ICCJ. Decizia nr. 88/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 88/2010
Dosar nr.9369/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 585 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 267 din 26 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 868/1/2010.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în fapt, că prin Decizia nr. 299 din 27 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva încheierii din 27 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2359/54/2007, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare statului.
S-a reţinut, în esenţă, că din interpretarea art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, rezultă că încheierile prin care s-a dispus admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu sunt supuse niciunei căi de atac, aceeaşi concluzie rezultând şi din analiza dispoziţiilor art. 303 C. proc. pen., care prevăd posibilitatea atacării încheierii cu recurs exclusiv în situaţia în care faţă de inculpat s-au menţinut anumite măsuri preventive.
Împotriva acestei decizii petentul a formulat contestaţie în anulare, respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 509 din 22 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători.
S-a motivat că invocarea formală a cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. şi formularea de critici privind modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de recurs nu pot reprezenta temeiuri pentru constatarea admisibilităţii cererii, motivele neregăsindu-se între cele expres prevăzute de lege.
Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat o cerere intitulată „apel", recalificată ca şi cerere de contestaţie în anulare, care a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 772 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 5620/1/2009.
Din verificarea cererii formulate de către contestator s-a constatat că prin aceasta nu sunt invocate critici ce pot fi circumscrise motivelor de contestaţie în anulare expres şi limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. Critica privind nepronunţarea asupra unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale nu poate fi circumscrisă cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen., deoarece vizează modul de soluţionare a cauzei de instanţa investită cu soluţionarea unei cereri de contestaţie în anulare şi nu poate fundamenta o soluţie de anulare a hotărârii pronunţate, iar critica relativă la soluţionarea anterioară a cauzei de către o instanţă considerată de către petent ca "neconstituţională" nu poate fi circumscrisă cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi că nu pot fi reţinute alte cazuri care să constituie temeiuri pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac.
Constatându-se neîndeplinirea, cumulativă, a condiţiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii de contestaţie în anulare, cererea formulată de contestator a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul, recurs care a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 267 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, cu motivarea că s-a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, în soluţionarea cererii de contestaţie în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunţate, de aceeaşi instanţă, în recurs.
Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. S-a invocat faptul că recursul anterior declarat nu putea fi inadmisibil, fiind întemeiat pe lege, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită fiind încălcat art. 176 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. proc. pen. şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Analizând cererea de contestaţie în anulare prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen. s-a constatat că aceasta este inadmisibilă.
Astfel, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391 C. proc. pen., contestaţia în anulare, ca şi cale extraordinară de atac poate fi formulată pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen., legea procesuală reglementând subiecţii de drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) şi instanţa competentă a o soluţiona (art. 389 C. proc. pen.).
Dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanţei de judecată în examinarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de contestaţie în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres şi limitativ prevăzute de lege) şi necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestaţiei. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestaţia urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
Concluzionând, instanţa a apreciat că cererea adresată instanţei, deşi este formal întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. nu realizează condiţiile legale de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen., în dovedirea cazului de contestaţie în anulare invocat nedepunându-se dovezi şi nefăcându-se referire la probele aflate la dosar. Criticile relevate de contestator priveau conţinutul citaţiei emisă de către instanţa de recurs, menţiuni pe care legea procesuală penală în vigoare nu le prevede sub sancţiunea nulităţii, pentru a se putea aprecia în sensul că procedura de citare nu ar fi fost legal îndeplinită la termenul la care cauza a fost soluţionată de către instanţa de recurs, procedura de citare la respectivul termen fiind legal îndeplinită.
Criticile privind pretinsa nesoluţionare a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale şi greşita respingere a recursului anterior declarat ca inadmisibil au fost apreciate ca excedând motivelor de contestaţie în anulare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen.
Constatându-se neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, reglementate potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., cererea de contestaţie în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii contestatorul a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil şi va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
În cauza de faţă, contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători în soluţionarea cererii de contestaţie în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunţate, de aceeaşi instanţă, în recurs.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen., deciziile pronunţate în cauze având ca obiect contestaţia în anulare împotriva deciziei instanţei de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă.
Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepţia invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 585 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 4630/1/2010.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 89/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
