Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Sentința nr. 238/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 238/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 24-02-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. D.
SECȚIA PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ NR. 238
Ședința publică de la 24 februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C. G. C. - judecător
Grefier R. I. T.
Pe rol soluționarea sesizării din oficiu formulată de Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului C. privind aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă prin s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ, în privința condamnatului B. D. I..
Fără citarea persoanei condamnate.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța, constată că prezenta cauză a fost formulată potrivit dispozițiilor art. 23 alin. 5 din Legea nr. 255/2013 și este dată spre soluționare fără participarea condamnatului și a procurorului, după care reține cauza spre soluționare.
T.
Prin sesizarea înregistrată pe rolul Tribunalului D. sub nr._, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului C. a solicitat ca instanța să aprecieze cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, în sensul reducerii pedepsei complementare aplicate condamnatului B. D. I. prin s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ, de la 8 ani la 5 ani.
S-a arătat în acest sens, că prin sentința penală nr. 121 din 13.09.2011, pronunțată de T. O., definitivă prin decizia penală nr. 1114/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 12 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 174 alin. 1, 175 alin. 1 lit. i C.p., cu aplicarea art. 75 lit. a C.p. și art. 320 ind. 1 alin. 7 C.p.p. și pedeapsa complementară de 8 ani a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b C.p.
În baza sentinței penale nr. 121 din 13.09.2011 pronunțată de T. O., s-a emis MEPI nr.289/12.04.2012 de către T. O., executarea pedepsei începând la data de 31.01.2011.
În fișa de evaluare s-a apreciat că nu este cazul a fi redusă pedeapsa principală, însă se impune reducerea duratei pedepsei complementare de la 8 la 5 ani.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 C. pen. și art. 23 alin. 5 din Legea nr. 255/2013, modificată prin OUG nr. 116/2013.
La dosarul cauzei s-au depus fișa de evaluare a condamnatului, mandatul de executare a pedepsei închisorii și copie a hotărârilor penale de condamnare.
Analizând actele dosarului și dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 121 din 13.09.2011, pronunțată de T. O. s-a dispus în baza art. 174 alin 1 cp. rap. la art. 175 alin 1 lit. i c.p. cu aplic art. 75 lit. a c.p. și cu aplic art. 320/1 alin 1-7 c.p.p. condamnarea inculpatului B. D. I. la pedeapsa de 12 ani închisoare privativă de libertate în condițiile art. 57 c.p. - pedeapsă principală și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin 1 lit. a teza a II a și lit. b c.p. – pedeapsă complementară – pe o durată de 8 ani. În baza art. 71 c.p pe durata executării pedepselor i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin 1 lit. a teza a II a și lit. b c.p.. În baza art. 88 alin 1 c.p. s-a dedus din pedepse reținerea și arestarea preventivă a inculpatului începând cu data de 31 ianuarie 2011 iar în baza art. 350 alin 1 c.p.p. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului .
Împotriva acestei soluții, P. de pe lângă T. O., partea civilă și inculpatul B. D. I. au formulat apel la Curtea de Apel C. care, prin decizia nr. 17 din 27.01.2012 a admis apelul Parchetului, a respins apelurile inculpatului și părții civile. S-a desființat sentința pe latură penală cu privire individualizarea pedepselor principale aplicate inculpaților G. C. N. și R. I. A.. S-au majorat pedepsele principale aplicate inculpaților G. C. N. și R. I. A. de la câte 12 ani închisoare la câte 13 ani închisoare fiecare. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. S-a dedus în continuare din pedepsele aplicate inculpaților detenția preventivă de la 13 septembrie 2011 la zi și s-a menținut starea de arest a inculpaților G. C. N., R. I. A. și B. D. I..
Împotriva deciziei nr. 17 din 27.01.2012 a Curții de Apel C., inculpatul Băltăretu D. I. a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție care prin decizia penală nr. 1114/11.04.2012 a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat și s-a dedus din cuantumul pedepselor aplicate inculpaților durata reținerii și arestării preventive de la 31.01.2011 la 11.04.2012.
În baza sentinței penale nr. 121 din 13.09.2011 pronunțată de T. O., s-a emis MEPI nr.289/12.04.2012 de către T. O., executarea pedepsei începând la data de 31.01.2011.
Principial, cu privire la sesizarea Comisiei de Evaluare din cadrul penitenciarului, instanța constată că, Curtea Constituțională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1470/2011 că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
Așadar, principiul retroactivității legii penale mai favorabile este obligatoriu, ceea ce înseamnă că ori de câte ori organele judiciare sunt în prezenta unei legi noi mai favorabile trebuie să o aplice, chiar dacă nu există dispoziții privind modul de incidență al acestei legi. În lipsa unor norme de aplicare, organul judiciar va aplica legea nouă mai favorabilă în temeiul art. 15 alin. 2 din Constituție. Referitor la modul de soluționare a conflictelor de legi în timp în materie penală, regula generală este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, însă, dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile.
Pe de altă parte, regula aplicării legii penale mai favorabile vizează numai normele dreptului penal substanțial, iar nu și normele procesual penale. În acest sens, instanța reține dispozițiile art. 6 alin. 1 NCP care stipulează următoarele: când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Dispozițiile art. 6 NCP se corelează însă cu cele ale art. 595 NCPP, potrivit cărora când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsura educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 4 și 6 NCP după caz.
În altă ordine de idei, aplicarea legii penale mai favorabile presupune o primă condiție de bază și anume o succesiune de legi penale care să prevadă o faptă ca infracțiune, dar cu deosebire în ceea ce privește condițiile de sancționare.
În doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală și condițiile referitoare la pedeapsă.
Criteriile menționate vor fi evaluate nu în general ci în mod concret, adică în raport cu toate instituțiile de drept penal incident în cauza respectivă: tentativă, participație penală, unitate și pluralitate de infracțiuni, stările și circumstanțele de agravare și de atenuare. Această evaluare trebuie să conducă instanța de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celeilalte legi, neputând combina dispozițiile mai favorabile din legile care se succed spre a crea o a treia lege, deoarece legea este o creație a legiuitorului și nu a judecătorului.
Determinarea legii penale mai favorabile nu se limitează numai la examinarea condițiilor normelor de incriminare din legile penale succesive, și de asemenea are în vedere influența pe care și celelalte reglementări, care au o independență relativă în raport cu dispozițiile care privesc fapta săvârșită o au asupra situației juridice a condamnatului.
Tot astfel, alegerea legii mai favorabile poate fi influențată de reglementarea unității și pluralității de infracțiuni, de participația penală, de sistemul de individualizare a pedepselor și de alte instituții juridico penale, determinând alte concluzii decât cele care s-ar desprinde din absolutizarea unora dintre criteriile de determinare a legii mai favorabile enunțate.
În cazul concursului de infracțiuni dacă există legi succesive atât în privința stabilirii existenței fiecărei infracțiuni concurente, cât și legi succesive în privința tratamentului penal al concursului, nu se disociază evaluările–una privind infracțiunile concurente și alta privind tratamentul penal al concursului de infracțiuni–, ci legea mai favorabilă aplicabilă va fi cea care până la final, luând în calcul și tratamentul penal al concursului, este mai favorabilă.
Aceste soluții se desprind din concepția după care aplicarea legii penale mai favorabile se analizează nu numai în raport cu fiecare infracțiune, ci și în raport cu celelalte instituții incidente în stabilirea și aplicarea pedepsei (G. A. Coordonator – Explicații preliminare ale noului cod penal, Universul Juridic 2010).
Atât doctrina cât și practica judiciară fac deosebire între dispozițiile care se referă la condițiile de existență ale concursului și recidivei, și cele care se referă la tratamentul penal al concursului și recidivei. Dacă dispozițiile din prima categorie se aplică autonom în raport cu dispozițiile de incriminare, cele din a doua categorie se vor evalua global, împreună cu toate elementele, inclusiv încadrarea juridică a faptei, care influențează stabilirea pedepsei concrete pentru fapta săvârșită în stare de recidivă sau concurs (V. Dongoroz).
De aceea, instanța trebuie în aplicarea art. 6 NCp și 595 NCpp să compare pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei pe care ar fi putut sa o primească condamnatul potrivit legii noi, deci nu numai pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune, ci și toate cauzele de atenuare sau agravare incidente în situația respectivă, spre a se verifica și a se preveni ca persoana în cauză să nu execute un plus de pedeapsă care nu mai este prevăzut pe legea nouă.
Practica judiciara este și ea în sensul aplicării în concret a legii penale mai favorabile, luând in considerare legea în ansamblu cu toate instituțiile care au relevanță juridică asupra stabilirii și aplicării pedepsei.
Din perspectiva noțiunii de lege penală mai favorabilă, regăsită în jurisprudența obligatorie, prezintă relevanță similară și decizia de recurs în interesul legii nr. 8/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la incidența cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 (lege în vigoare și ulterior datei de 1 februarie 2014). Astfel, in cuprinsul deciziei in interesul legii s-a decis că legea penală mai favorabilă este cea prin care se instituie principiul potrivit căruia în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziții mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.
Aplicarea combinată, în aceeași cauză, a dispozițiilor mai favorabile infractorului din două sau mai multe legi succesive ridică probleme de conformitate cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale în aplicarea principiului consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție. Caracterul axiomatic al acestui principiu constituțional și interpretarea ce trebuie dată conceptului de ”lege penală mai favorabilă” în acord cu exigentele constituționale au fost în mod expres consacrate în două decizii relativ recente ale Curții.
Curtea Constituționala a statuat prin decizia nr. 1483/2011: determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
De asemenea, prin Decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
Prin decizia nr. 206/2013, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta". Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 1415/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii." Același principiu al obligativității deciziilor pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate inclusiv in ceea ce privește considerentele este expus in mod expres si in decizia Curții Constituționale nr. 3/2014.
Dispozițiile art. 10 si art. art. 15 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal nu consacră instituții de drept penal autonome în materia pluralității de infracțiuni și nu legitimează procesul de interpretare a 5 alin. 1 din Codul penal în această accepțiune.
Stabilirea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni conform legii noi, atunci când cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru cealaltă a fost aplicată legea veche, mai favorabilă, constituie o expresie a principiului activității legii penale consacrat de art. 3 din Codul penal (iar nu o normă dată în aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen). Cât timp una dintre infracțiunile componente ale pluralității a fost comisă sub legea nouă, înseamnă că întreaga pluralitate si-a desăvârșit configurația sub această lege, justificându-se, prin urmare, aplicarea legii noi atât infracțiunii comise pe perioada activității sale, cât si tuturor situațiilor cu relevantă juridică născute/finalizate în acest interval.
Așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, rațiunea introducerii art. 10 a fost exclusiv aceea a eliminării controverselor legate de tratamentul penal al pluralității de infracțiuni în situații tranzitorii, ce au însoțit . Codului penal din 1969, legiuitorul optând pentru soluția majoritară regăsită în practica acelei perioade.
Noțiunea de ”instituție de drept penal autonomă” nu se regăsește în vreuna dintre normele Codului penal în vigoare ori ale Legii nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestui act normativ. Expunerea de motive ce însoțește ambele legi menționate nu operează nici măcar tangențial cu acest concept care, din punct de vedere al consacrării legale, se conturează mai degrabă ca o noțiune inedită, de sine stătătoare.
Desigur că, în exercitarea prerogativei constituționale consacrate de art. 61 alin. 2 din legea fundamentală, legiuitorul este îndreptățit să modifice normele legale ori să adopte altele noi, menite să faciliteze procesul de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești.
În egală măsură, lui îi revine însă obligația de a asigura previzibilitatea legii, ceea ce presupune claritate si coerentă în reglementare, precum și o corelare atentă a textelor, astfel încât să se elimine, pe cât posibil, divergențele de interpretare și aplicare.
În situația în care pedeapsa pentru concursul de infracțiuni a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă sub legea veche, iar apoi intră în vigoare NCP, verificarea incidenței legii penale mai favorabile presupune din nou o analiză în două etape: într-o primă etapă se analizează fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, verificându-se dacă acestea nu depășesc limita maximă prevăzută de legea nouă. Dacă este cazul, se va proceda la reducerea pedepselor care depășesc noul maxim special, potrivit art. 6 NCP. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă nu depășește limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 NCP.
Instanța va proceda doar la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de legea nouă, iar reducerea rezultantei se va face numai în măsura în care ea depășește maximul la care se poate ajunge potrivit legii noi. Aceasta deoarece rațiunea dispozițiilor din art. 6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, înlăturând partea din pedeapsă care depășește maximul aplicabil sub legea nouă.
În cauză, persoana condamnată se află în executarea unei pedepse de 12 ani închisoare pedeapsă principală, pronunțată printr-o hotărâre definitivă (s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ), pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor calificat prev. de art. 174 alin 1 C.p. rap. la art. 175 alin 1 lit. i C.p. cu aplic art. 75 lit. a C.p. și art. 320/1 alin 1-7 C.p.p.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 NCPP, instanța urmează să analizeze aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește limitele maxime de pedeapsă, avându-se în vedere aplicarea cauzei legale de reducere privitoare la recunoașterea vinovăției și a dispozițiilor privitoare la circumstanța agravantă a comiterii faptei de trei persoane împreună, în ordinea prevăzută de art. 79 NCP.
În ceea ce privește limitele de pedeapsă mai favorabile, instanța urmează să stabilească limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat. În acest sens, instanța va avea în vedere împrejurarea că la individualizarea cuantumului pedepsei cu închisoarea s-a reținut cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută de dispozițiile art. 3201 alin. 7 C. proc. pen. din 1968, precum și aceea a circumstanței agravante a comiterii faptei de trei persoane împreună.
Astfel, instanța reține următoarele:
a) Dispozițiile art. 3201 alin. 7 din C. proc. pen. din 1968 au corespondent în dispozițiile art. 396 alin. 10 N.C.p.p., ce prevăd același tratament sancționator, reducerea limitelor pedepsei cu 1/3, în cazul în care cauza a fost soluționată prin procedura recunoașterii învinuirii, potrivit dispozițiilor art. 375 alin. 1, 2 NCPP, instituție similară celei prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. din 1968, urmând a fi reținute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
b) În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedepsele pentru infracțiuni săvârșite cu reținerea unei circumstanțe agravante generale, cea prev. de art. 77 lit. a NCP, instanța menționează că aceasta se face într-o singură etapă.
Urmează a se verifica, așadar, dacă pedeapsa aplicată sub legea veche depășește maximul special din noua normă de incriminare, redus cu 1/3 potrivit dispozițiilor art. 375 alin. 1, 2 NCPP și art. 396 alin. 10 NCPP, și ulterior majorat cu 2 ani, potrivit art. 78 alin. 1 NCP.
c) Infracțiunea de omor calificat prev. de art. 174 alin 1 C.p. rap. la art. 175 alin 1 lit. i din Codul penal din 1969 nu a mai fost incriminată de noua lege ca și variantă calificată a omorului, însă aceasta se încadrează în dispozițiile art. 188 alin. 1 NCP care incriminează infracțiunea de omor forma tip, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 10 ani la 20 ani.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188 alin. 1 NCP, în urma aplicării art. 396 alin. 10 NCPP se încadrează între 6 ani și 8 luni și 13 ani și 4 luni închisoare, iar ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 78 alin. 1 NCP, acestea se încadrează între 6 ani și 8 luni și 15 ani și 4 luni închisoare.
Față de cele reținute, instanța constată că pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată inculpatului nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 15 ani și 4 luni închisoare.
D. urmare, instanța constată că pedeapsa principală de 12 ani închisoare aflată în curs de executare nu este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 15 ani și 4 luni închisoare, și, în consecință, constată că nu se impune aplicarea art. 6 NCP cu privire la aceasta.
Referitor la pedeapsa complementară aplicată prin s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ instanța constată că:
- pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a și b C.p. din 1968 îi corespunde pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a și b NCP;
- potrivit art. 66 alin. 1 NCP maximul prevăzut de legea nouă este de 5 ani.
D. urmare, în baza art. 6 alin. 6 NCP instanța va reduce durata pedepsei complementare de la 8 ani la 5 ani.
În concluzie, condamnatul va executa pedeapsa de 12 ani închisoare pedeapsă principală (dispusă prin s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ) și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a și b C.p. din 1968 (dispusă prin s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ) care se execută în conținutul și limitele prev. de art. 66 alin. 1 lit. a și b NCP pe o perioadă de 5 ani.
Instanța va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale și va dispune rectificarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 289 din data de 12.04.2012 emis de T. O., după rămânerea definitivă a prezentei sentințe.
În baza art. 275 alin. 3 NCPP cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Instanța constată, de asemenea, că prin încheierea din data de 28.02.2014 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta sentinței penale nr. 238/24.02.2014 privind pe condamnatul B. D. I. pronunțată în dosarul nr._, în sensul că se va trece " art. 66 alin. 1 lit. a, b NCP" în loc de " art. 66 alin. 1 lit. a, b NCPP".
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În baza art. 23 din Legea 255/2013 rap. la art. 595 NCPP
Admite contestația la executare ca urmare a sesizării din oficiu a comisiei de evaluare din cadrul Penitenciarului C. privind pe condamnatul B. D. I., fiul lui I. și Z., născut la data de 24.03.1990 în Caracal, județul O., cu domiciliul în comuna Obârșia, . O., CNP –_, cetățean roman, studii – gimnaziale, fără ocupație, fără antecedente penale, în prezent deținut în Penitenciarul de Maximă Sigurantă C..
În baza art. 6 alin. 6 NCP reduce durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a și b C.p. din 1968 (dispusă prin s.p. nr. 121/13.09.2011 a Tribunalului O., definitivă prin d.p. nr. 1114/11.04.2012 a ÎCCJ), căreia îi corespunde pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a și b NCP, de la 8 ani la 5 ani.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale.
Dispune rectificarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 289 din data de 12.04.2012 emis de T. O., după rămânerea definitivă a prezentei sentințe.
În baza art. 275 alin. 3 NCPP cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Cu drept de contestație în termen de 3 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2014.
Președinte, Grefier,
C. G. C. R. I. T.
Red. C.G.C./28.02.2014
Tehnored. R./ 5 ex.
| ← Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Sentința nr.... | Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Sentința nr.... → |
|---|
