ICCJ. Decizia nr. 99/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 99/2011
Dosar nr.9837/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1564 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea petentului A.I. împotriva rezoluţiei nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 6461/1/2010, petiţionarul A.I., în temeiul art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 5755/2769/VIII-1/2010 din 7 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
În motivarea cererii, petiţionarul a menţionat că la data de 18 iunie 2010 a formulat, în temeiul art. 278 C. proc. pen., plângere împotriva rezoluţiei nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, dar că această unitate de parchet încalcă consecvent dispoziţiile art. 277 C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă.
Astfel, s-a reţinut că, în cauză, petiţionarul a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 8434/2159/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică prin care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionar prin care solicita efectuarea cercetării penale cu privire la magistraţii M.C.B., ş.a., judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a magistratului V.C., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual şi nerespectarea hotărârii judecătoreşti.
În motivarea acestei soluţii procurorul a reţinut că autorul sesizării îşi argumenta acuzaţiile formulate prin aprecieri pe care le exprima în legătură cu modul de soluţionare a recursului declarat de petiţionar, care a făcut obiectul dosarului nr. 9770/1/2009 al Completului de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspectele invocate nefiind de natură să demonstreze săvârşirea unor fapte penale în legătură cu judecarea respectivului dosar şi că cererea petiţionarului, intitulată „plângere penală", nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., nereclamându-se aspecte concrete şi distincte, faţă de alte plângeri petentul aflându-se antrenat într-un conflict permanent cu sistemul judiciar.
Împotriva acestei rezoluţii, petiţionarul A.I. a formulat, în temeiul art. 278 C. proc. pen., plângere la procurorul ierarhic superior, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 5755/2769/VIII-1/2010 din 7 iulie 2010 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, prima instanţă a concluzionat că plângerea petiţionarului a fost îndreptată împotriva unei rezoluţii prin care nu s-a dispus o soluţie din cele arătate expres în art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în esenţă, după cum rezultă şi din motivele de recurs depuse la dosar (fila 5 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, încălcarea dispoziţiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 2781 alin. (2) şi (12) C. proc. pen., art. 310 alin. (2) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 din Constituţie, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive, s-a solicitat admiterea recursului şi rejudecarea cauzei pe baza legii şi a probelor.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 275 şi următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluţionată potrivit distincţiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 278 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În materia soluţiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar şi pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.
Rezultă aşadar că în situaţia în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi nici nu sunt incidente alte cazuri de excepţie în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune cenzurii instanţei, o soluţie/măsură a procurorului nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.
Totodată, din analiza dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., reiese că plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a menţiunilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerinţelor legale privind conţinutul plângerii reprezentând o condiţie de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conţinut precis şi constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate şi a exercitării abuzive a dreptului de petiţionare.
În cauza dedusă judecăţii petentul a adresat instanţei o cerere intitulată „plângere penală", întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Din coroborarea dispoziţiilor legale anterior analizate reiese că prima instanţă a reţinut just că plângerea formulată era inadmisibilă, deoarece nu era prevăzută de lege, petentul necriticând una dintre soluţiile de netrimitere în judecată expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. (deşi aceste prevederi au constituit formal, temeiul de drept al cererii), ci soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a unei plângeri anterioare.
Totodată, deşi intitulată „plângere penală", cererea adresată primei instanţe nu îndeplinea condiţiile legale spre a fi calificată în acest mod spre a deveni, eventual, incidente dispoziţiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen.
Aşa fiind, se constată că hotărârea recurată este legală, temeinică şi riguros argumentată, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale incidente.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei cu respectarea prevederilor legale privind incompatibilităţile,pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a altor hotărâri neputând fi reţinută, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile legale în acest sens.
De asemenea, în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art. 277 C. proc. pen. şi art. 2781 C. proc. pen. având în vedere obiectul cererii petentului, necircumscris acestor reglementări.
Referitor la critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen. şi neanalizarea probelor relevante se reţine că, în primă instanţă, cauza a fost devoluată just, exclusiv sub aspectul verificării admisibilităţii plângerii petentului, constatarea că plângerea era inadmisibilă făcând imposibilă şi de prisos analiza altor aspecte.
Cu privire la motivul de recurs având ca obiect încălcarea accesului petentului la justiţie se apreciază că nici acesta nu se susţine, prevederea prin lege a acestui drept neechivalând cu admisibilitatea oricărei cereri formulată de parte.
Se concluzionează, aşadar, că hotărârea pronunţată este legală, temeinică şi riguros motivată termenul prevăzut de art. 310 alin. (2) C. proc. pen., invocat de petent fiind de recomandare.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 1564 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6461/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 98/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 170/194/. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
---|