ICCJ. Decizia nr. 95/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 95/2010
Dosar nr.9827/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 227 din 15 februarie 2010 a fost respinsă ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I., a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 9880/1/2009, petentul A.I. a formulat „plângere penală" împotriva intimatului I.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând tragerea la răspundere penală a acestuia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
În motivarea cererii, petentul a arătat că la data de 13 noiembrie 2009, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a formulat plângere împotriva soluţiei adoptate în dosarul nr. 16604/3777/1/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, plângere care a fost depusă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organ judiciar care până la data de 14 decembrie 2009 nu i-a comunicat nicio rezoluţie, încălcând dispoziţiile art. 277 şi art. 278 C. proc. pen.
Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că petentul A.I. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de magistratul I.M. sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni, însă în motivare acesta face referire la nemulţumirile sale legate de nesoluţionarea în termen, de către Parchet, a unei plângeri formulate în temeiul dispoziţiilor art. 275 şi următoarele C. proc. pen.
Totodată, s-a apreciat că plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, se deosebeşte, din punct de vedere al naturii juridice, atât de plângerea reglementată de art. 275-278 C. proc. pen., ca mijloc de atacare a actelor de urmărire penală la procuror, cât şi de plângerea prevăzută în art. 2781 C. proc. pen., ca mijloc de sesizare a instanţei cu privire la nelegalitatea/netemeinicia soluţiilor de neurmărire penală pronunţate de procuror şi că, în speţă, petentul în cererea sa intitulată „ plângere penală", face referiri atât la plângere, ca mod de sesizare a organului judiciar, cât şi la plângere, ca mijloc de atacare a actelor procurorului, fiind inadmisibilă o „ combinare" a acestor instituţii.
Potrivit art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare care i s-a cauzat prin infracţiune. Plângerea scrisă, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală despre săvârşirea unei fapte penale, trebuie să cuprindă: numele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care constituie obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă prin care se pot dovedi împrejurările cauzei.
S-a reţinut că în speţa dedusă judecăţii dacă s-ar considera că petentul a formulat plângere, ca mod de sesizare, aceasta este informă, întrucât nu cuprinde menţiunile obligatorii cerute de art. 222 C. proc. pen., aspect care atrage inadmisibilitatea cererii şi inutilitatea trimiterii cauzei organului competent să efectueze cercetări, conform art. 222 alin. (7) C. proc. pen..
Totodată, s-a constatat că potrivit dispoziţiilor legale prevăzute de art. 275-278 C. proc. pen. şi art. 2781 C. proc. pen., care reglementează modul în care sunt supuse controlului măsurile şi actele de urmărire penală, petiţionarul ar fi trebuit să parcurgă două etape obligatorii, anterioare momentului sesizării instanţei, admisibilitatea plângerii adresată direct instanţei apreciindu-se din perspectiva textelor legale anterior menţionate, din conţinutul plângerii rezultând că aceste etape anterioare obligatorii nu au fost parcurse, în cauză nefiind pronunţată, până în prezent, o soluţie de neurmărire penală din cele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., astfel că plângerea a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal, a formulat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs (fila 6 dosar recurs) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 2781 alin. (2) şi (12) C. proc. pen., art. 1200 C. civ., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 alin. (1) şi art. 52 din Constituţie, neobservarea existenţei unei motivări a plângerii formulată împotriva intimatului M.I., nerespectarea unor hotărâri definitive; s-a solicitat admiterea recursului şi rejudecarea cauzei pe bază de probe şi cu respectarea hotărârilor judecătoreşti executorii.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a menţiunilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerinţelor legale privind conţinutul plângerii reprezentând o condiţie de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conţinut precis şi constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate şi a exercitării abuzive a dreptului de petiţionare.
Totodată, se constată că, astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 275 şi următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluţionată potrivit distincţiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 278 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În materia soluţiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen. ), dar şi pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.
Rezultă, aşadar, că în situaţia în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi nici nu sunt incidente alte cazuri de excepţie în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluţie/măsură a procurorului cenzurii instanţei, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.
În cauza dedusă judecăţii petentul a sesizat prima instanţă cu o plângere formal întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., dar care nu avea ca obiect una dintre soluţiile expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi nici nu cuprindea elementele de conţinut prevăzute expres de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., spre a putea fi calificată ca plângere penală.
Aşa fiind, se constată că în mod corect prima instanţă a apreciat că a fost sesizată nelegal, printr-o cerere neprevăzută de lege şi, deci, inadmisibilă, dând o justă interpretare şi aplicare prevederilor legale incidente, hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi just motivată.
Motivele de recurs invocate sunt nefondate.
Prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei cu respectarea dispoziţiilor legale privind incompatibilităţile, de altfel, recurentul neformulând cerere de recuzare a magistraţilor apreciaţi ca incompatibili a participa la soluţionarea cauzei.
Reglementările normative privind probele au fost aplicate şi respectate de către prima instanţă în limitele devoluţiunii cauzei, respectiv doar sub aspectul chestiunii admisibilităţii plângerii formulate, iar dispoziţiile art. 277 - 2781 C. proc. pen. nu îşi găseau aplicabilitatea în cauză, astfel după cum s-a arătat şi anterior.
Se reţine, de asemenea, că în cauză nu a fost dovedită incidenţa autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti şi, totodată că liberul acces la justiţie nu a fost încălcat, dreptul părţii de a se adresa instanţei neechivalând cu admisibilitatea oricăror cereri formulate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 227 din 15 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 9880/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 98/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
