CSJ. Decizia nr. 93/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 93
Dosar nr. 173/2002
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 martie 2000, reclamanta A.F. C. Mizil a chemat în judecată S.C. V. S.A. - CRAMELE PRAHOVA Ploieşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să oblige pârâta să plătească acesteia suma de 244.436.873 lei reprezentând c/val lucrărilor executate şi neachitate din factura nr. 0331771/28 decembrie 1999, precum şi dobânda comercială la această sumă, calculată la nivelul scontului B.N.R.
Totodată, reclamanta a solicitat încuviinţarea unei popriri asigurătorii asupra contului pârâtei deschis la B.T.R., precum şi înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile ale pârâtei, aflate în incinta Fabricii de Oţet Mizil.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul nr. 2705 din 10 mai 1999, având ca obiect consolidarea structurii şi refacerea acoperişului la hala Fabrica de Oţet Mizil, valoarea contractului fiind de 1.198.854.039 lei.
În timpul derulării contractului, pârâta a procedat la o serie de schimbări de soluţii tehnice, cu acordul proiectantului.
Lucrările suplimentare, datorate modificării soluţiilor constructive, a majorat valoarea lucrărilor la 1.436.531.027 lei.
Pârâta a refuzat, nejustificat, achitarea diferenţei de 244.436.873 lei, reprezentând valoarea lucrării suplimentare.
La termenul de judecată din 11 mai 2000, prin restrângerea acţiunii, reclamanta a renunţat la capetele de cerere privind înfiinţarea sechestrului asigurător şi obligării pârâtei la plata daunelor.
Prin sentinţa nr. 557 din 11 mai 2000, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta B.T.R., a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să plătească acesteia suma de 244.436.873 lei cu titlu de valoare lucrări construcţii-montaj, precum şi la plata dobânzii comerciale calculată la nivelul taxei de scont a B.N.R, începând cu data scadenţei facturii şi până la achitarea integrală a debitului.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a dispus înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti ale pârâtei din contul deschis la terţul poprit B.T.R., sucursala Ploieşti.
În baza probatoriului administrat în cauză, prima instanţă a constatat efectuarea lucrărilor în suma facturată. Situaţiile de lucrări, la valoarea facturată, au fost semnate de către reprezentanţii pârâtei, împuterniciţi cu supravegherea şi recepţia lucrărilor executate de către reclamantă. Ca atare, refuzul de plată practicat de către pârâtă se constată a fi neîntemeiat.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta a declarat apel, susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală, ca urmare a stabilirii eronate a situaţiei de fapt, arătând că memoriul justificativ al dirigintelui de şantier S. nu a fost înregistrat la unitate. Totodată, pârâta a invocat greşita respingere a probei cu expertiza tehnică solicitată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 794 din 18 septembrie 2000, a respins apelul declarat de către pârâtă, ca nefondat.
S-a reţinut că afirmaţiile pârâtei privitoare la necunoaşterea faptului executării de lucrări suplimentare sunt contrazise de actele dosarului, din care rezultă că aceasta a solicitat proiectantului schimbarea soluţiei tehnice de realizare a lucrărilor, precum şi executarea altor lucrări în afara celor iniţial contractate. Realizarea acestora a fost constatată la faţa locului de către conducerea societăţii pârâte.
S-a mai reţinut că reclamanta a probat, în condiţiile art. 46 C. com., executarea lucrărilor a căror valoare a pretins-o, aşa încât prima instanţă în mod judicios a admis acţiunea.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta S.C. C.P. S.A. Ploieşti a declarat recurs, invocând timbrarea insuficientă a acţiunii reclamantei, cu referire la netimbrarea capătului de cerere privind obligarea sa la plata dobânzii comerciale şi a solicitat anularea cererii ca insuficient timbrată.
Totodată, pârâta a arătat că, interpretând eronat contractul, instanţele s-au pronunţat cu neobservarea faptului convenirii de către părţile contractante a unei valori maxime a contractului şi nu a plăţii valorii pe lucrări executate.
S-a mai susţinut că situaţiile de lucrări nu sunt semnate de către reprezentanţii legali ai societăţii, sens în care a reiterat criticile din apel.
Prin Decizia nr. 6851 din 22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins recursul declarat de către pârâtă, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, cu referire la critica privitoare la insuficienta timbrare a cererii, că susţinerile pârâtei nu sunt confirmate de actele dosarului, că acestea nu îşi găsesc corespondent în dispoziţiile Legii nr. 146/1997 şi nu constituie motiv de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Cu privire la criticile vizând fondul cauzei, instanţa de recurs a reţinut că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, în baza probatoriului administrat.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că înfiinţarea popririi asigurătorii nu s-a întemeiat pe un înscris sub semnătură privată.
Ca atare, instanţa de judecată neobligând reclamanta la depunerea cauţiunii, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ.
De asemenea, potrivit art. 453-455 C. proc. civ., cererea se judecă în camera de consiliu, instanţa pronunţându-se prin ordonanţă.
Obligând pârâta la plată şi încuviinţând poprirea asigurătorie prin aceeaşi hotărâre, instanţa a încălcat prevederile legale menţionate, precum şi principiul liberului acces la justiţie, întrucât pârâta a fost privată de dreptul exercitării căilor de atac.
S-a mai susţinut că lucrările suplimentare invocate ca temei al obligaţiei de plată a pârâtei nu sunt dovedite, nu sunt precizate, nu sunt confirmate de conducerea societăţii pârâte, iar acţiunea apare ca fiind prematur introdusă, în raport de dispoziţiile art. 22 din contract.
S-a arătat că, prin hotărârile pronunţate în cauză, au fost încălcate dispoziţiile art. 129 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în sensul că instanţele nu au stăruit pentru a se administra probe care să stabilească situaţia de fapt şi nu s-au pronunţat asupra ultimului capăt de cerere privitor la obligarea pârâtei de a semna procesul verbal de recepţie finală.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 2574 din 14 martie 2000 al Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamanta A.F. C. Mizil a solicitat obligarea pârâtei S.C. C.P. S.A. Ploieşti (fostă S.C. V. S.A. – CRAMELE PRAHOVA) la plata diferenţei neachitate a valorii lucrărilor executate în favoarea acesteia. Executarea lucrărilor a fost probată cu situaţiile de lucrări confirmate de reprezentanţii societăţii beneficiare.
Odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat şi înfiinţarea unei popriri asigurătorii, cu referire la sumele aflate în contul deschis de pârâtă la B.T.R.
În raport de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. nemodificat, în cazul în care creditorul are un titlu executoriu, el poate cere înfiinţarea unei popriri executorii, fără darea unei cauţiuni.
În cazul în care însă creditorul nu este în posesia unui titlu executoriu, acesta poate cere înfiinţarea unei popriri asigurătorii.
Este de reţinut, sub un prim aspect, că deşi reglementate în acelaşi text legal, acestea sunt distincte şi au regimuri juridice diferite. Astfel, în timp ce poprirea executorie reprezintă o formă de executare silită, poprirea asiguratorie reprezintă o măsură de asigurare a realizării pretenţiei dedusă judecăţii, prin indisponibilizarea, din dispoziţia instanţei, a sumelor de bani pe care debitorul le are de primit de la un terţ.
Ca atare, poprirea asigurătorie se particularizează prin faptul că poate fi transformată în poprire executorie şi supusă validării numai după obţinerea titlului executoriu.
Pe de altă parte, textul legal menţionat reglementează două situaţii cu privire la poprirea asigurătorie, sub aspectul dării cauţiunii. Astfel, în cazul în care creanţa este constatată printr-un înscris, obligarea la consemnarea unei cauţiuni este facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În cazul în care creanţa nu este constantă printr-un înscris, înfiinţarea popririi asigurătorii este supusă condiţiilor privitoare la dovada introducerii cererii de chemare în judecată şi depunerii unei cauţiuni reprezentând jumătate din valoarea reclamată.
Mai este de reţinut şi caracterul accesoriu al popririi, natura juridică fiind caracterizată de raportul juridic ce face obiectul acţiunii principale.
În cauză, încuviinţarea popririi asigurătorii a fost solicitată, ca un capăt de cerere, al acţiunii reclamantei şi nu ulterior, făcând dovada introducerii cererii principale, invocându-se înscrisul de constatare al creanţei, respectiv factura emisă pentru încasarea valorii lucrărilor executate, confirmate de către reprezentanţii societăţii beneficiare, împuterniciţi în acest sens.
Ca atare, la judecarea acestui capăt de cerere sunt aplicabile dispoziţiile procedurale privitoare la soluţionarea cererii principale. Totodată, în raport de existenţa înscrisurilor ca mijloc legal de probă a creanţei, încuviinţarea popririi asigurătorii este supusă dispoziţiilor art. 452 lit. a) C. proc. civ. nemodificat, potrivit cărora cauţiunea are caracter facultativ, lăsat la aprecierea instanţei.
În acelaşi timp, cu referire la fondul cauzei, se constată că instanţa a administrat probe, soluţia pronunţată fiind în concordanţă cu cea pe care materialul probator administrat o impunea.
Pe de altă parte, cu referire la nepronunţarea primei instanţe asupra cererii privitoare la obligarea pârâtei de a semna recepţia definitivă, se constată că reclamanta nu a exercitat nici o cale de atac. Totodată, aceasta a renunţat la judecarea capătului de cerere referitor la înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ale pârâtei. Rezultă, aşadar, că prima instanţă s-a pronunţat în limitele sesizării, cu respectarea principiului disponibilităţii, care dă dreptul reclamantei să dispună de obiectul litigiului, determinând limitele acţiunii.
În concluzie, prin hotărârile pronunţate în cauză nu s-a încălcat nici o normă legală şi acestea sunt în concordanţă cu materialul probator administrat în cauză.
Ca atare, hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare care priveşte, sub aspectul tezei I încălcarea unei norme imperative care să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi sub aspectul tezei II contradicţia evidentă dintre soluţia pronunţată şi materialul probator administrat sau întemeierea acesteia pe dovezi inexistente la dosar.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefondat.
Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile art. 3303 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 300 alin. (5) teza II din acelaşi cod, Curtea va admite cererea pârâtei privitoare la restituirea cauţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 557 din 11 mai 2000 a Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, deciziei nr. 794 din 18 septembrie 2000 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi deciziei nr. 6851 din 22 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Admite cererea pârâtei S.C. C.P. S.A. Ploieşti, cu sediul în Ploieşti, judeţul Prahova şi dispune restituirea cauţiunii de 97.000.000 lei, consemnată la dispoziţia instanţei cu recipisa nr. 22/253360101 din 4 aprilie 2003, în temeiul art. 3302 C. proc. civ.
Se va restitui S.C. C.P. S.A. Ploieşti recipisa nr. 22/253360101 din 4 aprilie 2003, ataşată dosarului cauzei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 92/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 94/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
