Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Sentința nr. 578/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 578/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 22-09-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința penală Nr. 578/2015
Ședința publică de la 22 Septembrie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - O. V.
GREFIER – D. A.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 București a fost reprezentat de procuror C. R. A.
Pe rol soluționarea cauzei penale privind pe inculpata C. R.trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art.6 din Legea nr.241/2005, cu aplic. art.35 alin.1 C.pen. și cu aplic. art.5 C..pen.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns inculpata, personal și asistată de apărător ales, avocat M. C. conform împuternicirii avocațiale aflate la dosarul cauzei,, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015, publicată în M.O nr. 495/2015, în baza art. 397 rap. la art. 17 al. 2 și art. 16, al. 1, lit. b Cpp, solicită achitarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2015, cu aplicarea art. 35 al.1 Cp și art. 5 Cp, față de împrejurarea că fapta nu mai este prevăzută de legea penală.
În baza art. 397 rap. la art. 19 și art. 25 Cp, solicită a se lăsa nesoluționată acțiunea civilă.
În baza art. 275 al. 3 Cpp, cheltuielile judiciare către stat urmează a rămâne în sarcina acestuia.
Apărătorul inculpatei, având cuvântul, față de Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015, arată că achiesează la concluziile Reprezentantului Ministerului Public, în sensul că în baza art. 396 al. 5 Cpp rap. la art. 16 al. 1, lit. b Cpp, solicită achitarea inculpatei, față de împrejurarea că nu mai există efectul juridic al faptei reținute în sarcina inculpatei.
Inculpata, având cuvântul, arată că este de acord cu apărătorul ales.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr._/P/2013 din data de 09.02.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, înregistrat la această instanță la data de 17.02.2015 sub nr._, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei C. R., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute și pedepsite de art.6 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplic. art.35 alin.1 C.pen. și cu aplic. art.5 C.pen.
În actul de sesizare s-a reținut că în perioada 25.08.2012 – 25.02.2014, inculpata C. R., în calitate de administrator al . SRL, a săvârșit la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, respectiv a reținut și nu a vărsat, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadența fiecărei luni, suma de 1.702.188 lei reprezentând echivalentul a 381.515,29 euro.
În cursul urmăririi penale, prin adresa nr._/05.08.2014, Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă.
La dosarul cauzei a fost atașată fișa de cazier judiciar a inculpatei.
Pe parcursul procesului penal nu s-a luat față de inculpată nicio măsură preventivă:
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Prin Decizia Curții Constituționale nr.363/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.495 din 06.07.2015, s-a constatat că dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în ceea ce privește incriminarea unei fapte, în jurisprudența sa a statuat că dispozițiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art.23 alin.12 din Constituție, potrivit cărora "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii", precum și a celor ale art.73 alin.3 lit.h care reglementează competența legiuitorului de a stabili infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În temeiul dispozițiilor constituționale menționate, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru acea faptă. Astfel, dacă prevederile art.73 alin.3 lit.h din Constituție indică autoritatea competentă să reglementeze infracțiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituționale, relațiile sociale reglementate, procedura și majoritatea de vot necesare incriminării, dispozițiile art.23 alin.12 din Constituție implică exigența ca infracțiunile și pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forță de lege - "în temeiul legii", iar prin trimiterea la "condițiile legii" trebuie realizată coroborarea cu art.1 alin.5 din Constituție care consacră principiul legalității și care impune obligația ca normele adoptate să fie precise, clare și previzibile.
În acest context, Curtea a observat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza R. împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.
Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, reține că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza R. împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).
Totodată, Curtea constată că, potrivit art.8 alin.4 teza întâi din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din data de 21 aprilie 2010 "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin.1 din aceeași lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie".
Așadar, față de cele menționate mai sus, Curtea a constatat că dispozițiile art.23 alin.12 din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art.1 alin.5 din Constituție.
Legiuitorul, prin Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, a stabilit cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizând și contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată a acestora. De asemenea, autorizează Ministerul Finanțelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea acestui Cod fiscal și a convențiilor de evitare a dublei impuneri [potrivit art. 1 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal]. Totodată, prin Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, la alin.2 al art. 228 [cu denumirea marginală - Acte normative de aplicare], legiuitorul delegat a prevăzut că formularele necesare și instrucțiunile de utilizare a acestora privind administrarea creanțelor fiscale se aprobă prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Din examinarea prevederilor legale în materie fiscală menționate mai sus, coroborate cu cele ale Legii nr.241/2005, Curtea a observat că acestea nu precizează, în mod concret, care sunt veniturile impozabile cu reținere la sursă, limitându-se la a menționa în cuprinsul acestora, sporadic, spre exemplu, "reținerea la sursă a impozitului reprezentând plăți anticipate pentru unele venituri din activități independente" [art.52 din Legea nr. 571/2003], "veniturile sub formă de premii se impun, prin reținerea la sursă, cu o cotă de 16% aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu" [art.77 din Legea nr.571/2003] sau "plătitorii de venituri cu regim de reținere la sursă a impozitelor, cu excepția plătitorilor de venituri din salarii, conform prezentului titlu, au obligația să depună o declarație privind calcularea și reținerea impozitului pentru fiecare beneficiar de venit la organul fiscal competent, până în ultima zi a lunii februarie inclusiv a anului curent pentru anul expirat" [art.119 din Legea nr.571/2003].
Prin Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor și contribuțiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2008, cu modificările și completările ulterioare, anexa nr.8, sunt reglementate Instrucțiuni de completare a formularului 100 "Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat", cod 14.13.01.99/bs, care, la capitolul I - Depunerea declarației, stabilesc că "Declarația privind obligațiile de plată la bugetul de stat se completează și se depune de plătitorii de impozite și taxe cărora le revin, potrivit legislației în vigoare, obligațiile de plată cuprinse în Nomenclatorul obligațiilor de plată la bugetul de stat prevăzut în anexa nr. 15".
Pct. 1.1 lit.a din anexa nr.8 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.101/2008, cu modificările și completările ulterioare, enumeră, în contextul stabilirii termenelor până la care se depun declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul de stat, mai multe tipuri de impozit ca fiind "impozit reținut la sursă", conform legislației specifice privind impozitul pe venitul persoanelor fizice, printre care se regăsește "impozit pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal", dar și categoria "impozit pe alte venituri ale persoanelor fizice", care este insuficient precizată. Totodată, potrivit pct. 3.2.3 din anexa nr.8 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 101/2008, cu modificările și completările ulterioare, impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal se stabilește de notarii publici, în conformitate cu dispozițiile art.771 alin.1 și 3 din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, și ale Ordinului ministrului economiei și finanțelor și al ministrului justiției nr. 1.706/1.889/C/2008 privind aprobarea procedurilor de stabilire, plată și rectificare a impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal și a modelului și conținutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, în anexa nr.15 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 101/2008, cu modificările și completările ulterioare, anexă care prevede "Nomenclatorul obligațiilor de plată la bugetul de stat", la pct. 19, rubrica "Denumire creanță fiscală", se regăsește "Impozit pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal", iar la rubrica "temei legal" sunt menționate art.771 și 93 din Legea nr.571/2003, cu modificările și completările ulterioare.
Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art.6 din Legea nr.241/2005, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, însă nici în cuprinsul acestui articol, nici în cuprinsul legii menționate sau al altor acte normative, noțiunea de "impozite sau contribuții cu reținere la sursă" nu este definită. Însă, prin normele infralegale, care au menirea de a aproba modelul și conținutul formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor și contribuțiilor, sunt inventariate impozitele și contribuțiile colectate prin reținere la sursă, iar impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal sau impozitul pe alte venituri ale persoanelor fizice este menționat ca un impozit cu reținere la sursă. Așadar, Curtea reține că obiectul material al infracțiunii nu este configurat prin lege, ci printr-un act administrativ de aplicare a legii al cărui obiect de reglementare vizează, în realitate, un domeniu distinct, respectiv aprobarea modelului și conținutului unor formulare. Or, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii.
Curtea a constatat că legiuitorul și-a respectat numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia. Așa fiind, textul supus controlului de constituționalitate nu respectă condițiile de calitate a legii, respectiv din modul de definire a infracțiunii prevăzute la art.6 din Legea nr.241/2005 nu poate fi determinată noțiunea de "impozit cu reținere la sursă", astfel că destinatarul normei nu poate să își ordoneze conduita, în funcție de ipoteza normativă a legii.
În ceea ce privește accesibilitatea legii, Curtea a constatat că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și . acestora, care se realizează în temeiul art.78 din Constituție, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioară prevăzută în textul ei. Însă, pentru a fi îndeplinită cerința de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoștință publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. Nu este așadar admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forță juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislației statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit.a din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art.16 alin.1 teza a doua din Legea nr.24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică.
Raportând prevederile criticate la principiile mai sus enunțate, Curtea a constatat că acestea nu respectă cerința de accesibilitate a legii, întrucât dispozițiile art.6 din Legea nr.241/2005, pe lângă faptul că nu definesc ele însele noțiunea de "impozite sau contribuții cu reținere la sursă", nu fac trimitere la un act normativ de rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret, norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuțiilor cu reținere la sursă, în care s-ar afla și impozitul pentru transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal. Singura mențiune cu privire la acesta este cuprinsă într-un act administrativ dat în aplicarea unor acte normative de reglementare primară, fără a exista o legătură cu obiectul de reglementare al Legii nr.241/2005, lege penală în sensul art.173 din Codul penal.
În acest context, Curtea reține că, potrivit tezei întâi din art.7 - Nicio pedeapsă fără lege - din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei (paragraful 145), reiterând jurisprudența sa anterioară, arată că art. 7 din Convenție prevede, printre altele, principiul că numai legea poate defini o crimă și prescrie o pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege) și, de asemenea, stabilește principiul că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Rezultă că infracțiunile și pedepsele relevante trebuie să fie clar definite de lege, cerință care este îndeplinită numai în cazul în care individul își poate da seama din conținutul dispoziției legale care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală.
În concluzie, Curtea a reținut că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.5 din Constituție. Distinct de acestea, Curtea a observat că legiuitorul, prin normele criticate, a urmărit să descurajeze contribuabilii de la sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale, însă atingerea de către stat a unor obiective, chiar și atunci când acestea sunt de interes general și necesare, nu se poate face decât cu respectarea Constituției, care, potrivit art.1 alin.5, este obligatorie. Astfel, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă și accesibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii.
Față de aceste considerente, constatând că inculpata C. R. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de o dispoziție legală care a fost declarată neconstituțională, instanța apreciază că fapta care face obiectul dosarului nu este prevăzută de legea penală.
În consecință, în temeiul art.396 alin.1 și 5 C.proc.pen. rap. la art.16 alin.1 lit.b teza a I-a C.proc.pen., instanța va dispune achitarea inculpatei C. R. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art.6 din Legea nr.241/2005, cu aplic. art.35 alin.1 C.pen. și cu aplic. art.5 C.pen., deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.
Conform art.25 alin.5 C.proc.pen, „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) și j), precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă”.
Potrivit art.397 alin.5 C.proc.pen., „în cazul în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii”.
Prin urmare, sub aspectul laturii civile, în temeiul art.397 C.proc.pen. rap. la art.25 alin.5 C.proc.pen. instanța va lăsa nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.
În temeiul art.275 alin.3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
În temeiul art.396 alin.1 și 5 C.proc.pen. rap. la art.16 alin.1 lit.b teza I C.proc.pen. dispune achitarea inculpatei C. R., fiica lui S. M. și S. L., ns. la data de 07.05.1975, în B. V., județul G., CNP_, cu domiciliul cunoscut în sector 1, București, ., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art.6 din Legea nr.241/2005, cu aplic. art.35 alin.1 C.pen. și cu aplic. art.5 C.pen., deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.
În temeiul art. 397 alin.1 C.proc.pen. rap. la art.25 alin.5 C.proc.pen. lasă nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ.
În temeiul art.275 alin.3 C.proc.pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Cu drept de apel, în termen de 10 zile, de la comunicarea copiei minutei.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Judecător O. V. D. A. I.
Red. O.V/ Dac. O.V și D.A/2ex/08.10.2015.
| ← Furt. Art.228 NCP. Sentința nr. 472/2015. Judecătoria SECTORUL... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 473/2015.... → |
|---|
