Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 56/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie
DOSAR NR- DECIZIA PENALĂ NR.56/
Ședința publică din 28 ianuarie 2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Sorina Popescu președinte instanță
JUDECĂTOR 2: Corina Voicu
JUDECĂTOR 3: Raluca
Grefier:
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI reprezentat prin:
Procuror:
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile penale declarate de inculpatul, domiciliat în Tg.J,-, județul G, de partea vătămată, domiciliată în Rm.V, strada - -, -.A,.25, județul V și de partea responsabilă civilmente, cu sediul în Tg.J,-, județul G, împotriva deciziei penale nr.172/ din 10 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - secția penală în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din 10 ianuarie 2008, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie. Instanța, pentru a da posibilitate apărătorilor părților din dosar să depună concluzii scrise și având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 17 ianuarie 2008, apoi la 24 ianuarie 2008 și la 28 ianuarie 2008, când a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursurilor penale de față:
Prin sentința penală nr.50/F din 11 mai 2005 a Tribunalului Vâlceas -a dispus, în baza art.11 pct.2 lit. rsap.la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală achitarea inculpatului (fiul lui și, născut la 6.09.1966 în Tg. J, jud.G, cu domiciliul în Tg.J,-, jud.G) pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.184 2 și 4 din Codul penal
În temeiul art.346 3 din Codul d e procedură penală a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea vătămată.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că inculpatul nu se face vinovat de săvârșirea accidentului de circulație din 12 aprilie 2003 pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
În fapt s-a reținut de către instanță că inculpatul, agent de poliție în cadrul IPJ G conducea autoutilitara Ford cu nr.-, pe DN 7 din direcția Rm.V spre Pitești, având misiunea urgentă de a transporta o persoană arestată grav bolnavă la Spitalul Penitenciar Colibași și că acest autovehicul, a lovit autoturismul condus de martora care în raza comunei, fără să se asigure, a făcut o manevră de viraj stânga spre satul Ciutești. Ca urmare o pasageră din acest autoturism a suferit leziuni pentru care s-au stabilit ca necesare un număr de 55 zile îngrijiri medicale.
S-a mai reținut că fiind în misiune de serviciu ce avea caracter de urgență și regim de circulație prioritară, mașina condusă de inculpat având inscripția "Poliția" și cu girofarul în funcțiune, culpa în accidentul de circulație nu poate fi imputată de agentul de poliție.
Curtea de APEL PITEȘTI, secția penală, prin decizia penală nr.211 din 4 octombrie 2005 admis apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, a desființat hotărârea primei instanțe și rejudecând a dispus condamnarea inculpatului, în baza art.184 al.2 și 4 din Codul penal la 1 an și 6 luni închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat, conform art.81, 82 din Codul penal, pe durata termenului de încercare de 3 ani și 6 luni.
Inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente IPJ G la plata sumelor de 100.000.000 lei despăgubiri civile și 90.000.000 lei daune morale către partea civilă și de 25.165.057 lei, plus dobânzile legale către CAS D la plata despăgubirilor civile în cuantum de 25.165.057 lei, plus dobânzile legale.
S-a espins cererea aceleași părți civile de a acordare a unor despăgubiri periodice.
Pentru a decide astfel, instanța de control dând o altă interpretare probelor cauzei, a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată el nesocotind dispozițiile art.46 din OUG nr.195/2002 și ale art.49 1 din Regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe de urgență.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal partea responsabilă civilmente Inspectoratul Județean de Poliție G și inculpatul.
În recursurile declarate, inculpatul și partea responsabilă civilmente au susținut, în baza art.385/9 1 pct.1 din Codul d e procedură penală că nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, inculpatul nefăcând parte din poliția judiciară.
De asemenea, au mai susținut că instanța de control judiciar prin hotărârea atacată a comis o eroare gravă de fapt, vinovăția inculpatului nerezultând din probele administrate.
Prin decizia penală nr.2146/03.04.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de partea responsabilă civilmente Inspectoratul Județean de Poliție și inculpatul împotriva deciziei penale nr.211/A din 4 octombrie 2005 Curții de APEL PITEȘTI.
A fost casată decizia atacată și sentința penală nr.50/F din 11 mai 2005 Tribunalului Vâlcea și a trimis cauza spre competentă soluționare la udecătoria Râmnicu Vâlcea.
Pentru a pronunța această decizie s-a reținut că inculpatul a funcționat la IPJ ca agent de poliție, cu atribuții de conducător auto, iar potrivit comunicării nr.15916 din 22 martie 2006 Serviciului management resurse umane al părții responsabile depusă în recurs nu a făcut și nu face parte din structura poliției judiciare.
S-a mai reținut că încălcându-se dispozițiile relative la competența după materie sau calitatea persoanei hotărârile primei instanțe și a celei de control judiciar sunt lovite de nulitate, ceea ce constituie caz de casare, conform art.385/9 1 pct.1 din Codul d e procedură penală.
În urma rejudecării cauzei, în primă instanță, prin sentința penală nr.489/23.05.2007 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr-, în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul, pentru infracțiunea prev. de art.184 2 și 4 Cod penal.
Au fost respinse acțiunile civile formulate de partea vătămată și Spitalul Clinic de Urgență
În baza art.192 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că nu se poate imputa inculpatului nerespectarea prevederilor art.46 2 din OUG nr.195/2002 și art.149 din nr.HG85/2003, în vigoare la data evenimentului rutier.
S-a reținut drept cauză a producerii accidentului fapta conducătoarei auto, care, fără să se asigure că schimbarea direcției de mers se poate realiza în condiții de siguranță pentru ceilalți participanți la trafic, a inițiat un viraj spre stânga, ignorând manevra de depășire în care autoutilitara condusă de inculpat se angajase deja - potrivit propriilor declarații - martora sesizase venirea din urmă, pe II de contrasens a autospecialei, încălcând reglementările în materie și anume art.160 1 din nr.HG85/2003, pe când împrejurarea că inculpatul circula cu o viteză ce depășea limita legală nu se înscrie în lanțul cauzal, ci constituie numai o simplă condiție, care a condus la urmarea mai gravă.
Prima instanță a ajuns la concluzia că accidentul s-a produs din culpa altei persoane.
Împotriva soluției pronunțate de prima instanță, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea și partea vătămată .
Motivele de apel formulate de parchet vizează nelegalitatea sentinței, sub aspectul greșitei achitări a inculpatului, având ca temei legal art.10 lit.c Cod procedură penală.
La rândul său, partea vătămată critică sentința pe latură penală, cu privire la greșita achitare a inculpatului, întrucât acesta a încălcat regulile de circulație.
Concluzionând aceasta a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată și obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile astfel cum s-au solicitat de partea vătămată prin cererea de constituire de parte civilă.
Prin decizia penală nr.172/A/10.10.2007 pronunțată de Tribunalul Vâlcea au fost admise apelurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA RM.V, județul V și de partea vătămată constituită parte civilă, cu domiciliul în Rm.V, str.- -, -.A,.25, județul V, împotriva sentinței penale nr.489 din 23 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Rm.V în dosarul nr-.
A fost desființată în totalitate sentința și, în consecință:
S-a înlăturat aplicarea art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c Cod pr.penală, pentru inculpatul.
În baza art.184 2 și 4 Cod penal, a fost condamnat inculpatul, la 1 an și 6 luni închisoare.
În baza art.81 și art.82 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei în condițiile art.82 Cod penal, termenul de încercare fiind de 3 ani și 6 luni.
S-a atras atenția inculpatului asupra art.83 Cod penal.
În baza art.14 și art.346 1 Cod pr.penală, art.998 și urm.Cod civil, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă, în parte, și acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență C, județul D, așa cum a fost formulată.
S-a constatat că SC Românească SA B are calitatea de asigurător de răspundere civilă.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente IPJ G și cu asigurătorul SC Românească SA B, cu sediul în B,--32, sector 2, să plătească părții civile suma de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 9000 lei cu titlu de daune morale și la 25.165.057 lei plus dobânda legală către Spitalul Clinic de Urgență C, județul
A fost respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor periodice.
În baza art.191 3 Cod pr.penală, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente IPJ G și cu asigurătorul SC Românească SA B la 800 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că este cert că inculpatul a circulat pe contrasens, fără să semnalizeze intenția de depășire și cu o viteză ce depășea limita legală, în condițiile în care deplasarea sa nu se făcea în regim prioritar.
Au fost încălcate astfel prev. art.46 din OUG nr.195/2002 și art.149 din Regulament, care arată că depășirea se face pe partea dreaptă, atunci când conducătorul auto din față a semnalizat și s-a încadrat corespunzător schimbării direcției de deplasare sore stânga.
În același timp, s-au încălcat și disp.art.150 lit.a din același regulament de aplicare a OUG nr.195/2002, întrucât inculpatul avea obligația să se asigure la efectuarea depășirii că cel care îl urmează sau îl precede nu a semnalizat intenția începerii unei manevre similare.
La latura civilă a procesului penal, date fiind leziunile suferite, perioada spitalizării, cheltuielile suportate de partea vătămată și fiul acesteia, pe perioada spitalizării, precum și cheltuielile efectuate pentru plata persoanei care efectua munca în gospodăria părții vătămate, inculpatul a fost obligat să plătească acesteia suma de 10.000 lei, cu titlu de daune materiale.
Este cert că partea vătămată a suferit o atât fizic, cât și psihic ce se impun a fi reparate prin mijloace cu caracter patrimonial.
În ceea ce privește despăgubirile periodice solicitate de partea civilă, tribunalul a reținut că aceasta nu a făcut dovezi din care să rezulte că anterior producerii accidentului. activități aducătoare de profit care
să justifice acordarea sumei solicitate, în această fază a procesului penal, prejudiciul la care se face referire nefiind cert.
Inculpatul a fost obligat, astfel, în solidar cu partea responsabilă civilmente IPJ G, precum și cu asiguratorul SC Românească SA, la acoperirea prejudiciului.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs inculpatul, partea vătămată și partea responsabilă civilmente IPJ G, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele de recurs formulate de inculpat vizează greșita sa condamnare arătând că recursul se întemeiază pe dispozițiile art.38591 pct.18 Cod procedură penală, apreciind că în mod greșit s-a reținut în sarcina sa culpă pentru art.46 din OUG nr.195/2002, referitoare la depășire, în raport de zona în care s-a produs accidentul (zonă în care exista o singură bandă pe sensul de mers și linie discontinuă, ce semnifică depășire permisă), de avariile celor două autoturisme, de urmele lăsate la locul impactului, toate coroborate cu concluziile științifice ale celor două expertize și cu declarațiile martorilor.
Inculpatul a susținut constant că circula pe ruta V - Pitești pe contrasens, aflându-se în depășire, moment în care a observat că autoturismul condus de numita virează stânga, situație în care, nu a avut altă posibilitate decât să vireze și el stânga.
Numita susține că s-a asigurat, după care a efectuat virajul stânga și a pătruns pe podeț cu roțile din față ale autoturismului, moment în care s-a produs impactul între cele două mașini. Însă, așa cum rezultă din declarațiile martorilor și, date la 30 de zile de la producerea accidentului, precum și din expertizele efectuate în cauză, autoturismul condus de numita a fost găsit pe carosabil, deci locul impactului este cel indicat de inculpat.
Apreciază că în cauză culpa aparține numitei, care nu s-a asigurat când a schimbat direcția de mers.
În a doua apărare, solicită a se avea în vedere adresa din 13 septembrie 2003 G din care rezultă că s-a dispus trimiterea de urgență a condamnatului cu diagnosticul "criză biliară".
Față de cele arătate mai sus, solicită admiterea recursului declarat de inculpat, casarea deciziei recurate și menținerea ca legală a soluției pronunțate de instanța de fond, prin care a fost achitat.
Partea vătămată a solicitat admiterea recursului, aplicarea unei pedepse mai mari inculpatului, acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat, precum și a despăgubirilor periodice către partea vătămată.
Aceasta a indicat drept temei al recursului, pe care l-a declarat, dispozițiile art.385/9 pct.14 Cod procedură penală.
La rândul său, partea responsabilă civilmente IPJ G critică decizia cu privire la greșita condamnare a inculpatului. Acesta din urmă nu a încălcat nici o normă rutieră întrucât nu se supunea restricțiilor de viteză, dat fiind caracterul de urgență al misiunii în care se afla. Întrucât inculpatul nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, s-a concluzionat că nu se justifică obligarea, în solidar a părții responsabile civilmente la acoperirea prejudiciului material și moral.
Examinând hotărârea recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispozițiile art.385/9 pct.14 și 18 Cod procedură penală, cât și din oficiu astfel cum impun dispozițiile art.385/6 Cod procedură penală și art.385/9 Cod procedură penală, curtea constată că recursurile declarate de inculpat, partea vătămată și partea responsabilă civilmente sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este cert că la data de 12 aprilie 2003, pe raza comunei, județul V, a avut loc un eveniment rutier soldat cu vătămarea corporală gravă a părții vătămate.
Instanța de apel, în baza unor probe concludente, legal administrate și corect interpretate a reținut just că inculpatul conducând un autovehicul pe drumurile publice cu o viteză ce depășea limita legală într-o zonă restricțională, cu nerespectarea dispozițiilor OUG nr.195/2002 și a Regulamentului de aplicare a acestuia, a intrat în coliziune cu un alt autovehicul, accidentul de circulație soldându-se cu vătămarea corporală, din culpă, a numitei, aceasta din urmă suferind leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 55 zile îngrijiri medicale.
Este adevărat că, potrivit art.61, în vigoare la data săvârșirii faptei, din Regulamentul de aplicare OUG nr.195/2002, coroborat cu dispozițiile art.3271 lit.b din OUG nr.195/2002, autovehiculele poliției cu regim de circulație prioritară, atunci când conducătorii acestora se deplasează în acțiuni de intervenție sau misiuni care au caracter de urgență și pun în funcțiune mijloacele speciale de avertizare luminoasă și sonoră.
Tot astfel, în conformitate cu prevederile alineatului 2 al aceluiași articol, autovehiculele cu regim de circulație prioritară ce se deplasează în condițiile 1, pot încălca regimul legal de viteză sau alte reguli de circulație, cu excepția celor care reglementează trecerea la nivel cu calea ferată.
Dar, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile legale mai înainte amintite, deoarece inculpatul nu conducea un autovehicul aflat într-una din situațiile menționate de actul normativ.
Aceasta, deoarece în Ordinul de serviciu seria D nr.- din data de 11.04.2003 emis de IPJ G, nu se menționează că misiunea din data de 12.04.2003 în care se va deplasa inculpatul are caracter de urgență.
deținutului, transportat în autospeciala FORD condusă de către inculpat, cu "hepatită cronică persistentă și colică biliară în observație", nu conferă misiunii caracter de urgență, chiar dacă acesta se regăsește în lista cuprinzând urgențele medico-chirurgicale aprobată prin HG1186/28.11.2000. Acest act normativ se referă la condițiile în care asigurații beneficiază de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, fără condiții de stagiu de cotizare.
În contextul analizat, este lipsit de relevanță împrejurarea că inculpatul a folosit sau nu semnale luminoase sau sonore.
Instanța de apel a reținut corect că inculpatul a încălcat regulile de circulație, în sensul că a circulat cu o viteză ce depășea limita legală, pe contrasens și fără semnalizarea cerută de OUG nr.195/2002.
Împrejurarea că inculpatul a circulat cu depășirea vitezei prevăzute pe sectorul de drum pe care a avut loc evenimentul rutier rezultă din toate expertizele existente la dosar, după cum rezultă că nu avea regim de prioritate pentru ca astfel să justifice depășirea vitezei.
Așa cum s-a dovedit, inculpatul a condus autospeciala FORD înmatriculată sub nr.- cu o viteză de cca.46 km/h superioară celei de 40 km/, instituită printre-o restricție, pe sectorul de drum în care s- produs accidentul.
În momentul declanșării stării de pericol iminent mașina se afla față de locul impactului cu autoturismul la o distanță minimă de cca. 26. În condițiile în care autospeciala FORD ar fi rulat cu viteza maximă admisă de 40 km/, autovehiculul putea fi oprit prin frânare într-un spațiu de cca. 23.
Rezultă deci că în aceste împrejurări inculpatul putea opri mașina până în dreptul traiectoriei urmată de autoturism în timpul virajului acestuia spre stânga ( raport de expertiză criminalistică nr.21/26.01.2005 al Laboratorului Interjudețean de Expertiză Criminalistică B filele 287-295 dos.fond.)
Inculpatul deși sesizat că a semnalizat și s-a încadrat corect în vederea schimbării direcției de deplasare spre stânga, a efectuat manevra de depășire, tot pe partea, ceea ce a condus, în final la impactul cu autoturismul care îl precede.
Prin prisma celor ce preced, motivele de recurs invocate de inculpat și partea responsabilă civilmente sunt neîntemeiate.
În legătură cu individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, curtea notează că această operațiune a fost realizată corect de către instanța de apel care a aplicat dispozițiile art.72 Cod penal, reținând, în acest sens, împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație, lipsa antecedentelor penale, comportamentul pe care inculpatul l-a avut față de partea vătămată, ulterior accidentării acesteia.
Prin aplicarea pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare în condițiile art.81 Cod penal, se realizează atât prevenția generală cât și prevenția specială prin constrângerea și reeducarea pe care pedeapsa o are asupra inculpatului.
Prin urmare, este neîntemeiat primul motiv de recurs invocat de partea vătămată, în sensul că pedeapsa aplicată inculpatului este mică.
În fine, în legătură cu ultimul motiv de recurs prezentat de aceasta, curtea reține următoarele:
Prin abrogarea, la data de 7 sept. 2006, dispozițiilor art. 385/9 1 pct. 17/1 din Codul d e procedură penală, care prevedeau ca și caz de casare situația în care hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, s-a înlăturat posibilitatea ca instanța de recurs să reformeze decizia pronunțată de tribunal în apel sub aspectul laturii civile a cauzei.
Astfel, cu excepția situației în care se invocă și aspecte care au legătură cu latura penală (cum ar fi: procentul de culpă reținut în sarcina inculpatului, existența unei cauze ce ar putea înlătura răspunderea penală, etc.), soluția pronunțată pe latura civilă nu mai poate fi modificată.
Prin prisma celor ce preced, toate motivele de recurs sunt nefondate.
Constatându-se legalitatea și temeinicia hotărârii recurate, curtea, în baza art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, va respinge, ca nefondate recursurile declarate de inculpat, partea vătămată și partea responsabilă civilmente care, în baza art.192 2 Cod procedură penală vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE - CU MAJORITATE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul, fiul lui și, născut la 6 septembrie 1966 în localitatea Tg.J, județul G, cu domiciliul în orașul Tg.J,-, județul G, studii-liceul și Școala Militară, căsătorit, are 2 copii, agent de poliție, seria - nr.-, fără antecedente penale, de partea vătămată, cu domiciliul în Rm.V, str.- -, -.A,.25, județul V,și de partea responsabilă civilmente, împotriva deciziei penale nr.172/ din 10 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - secția penală în dosarul nr-.
Obligă recurenții să plătească fiecare câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
Tehn.
2 ex.
Jud.fond:.
Jud.apel:
.
27.02.2008.
OPINIE SEPARATĂ:
Opinia mea este parțial divergentă și vizează numai recursul inculpatului, care consider că trebuia admis. În ceea ce privește soluția majorității, de respingere a recursului părții vătămate și al părții responsabile civilmente, consider că, într-adevăr acestea sunt nefondate, latura civilă a cauzei fiind corect soluționată.
Admițând recursul inculpatului, consider că se impunea, rejudecând, pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art.184 2 și 4 Cod penal, în baza art.10 lit.d Cod pr.penală, soluția instanței de apel rămânând neschimbată sub aspectul laturii civile.
O primă analiză în demersul de stabilire a persoanei vinovate de producerea leziunilor suferite de partea vătămată (pasager în autoturismul condus de ) este acela de a determina textele de lege aplicabile la momentul producerii accidentului: 12 aprilie 2003. Se constată că la acel moment era în vigoare nr.OUG195/2002, în forma publicată în Monitorul Oficial nr.958 din 28 decembrie 2002 și nr.HG85/2003, pentru aprobarea Regulamentului de Aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului privind circulația pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial nr.58 din 31 ianuarie 2003, intrată în vigoare la 1 februarie 2003.
Aceste texte guvernau circulația pe drumurile publice și erau norme obligatorii atât pentru inculpat, cât și pentru celălalt conducător auto implicat în accidentul rutier, "martora".
Relevante în cauză sunt prevederile art.45 și 46 privind depășirea, art.48 privind viteza, art.52 și 53, privind manevrele, din nr.OUG195/2002 și art.119, 145, 149, 150, 160 din Regulamentul de aplicare.
Situația de fapt reținută de toate instanțele care au soluționat cauza în cele 2 cicluri procesuale, constă în faptul că autovehiculul condus de inculpat cu viteză mai mare decât limita de 40 km./h (impusă pe acest segment de drum), a intrat în coliziune cu autoturismul condus de, care circula în fața sa, pe a II-a de mers a contrasensului, la momentul la care aceasta a executat manevra de virare stânga. In timpul impactului, pasagera din spate a acestui autoturism a fost aruncată prin portbagajul care s-a deschis, suferind leziuni soldate cu pierderea unui organ.
de drum pe care s-a produs evenimentul avea pe sensul de mers al celor doi conducători auto o singură bandă (de coborâre), iar pe contrasens avea două benzi (de urcare), sensurile de mers fiind despărțite de linie discontinuă (care permite depășirea). Nu era semnalizată nici o intersecție, iar regimul de viteză era de 40 km./
Conduita fiecărui conducător auto depindea în acea zonă de informațiile pe care indicatoarele și marcajele le furnizează și de semnalele transmise de ceilalți participanți la trafic (deoarece nu se pune problema existenței semafoarelor și a agentului de circulație).
In cauză, inculpatul a avut informația privind reducerea vitezei (conform indicatorului) și cea privind permisiunea de a depăși (conform marcajului dintre sensuri) și semnalizarea luminoasă stânga a autoturismului condus de (chiar această conducătoare auto a declarat că a început să semnalizeze cu circa 100 înainte de locul în care urma să pătrundă pe străduța din stânga, și că a parcurs pe a II-a a contrasensului circa 80 ).
In aceste condiții, coroborat și cu faptul că nu era semnalizată nici o intersecție spre stânga, inculpatul putea să interpreteze semnalizarea luminoasă a autoturismului din fața sa ca o continuare a presemnalizării dinainte de începerea manevrei de intrare pe contrasens, unde rulase autoturismul din fața sa.
auto avea, însă, următoarele informații: autovehiculul din spatele ei avea un regim de viteză mai mare decât al ei, diferență percepută direct între viteza sa și vehiculul care se apropia din spate (stabilită și de expertiză: 54 km./h față de 20 km./h), semnalele luminoase speciale emise de dispozitivele specifice mașinilor poliției, deplasarea pe de contrasens și intenția de depășire manifestată de autovehiculul poliției.
Ignorând toate aceste informații, martora "apreciază" că are timp să efectueze manevra de virare stânga, pe care o și inițiază, impactul producându-se pe de contrasens.
Conform art.150 lit.a din nr.HG85/2003, inculpatul, efectuând depășirea, era obligat să se asigure că cel care îl urmează sau îl precedă nu a semnalizat intenția începerii unei manevre similare, și că poate depăși fără a pune în pericol sau stânjeni circulația din sens opus.
Obligația corelativă a "martorei" era de a permite depășirea, de a nu mări viteza și de a circula cât mai aproape de partea dreaptă a drumului.
In funcție de manevra pe care aceasta, la rândul ei, intenționa să o inițieze, avea obligația, conform art.160 1, ca, la schimbarea benzii ori direcției de deplasare (virarea spre stânga), să efectueze această manevră "numai după ce a semnalizat și s-a asigurat că o poate face, fără a pune în pericol participanții la trafic care o urmează, o preced sau cu care urmează să se întâlnească,ținând seama de poziția, direcția și viteza acestora".
Se observă că între cele două situații care au ca obiect realizarea unei manevre ce presupune risc, mai riscantă este manevra de virare stânga, care presupune intersectarea cu traiectoriile tuturor potențialilor participanți la trafic (cu cei care circulă în față, în spate și cu cei pe traiectoria cărora urmează să se înscrie), de aceea și obligațiile impuse sunt mai multe decât pentru depășire, când se impune atenție doar la conduita celor din față sau din spate.
In situația dată, inculpatul nu era urmat de nici o mașină, iar autoturismul din fața sa nu se afla în depășirea altei mașini, astfel încât, la momentul inițierii manevrei de depășire, respectase obligația de asigurare. Regula efectuării depășirii este pe stânga, iar excepțiile sunt de strictă interpretare - tramvaiele și autovehiculele care au semnalizat și s-auîncadratcorespunzător direcției de deplasare spre stânga sa. In cauza de față, inculpatul nu putea să aprecieze că autoturismul din fața sa "se încadrase" corespunzător spre stânga, deoarece la momentul începerii manevrei de depășire a acestuia, autoturismul "martorei" se afla în continuare pe o direcție rectilinie, pe a II-a de contrasens, pe care circulase circa 80. (conform susținerilor martorei).
auto, pentru manevra de virare spre stânga, trebuia să ia decizia numai după ce ținea seama de poziția, direcția și viteza cu care circulau celelalte vehicule care circulau înaintea, înapoia sau din lateralele sale, în speță referindu-ne doar la vehiculul condus de inculpat.
Chiar dacă am ignora semnalele luminoase specifice care indicau prezența unui autovehicul aflat în misiune, așa cum am arătat anterior, diferența de viteză dintre autoturismul pe care "martora" îl conducea și cel condus de inculpat era semnificativă și ușor perceptibilă pentru auto (care în declarația de la fila 42 verso dos. arată că autoduba "circula cu viteză foarte mare"). Poziția vehiculului poliției era, de asemenea, cunoscută, chiar "martora" arătând că l-a văzut pe aceeași bandă a contrasensului pe care era ea. Direcția de deplasare a autovehiculului poliției era aceeași cu a autoturismului martorei.
In consecință, martora, care știa că prin manevra de virare stânga va intersecta traiectoria autovehiculului poliției, era cea care trebuia să se abțină de la efectuarea manevrei de schimbare a direcției de mers, permițând întâi trecerea autovehiculului poliției (chiar dacă acesta nu ar fi avut nici un mijloc special de avertizare), realizarea acestei manevrei după o apreciere greșită a spațiului și timpului în care se putea face manevra de virare stânga în siguranță, fiindu-i imputabilă și constituie, în opinia mea cauza inițială și determinantă în producerea accidentului.
In cele de mai sus am arătat conduita ce trebuia adoptată de cei doi conducători auto la momentul inițierii și efectuării manevrelor care s-au aflat în lanțul cauzal al accidentului, fără a ține seama de restricțiile de viteză din acea zonă și de calitatea de autovehicul cu regim de circulație prioritară a vehiculului poliției, condus de inculpat.
In cauză, însă, instanța de apel, preluând concluziile expertizei tehnice, a reținut ca esențială culpa inculpatului de a fi depășit limita de viteză impusă pe acel segment de drum. Nu sunt de acord cu acest raționament.
Art.119 4 din Regulamentul de aplicare a nr.OUG195/2002, prevede că "autovehiculele cu regim de circulație prioritară ce se deplasează în condițiile prevăzute la 1, nu se supun restricțiilor de viteză".
1 al aceluiași articol prevede că " autovehiculele prevăzute la art.32 1 lit.a, b din nr.OUG195/2002, au regim de circulație prioritară atunci când conducătorii acestora se deplasează în acțiuni de intervenție sau misiuni care au caracter de urgență și pun în funcțiune mijloacele de avertizare luminoasă și sonoră. Mijloacele de avertizare luminoasă și sonoră pot fi folosite și separat, în funcție de natura misiunii".
Faptul că autovehiculul condus de inculpat folosea semnalele luminoase este atestat de declarațiile a doi martori neutri ( și ) și erau de natură să prevină pe auto că acest vehicul se află într-o misiune de urgență, acest caracter al misiunii neputând fi analizat de participanții la trafic care sunt obligați să țină seama de aceste semnale luminoase și să faciliteze trecerea acestor vehicule.
Intr-o cauză penală, însă, trebuie analizată existența justificării folosirii acestor semnale, respectiv intervenția sau misiunea de urgență. In speța de față, apreciez că inculpatul se afla într-o misiune de urgență justificată de transportarea unui bolnav cu colică biliară.
Acest diagnostic constituie, întotdeauna, o urgență medico-chirurgicală, recunoscută universal de toate tratatele și ghidurile de urgențe medicale, iar /2000 referitoare la acordarea indemnizației de incapacitate temporară de muncă, chiar și în situația în care persoana bolnavă nu a îndeplinit cerințele stagiului de cotizare, nu face decât să recunoască gravitatea acestei urgențe, nu numai caracterul ei de urgență (acordând indemnizație chiar și celor care, pentru alte tipuri de afecțiuni, nu beneficiază de aceasta).
Imprejurarea că deținutul transportat se simțea destul de bine și că a ajutat la transportarea părții vătămate după accident, nu infirmă diagnosticul, deoarece colica biliară se caracterizează prin dureri acute, în pusee, alternând cu perioade de "liniște", iar aceste perioade nedureroase depind și de medicația antispastică și antidureroasă administrată bolnavului. Or, medicul arestului a declarat că "l-a pregătit" pentru drum pe deținut, administrându-i astfel de medicamente, care puteau întârzia puseele dureroase. Nici tratamentul și nici existența unor platouri nedureroase în evoluția colicii nu înlătură caracterul de urgență al afecțiunii și justifică deplasarea cu viteză a bolnavului la un spital capabil să susțină o intervenție medicală sau chirurgicală, în funcție de evoluția colicii.
Față de actele medicale depuse la dosar și de împrejurarea că deplasarea bolnavului trebuia făcută rapid, apreciez că inculpatul se afla într-o misiune de urgență la momentul producerii accidentului.
Cum singura cauză a accidentului reținută de expert și de instanța de apel a fost viteza peste limită pe acel segment, opinez că în cauză erau incidente prevederile alineatului 4 al art.119, care permiteau inculpatului să depășească orice limită de viteză.
In aceste condiții, chiar dacă autovehiculul condus de inculpat a fost implicat în accident, trebuia pronunțată achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art.184 2 și 4 Cod penal, deoarece nu se poate reține că vătămarea corporală a părții vătămate s-a produs ca urmare a nerespectării de către inculpat a prevederilor celor două acte normative care reglementează circulația pe drumurile publice, pentru că încălcările îi erau permise.
Achitarea pronunțându-se în baza art.10 lit.d Cod pr.penală, conform art.346 2 Cod pr.penală, trebuia stabilită răspunderea civilă și consider că soluția pe latură civilă rămânea neschimbată, respingându-se recursurile părții vătămate și al părții responsabile civilmente.
JUDECĂTOR,
- -
Tehnored.
Președinte:Mirela Sorina PopescuJudecători:Mirela Sorina Popescu, Corina Voicu, Raluca
