ICCJ. Decizia nr. 98/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 98/2010
Dosar nr. 9834/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1669 din 3 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.V. împotriva rezoluţiei nr. 592/P/2010 din 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 592/P/2010 din 25 iunie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii P.G. şi M.G., judecători în cadrul Curţii de Apel Iaşi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pentru a dispune astfel, procurorul de caz a reţinut prin plângerea penală înregistrată la data de 1 iunie 2010, la grefa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, persoana vătămată C.V. a solicitat efectuarea de cercetări penale împotriva magistraţilor P.G. şi C.M., judecători în cadrul Curţii de Apel Iaşi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), pretins comisă cu ocazia instrumentării dosarului civil nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iaşi, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5716 din 27 mai 1996.
În fapt s-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 5716 din 27 mai 1996, pronunţată de magistraţii judecători reclamaţi în dosarul nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iaşi, a fost admisă acţiunea reclamantului C.C., şi s-a dispus completarea titlului de proprietate în sensul înscrierii pe acesta şi a reclamantului.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul şi cei doi fraţi ai săi sunt moştenitorii defunctului C.G., iar în această calitate, la data de 14 martie 1991, s-a solicitat Comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar din comuna Miroslava, judeţul Iaşi, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului arabil ce a aparţinut părinţilor lor.
Cererea a fost formulată de C.V., în conformitate cu prevederile dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 18/1991 şi în numele celorlalţi moştenitori; adeverinţa nr. 776 din 13 august 1991, eliberată de Comisia Comunală Miroslava, pentru suprafaţa de 2,30 ha teren, s-a referit numai la C.V. şi C.I., astfel fiind emis şi titlul de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâtul C.V., invocând faptul că în mod greşit a fost admisă acţiunea, în condiţiile în care reclamantul nu a depus cerere personală pentru reconstituirea dreptului de proprietate şi nu s-a plâns împotriva adeverinţei nr. 776 din 13 august 1991.
Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 (dosar nr. 4930/1996), a respins apelul, ca nefondat şi a menţinut ca fiind legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 5716 din 27 iunie 1996 sus prezentată.
Împotriva acestei decizii a Tribunalului Iaşi, pârâtul C.V. a declarat recurs, invocând inadmisibilitatea acţiunii formulată de reclamantul C.C., deoarece, în prealabil, reclamantul trebuia să se adreseze Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura judeţului Iaşi, cu plângere.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 807 din 7 iulie 1997 (dosar nr. 1426/1997) a anulat, ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâtul C.V., împotriva deciziei civile nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o.
Având în vedere situaţia de fapt expusă, precum şi conţinutul actelor premergătoare efectuate în cauză, din care a rezultat că nu sunt indicii şi probe din care să reiasă că magistraţii judecători reclamaţi ar fi săvârşit infracţiunea indicată în plângere, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale în condiţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a mai reţinut de către procuror că, persoana vătămată a invocat în susţinerea plângerii sale, motive subiective de nemulţumire faţă de soluţiile nefavorabile pronunţate de instanţe, fără însă a argumenta şi proba în fapt şi în drept plângerea penală formulată, or, conform dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., pentru a se efectua acte premergătoare faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar ca din datele existente în cauză să rezulte elemente de fapt concrete, din care, raţional, să se poată ajunge la concluzia că, în speţă, s-a săvârşit o faptă penală, indiciile temeinice fiind cele care declanşează procesul penal.
S-a constatat însă că persoana vătămată a enumerat întreg parcursul situaţiei de fapt expuse, fără a se contura elementele vreunei infracţiuni, considerent pentru care, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, soluţie confirmată de către procurorul ierarhic superior prin rezoluţia nr. 6479/3065/II/2/2010 din 20 iulie 2010, reţinându-se că în cauză, nu există indicii în sensul săvârşirii de către magistraţii menţionaţi anterior a infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), aceştia îndeplinindu-şi în mod corect atribuţiile de serviciu, fără a produce în căile de atac o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, sentinţa civilă nr. 5716 din 27 mai 1996 fiind menţinută prin Decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iaşi şi Decizia nr. 807 din 7 iulie 1997 a Curţii de Apel Iaşi.
Cu privire la plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. cu soluţionarea căreia prima instanţă a fost investită, aceasta a reţinut că este nefondată.
Astfel, prima instanţă a apreciat că magistraţii judecători P.G. şi M.G., din cadrul Curţii de Apel Iaşi în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu au săvârşit infracţiunile sesizate de către petiţionar, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), potrivit Legii nr. 304/2004, judecătorii fiind independenţi iar, potrivit atribuţiilor conferite de lege, pe baza probelor administrate în cauză şi a propriei convingeri, sunt liberi să aprecieze cu privire la soluţiile pronunţate în cauzele ce le soluţionează, urmând ca instanţa de control judiciar să aprecieze asupra temeiniciei şi legalităţii acestora.
S-a mai reţinut că, deşi petiţionarul a arătat, în concret, în ce constă vătămarea adusă intereselor sale, nu a produs probe în dovedirea acestora, în condiţiile în care nu orice eventuală încălcare a dispoziţiilor procedurale cu ocazia desfăşurării activităţii magistratului judecător, angajează răspunderea penală a acestuia, ci doar dacă se dovedeşte reaua-credinţă cu care acţionează acesta în scopul prejudicierii intereselor unei persoane, ceea ce nu este cazul în speţă.
Petiţionarul a avut calitate procesuală în dosarul nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iaşi, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5716 din 27 mai 1996, iar completul de judecată format din magistraţii intimaţi prin sentinţa pronunţată a dispus admiterea acţiunii civile formulată de numitul C.C. şi completarea titlului de proprietate nr. 82524 din 4 mai 1992, în sensul înscrierii pe aceasta a numitului C.C.
În dosarul nr. 4930/1996 al Tribunalului Iaşi, prin Decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 a fost respins apelul declarat de petent împotriva sentinţei civile susmenţionate.
Ulterior, în dosarul nr. 1426/1997 al Curţii de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 807 din 7 iulie 1997 a fost anulat, ca insuficient timbrat, recursul declarat de petent împotriva deciziei civile nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iaşi.
Aşadar, prima instanţă a reţinut că petiţionarul îşi putea valorifica susţinerile în faţa instanţei de control judiciar investită cu soluţionarea căilor de atac prevăzute de lege, din actele şi lucrările dosarului, nerezultând că intimaţii magistraţi judecători P.G. şi M.C., din cadrul Curţii de Apel Iaşi, au săvârşit infracţiunile sesizate de petiţionar, soluţiile dispuse de către magistraţii judecători putând fi reformate în căile de atac prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile sale orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, cât şi prin concluziile scrise (filele 4, 12, 13 şi 24 dosar recurs) pentru nelegalitate şi netemeinicie, caracter abuziv, susţinerea intereselor intimaţilor de către apărătorul petentului, caracterul fals al sentinţei pronunţată de intimate, imposibilitatea exercitării dreptului legal cuvenit petentului; s-a solicitat anularea sentinţei false, pronunţată cu încălcarea dreptului petentului.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, a existenţei de date privind comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, cu distincţiile prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
În cauza supusă analizei, procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a efectuat, potrivit dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare apreciate ca utile cauzei şi, motivat, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus, faţă de intimatele judecător, soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
După cum întemeiat s-a reţinut, atât prin rezoluţia contestată, cât şi prin sentinţa recurată, faptele reclamate de către petent nu există în materialitatea lor, neexistând temei pentru angajarea răspunderii penale a intimaţilor magistraţi. Aceştia şi-au exercitat legal atribuţiile specifice funcţiei cu care au fost investiţi, activităţile de interpretare şi aplicare a legii cauzelor deduse judecăţii şi soluţionarea acestora prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti neputând constitui, prin ele, infracţiuni, chiar dacă au nemulţumit una dintre părţile din proces.
Criticile pe care partea înţelege să le aducă unei hotărâri trebuie invocate prin declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, singurele apte a conduce la o eventuală reformare a hotărârilor judecătoreşti şi care nu pot fi înlocuite sau completate de formularea unor plângeri penale.
În speţă, petentul a fost nemulţumit de soluţia dispusă într-o cauză civilă în care a fost parte, ceea ce l-a determinat să confere relevanţă penală activităţii de judecată legal desfăşurată de intimaţii judecători. Se constată sub acest aspect că aserţiunile petentului sunt pur subiective şi nedovedite, inapte a proba comiterea de fapte de natură a conduce la angajarea răspunderii penale a magistraţilor, prin formularea plângerii penale petentul tinzând, în realitate, la reformarea soluţiei pronunţată într-o cauză civilă, ceea ce este imposibil, deoarece demersul părţii se situează în afara sistemului căilor de atac prevăzut de legea procesual civilă.
Din verificarea hotărârii primei instanţe se constată că aceasta a dat o evaluare proprie justă materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei contestate, pronunţând o hotărâre legală, temeinică şi riguros motivată, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor din cauză.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Susţinerile privind modul de realizare a apărării de către apărătorul petentului nu pot fi primite, apărătorul fiind împuternicit să acorde asistenţă juridică şi să îl reprezinte pe petent în instanţă, împuternicirea avocaţială (fila 12 dosar fond) fiind semnată de petent, ca de altfel şi plângerea prin care a sesizat prima instanţă, concluziile avocatului, consemnate, în esenţă, în partea introductivă a sentinţei recurate, constituind apărările pe care acesta a înţeles să le formuleze în interesul părţii pe care o asista, susţinerile contrare ale petentului nefiind dovedite. În orice condiţii însă, prima instanţă, după cum s-a arătat şi anterior, a analizat cauza potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., petentul având posibilitatea reală şi efectivă de a face apărările apreciate utile.
Criticile referitoare, în esenţă, la soluţia dispusă de intimatele judecător şi la imposibilitatea petentului de a-şi exercita dreptul de proprietate, precum şi solicitarea sa de anulare a sentinţei civile criticate nu pot fi primite, având în vedere obiectul prezentei cauze şi pe acela al plângerii adresată primei instanţe, investită, potrivit art. 2781 C. proc. pen. să verifice legalitatea şi temeinicia rezoluţiei cuprinzând soluţia de neîncepere a urmăririi penale, dispusă faţă de intimaţi, iar nu să procedeze la cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti, demersul petentului neputând avea o atare finalitate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinţei nr. 1669 din 3 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6924/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 95/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 99/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
