar nr. 3/2003
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 decembrie 1999, reclamanta S.C. A.S.P.C. S.A. Bucureşti a chemat în judecată B.D.F. S.A. Cluj, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa să oblige pârâta să plătească acesteia 352.992,79 dolari SUA, în echivalent lei la cursul de schimb de la data efectuării plăţii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 13 octombrie 1994 a încheiat cu pârâta o convenţie având ca obiect importul unei cantităţi de 100.000 tone zahăr brut, în vederea rafinării în unităţile de profil din ţară şi vânzarea ulterioară a zahărului rafinat, la intern sau către parteneri externi.
Prin această convenţie, banca şi-a asumat obligaţia finanţării importurilor, prin deschiderea unui acreditiv sau emiterii unei garanţii bancare, în favoarea furnizorului, confirmată de către o bancă de prim rang din occident.
Reclamanta a încheiat un contract cu partenerul extern S.C. C.I. Geneva, având ca obiect importul unei cantităţi de 14.000 tone zahăr brut.
Cantitatea menţionată a fost încărcată pe nava „Aristoteles" şi expediată în portul Constanţa.
Cum banca nu a deschis acreditivul, deşi nava a ajuns în portul Constanţa, marfa nu a fost descărcată.
La data de 6 aprilie 1995, urmare a nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a renunţat la contractul încheiat cu reclamanta.
Întrucât litigiul nu a fost soluţionat pe cale amiabilă, prin hotărârea arbitrală nr. 108 din 11 martie 1997 a Arbitrajului Zahărului din Londra, S.C. A.S.P.C. S.A. Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 351.992,79 dolari SUA cu plata unei dobânzi zilnice de 77,5 dolari SUA începând cu data de 12 martie 1994.
Hotărârea arbitrală a fost recunoscută în ţară prin sentinţa nr. 5779 din 24 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Prin sentinţa nr. 371/C din 6 martie 2000, Tribunalul Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtă şi a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data naşterii raportului juridic de drept şi anume de la data încheierii convenţiei, la 13 octombrie 1994.
Ca atare, în raport de această dată, sesizarea instanţei de judecată la 28 decembrie 1999, apare ca fiind făcută cu depăşirea termenului de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a declarat apel, susţinând că dreptul la acţiune pentru daune se naşte la data când partea a cunoscut producerea efectivă a pagubei.
Ca atare, în mod greşit instanţa a reţinut ca moment al naşterii dreptului la acţiune data încheierii convenţiei şi nu data recunoaşterii hotărârii străine sau, cel mult, data pronunţării acesteia.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1107 din 16 noiembrie 2000, a admis apelul declarat de către reclamantă, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării în fond a acţiunii.
S-a reţinut că urmare a nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a reziliat contractul încheiat cu reclamanta, iar partea română a fost obligată la despăgubiri.
În consecinţă, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la momentul cunoaşterii cu certitudine de către aceasta a sumei pe care o avea de plătit partenerului extern, cu titlu de daune.
Aceasta este data la care a fost pronunţată hotărârea arbitrală şi, în raport de care, acţiunea reclamantei este promovată în termen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a apreciat eronat cu privire la momentul naşterii dreptului la acţiune.
Prin Decizia nr. 359 din 24 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de către pârâtă, a casat Decizia atacată şi a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
Instanţa de recurs a considerat acţiunea ca fiind prescrisă, apreciind că operează principiul răspunderii contractuale şi nu cel al răspunderii delictuale, aşa încât în cauză sunt incidente prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că acţiunea reclamantei are drept cauză faptul obligării acesteia la despăgubiri, datorită culpei pârâtei.
Ca atare, acţiunea având ca obiect dezdăunarea reclamantei, respectiv repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptului că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia deschiderii acreditivului, în mod greşit instanţa a considerat că data naşterii dreptului la acţiune este 13 octombrie 1994, când a fost încheiată convenţia.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi menţinerea deciziei pronunţate în apel.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Critica deciziei pronunţate de către instanţa de recurs, formulată pe calea extraordinară de atac a recursului în anulare promovat împotriva acesteia, priveşte aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cu referire la momentul naşterii dreptului la acţiune.
Aşa cum în mod corect s-a reţinut, prescripţia extinctivă reprezintă modul de stingere a dreptului la acţiune prin neexercitarea acesteia în termenul prevăzut de lege.
Totodată, în mod corect s-a reţinut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită şi că, potrivit art. 1886 C. civ., nici o prescripţie nu poate începe să curgă înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.
Rezultă aşadar, în regulă generală, dincolo de deosebirea de formulare din cele două texte legale menţionate, că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Ca atare, pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, cu consecinţa pierderii dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanţei de judecată, aceasta este obligată a stabili natura raportului juridic litigios şi, în funcţie de aceasta, coroborată cu distincţiile reglementate prin Decretul nr. 167/1958, data naşterii dreptului la acţiune.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, acţionând în calitate de comercianţi, reclamanta şi pârâta s-au asociat în scopul de a realiza împreună cumpărarea şi importul a 100.000 tone zahăr brut, pentru a fi rafinat în fabricile de zahăr şi vândut în cele mai bune condiţii, profitul urmând a fi repartizat în părţi egale între aceştia, sens în care au încheiat convenţia din 13 octombrie 1994.
Potrivit acestei convenţii, urmau a se cumpăra şi importa 6 nave de zahăr brut, cu sosire programată în portul Constanţa în perioada noiembrie 1994 - aprilie 1995.
Reclamanta a fost mandatată comercial să încheie pe numele său, dar pe seama asociaţiei, contractele de vânzare-cumpărare a zahărului brut.
Pârâta şi-a asumat, printre altele, obligaţiile privitoare la finanţarea importului.
În executarea convenţiei, reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu S.C. C. Geneva, având ca obiect 14.000 tone zahăr brut la preţul de 373,50 dolari SUA/tonă.
Zahărul contractat a fost încărcat pe nava „Aristoteles", care a sosit în rada portului Constanţa la 18 martie 1995.
Pârâta nu a deschis acreditivul, motiv pentru care, potrivit dispoziţiilor vânzătorului, nava nu a intrat în port şi nu a fost descărcată.
Partenerul extern, după rezilierea contractului ca urmare a neasigurării plăţii preţului, a revândut marfa altui beneficiar, la preţul de 361,02 dolari SUA/tonă şi a solicitat obligarea cumpărătorului, reclamantă în prezenta cauză, la plata daunelor-interese cauzate de blocarea navei „Aristoteles" în portul Constanţa în perioada 18 martie - 5 aprilie 1995 şi revânzarea zahărului brut, altui beneficiar, la un preţ mai mic decât cel convenit cu S.C. A.S.P.C. S.A. Bucureşti.
Aşadar, prin convenţia încheiată la data de 13 octombrie 1994, pârâta şi-a asumat, în cadrul operaţiunilor de finanţare a unui import de zahăr, o obligaţie de a face constând în deschiderea unui acreditiv în favoarea vânzătorului.
Pârâta nu a deschis acreditivul în favoarea vânzătorului SC. C.I. Geneva, cu care reclamanta din prezenta cauză încheiase contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia zahărul contractat a fost încărcat în nava „Aristoteles".
Ca urmare a neasigurării plăţii în această modalitate, vânzătorul a dispus nedescărcarea mărfii, a reziliat contractul de vânzare-cumpărare şi a solicitat obligarea cumpărătorului S.C. A.S.P.C S.A. Bucureşti la plata de daune.
Aceasta din urmă a fost obligată la daune, la 11 martie 1997, prin hotărârea arbitrală menţionată.
Aşadar, s-a stabilit că urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de deschidere a acreditivului, partenerul extern a reziliat contractul ce fusese încheiat în realizarea convenţiei dintre pârâtă şi reclamantă. Ca urmare a acestui fapt, reclamanta a fost obligată la plată, prin hotărâre arbitrală.
În concluzie, în circumstanţele concrete ale cauzei, reclamanta din prezenta cauză a suferit un prejudiciu, cunoscut de către aceasta, la data pronunţării hotărârii arbitrale.
Instanţa de judecată a fost sesizată cu acţiunea în regres formulată de către reclamantă, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligaţiei contractuale de a deschide acreditivul pentru plata zahărului contractat de către reclamantă, în baza mandatului comercial stabilit prin convenţia încheiată în 1994.
Aşadar, cauza acţiunii reclamantei o constituie faptul că prin hotărâre arbitrală recunoscută a fost obligată la despăgubiri datorită culpei pârâtei.
În speţă, cum pârâta nu a deschis acreditivul conform obligaţiilor sale contractuale, hotărârea arbitrală invocată în susţinerea acţiunii atestă că banca este partea care urmează să răspundă civil pentru prejudiciul produs reclamantei.
Or, în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere contractuală decurgând din executarea contractului de mandat şi desocotirea mandatului cu mandatarul, în materia termenului de prescripţie este aplicabilă regula specială din art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că naşterea dreptului la acţiune este data la care paguba a fost sau trebuia cunoscută.
Pe de altă parte, pentru a beneficia de autoritatea de lucru judecat şi pentru a fi puse în executare pe teritoriul României, hotărârile străine sunt supuse recunoaşterii şi, respectiv, încuviinţării în vederea executării în condiţiile art. 167 sau ale art. 174, după caz, din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Ca atare, dreptul la acţiune în această situaţie se naşte la data recunoaşterii hotărârii străine.
Aşa fiind, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data recunoaşterii hotărârii arbitrale şi anume 24 noiembrie 1999, dată în raport de care acţiunea promovată la 28 decembrie 1999 este formulată în termen.
A statua altfel, ar însemna că, contrar dispoziţiilor art. 1886 C. civ., o prescripţie poate curge şi se poate împlini anterior naşterii dreptului la acţiune.
Aşadar, instanţa de recurs a încălcat prevederile imperative ale art. 1886 C. civ. şi ale art. 7 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, aşa încât Decizia pronunţată este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 3303 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 314 din acelaşi cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa Decizia atacată şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 359 din 24 ianuarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, pe care o casează.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta B.D.F. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1107 din 16 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, pe care o menţine.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 93/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 95/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
