Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 742/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 742/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 07-09-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ nr. 742
Ședința publică de la 7 septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - L. L. U. – judecător
Grefier - E. S. Ț.
;Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul D. a fost reprezentat prin procuror C. M.
Pe rol, judecarea contestației formulată de condamnatul R. M. din Penitenciarul C. împotriva sentinței penale nr. 2433 din data de 25 iunie 2015 pronunțată de J. C. în dosarul nr._, având ca obiect contestația la executare .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat din oficiu G. C. E. pentru contestatorul condamnat lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la dosar s-a primit din partea contestatorului condamnat aflat în Penitenciarul București Jilava o cerere în care acesta arată că nu dorește să fie prezentat la instanță pentru termenul din data de 7.09.2015.
Având pe rând cuvântul atât apărătorul contestatorului, cât și reprezentantul Ministerului Public au învederat că nu insistă în aducerea condamnatului la instanță.
Nemaifiind formulate alte cereri și constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul asupra contestației de față.
Avocat G. C. pentru contestatorul condamnat solicită admiterea contestației, să se constate îndeplinite condițiile prevăzute de lege și, raportat la motivele invocate de contestator în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, să se dispună reducerea pedepsei conform hotărârilor pronunțate de ÎCCJ .
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca nefondată a contestației .
Dezbaterile fiind închise;
TRIBUNALUL
Asupra contestației formulată de condamnatul R. M. din Penitenciarul C. împotriva sentinței penale nr. 2433 din data de 25 iunie 2015 pronunțată de J. C., în dosarul nr._, constată următoarele:
Prin sentința penală contestată instanța de fond, în baza art. 598 alin. 1 lit. d C.p.p., art. 595 C.p.p., a respins contestația la executare formulată de condamnatul R. M.. A obligat petentul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariu avocat oficiu.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 01.07.2014, a fost înregistrată la Curtea de Apel C. contestația la executare formulată de către petentul condamnat R. M., aceasta fiind înaintată pe cale administrativă, Judecătoriei C., în vederea soluționării, pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 04.07.2014 la nr._ .
În motivarea cererii petentul condamnat a arătat că prin sentința penală nr. 532/24.05.2014 a Judecătoriei Sectorului 5 București i-a fost redusă pedeapsa de la 10 ani la 7 ani și 6 luni închisoare, la care i s-a aplicat un spor de un an, pedeapsa rezultată fiind de 8 ani și 6 luni închisoare. În continuare petentul a arătat că infracțiunea de înșelăciune este pedepsită conform noului cod penal cu o pedeapsă de maxim 5 ani închisoare, maxim până la care trebuia să-i fie redusă pedeapsa aplicată inițial. Petentul a mai arătat că, în opinia sa, după descontopirea pedepselor trebuia să-i fie aplicată legea mai favorabilă în conformitate cu decizia ICCJ din 14.04.2014 și să-i fie aplicată o pedeapsă de maxim 5 ani închisoare, motiv pentru care solicită emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
În vederea soluționării cauzei instanța a dispus citarea petentului condamnat, emiterea unei adrese către Baroul D. în vederea desemnării unui apărător care să asigure asistența juridică obligatorie a petentului și emiterea unei adrese către Penitenciarul C. în vederea înaintării, în copie, a mandatului în a cărui executare se găsește petentul.
Prin adresa nr. N_/07.08.2014, Penitenciarul C. a înaintat, în copie, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 700/2014 din 20.05.2014 emis de J. Sectorului 5 București.
Prin încheierea de ședință din data de 23.09.2014 instanța a dispus emiterea unei adrese către J. Sectorului 5 București în vederea înaintării, în copie, a sentinței penale nr. 532/24.02.2014, sentință ce a fost înaintată de J. Sectorului 5 București prin adresa din data de 02.10.2014.
Prin sentința penală nr. 4966/21.10.2014, în baza art. 595 cod procedură penală, J. C. a respins contestația, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că petentul condamnat se află în executarea pedepsei de 8 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 532/24.02.2014 a Judecătoriei Sector 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București, prin care, în baza art. 595 cod procedură penală raportat la art. 23 Legea 255/2013 și art. 6 din noul cod penal, a fost admisă contestația la executare formulată de instanță din oficiu având ca obiect sesizarea Comisiei de evaluare a incidenței aplicării legii mai favorabile din Penitenciarul Rahova, privind pe condamnatul R. M.. Astfel, s-a constatat că potrivit art. 599 alin. 5 cod procedură penală, cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări.
Instanța a constatat că între cauza ce a format obiectul dosarului nr._ și dosarul_ soluționat prin sentința penală nr. 532/24.02.2014 a Judecătoriei Sector 5 București, definitivă prin decizia penală 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București există identitate de persoană, de temei legal și de motive fiind vorba de incidența legii penale mai favorabile cu privire la pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 1109/05.12.2013 a Judecătoriei Sector 2, definitivă prin nerecurare la 23.12.2013 și sentința penală nr. 519 din 4.12 2009 a Tribunalului G., aspecte care au fost deja analizate fiind pronunțată hotărârea nr. 532/24.02.2014 a Judecătoriei Sector 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București.
S-a arătat că această sentință a dobândit autoritate de lucru judecat astfel ca o nouă analiză a incidenței legii penale mai favorabile cu consecința pronunțării unei alte hotărâri s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 1109/05.12.2013 a Judecătoriei Sector 2.
Petentul condamnat a solicitat prin cerere aplicarea legii penale mai favorabile în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 14.04.2014 reținându-se că decizia la care petentul face referire este decizia nr. 1 a ICCJ pronunțată la 14.04.2014 și publicată în Monitorul Oficial din 13.05.2014 privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni.
Tribunalul București la pronunțarea decizie penale nr. 599/C/15.05.2014 a avut în vedere decizia nr. 1 a ICCJ pronunțată la 14.04.2014 și publicată în Monitorul Oficial din 13.05.2014, împrejurare în care s-a motivat că nu se poate reține că în cauză sunt incidente alte motive și apărări.
Prin decizia penală nr. 391/09.04.2015, Tribunalul D. a admis contestația formulată de condamnat, a desființat sentința penală nr. 4966/21.10.2014 a Judecătoriei C. și a dispus rejudecarea cauzei de către aceeași instanță, respectiv J. C..
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că participații la întâlnirea reprezentanților CSM cu președinții secțiilor penale de la ÎCCJ și de la curțile de apel au ajuns la concluzia că, în cazul în care după, respingerea unei cereri similare au fost pronunțate hotărâri de către ÎCCJ în RIL sau HP sau de către CCR, astfel de decizii pot fi considerate motive sau apărări noi în formularea unei cereri de aplicarea a dispozițiilor art. 6 cod penal.
Potrivit deciziilor nr. 1/14.04.2014, 5/26.05.2014, 14/16.06.2014 și 15/23.06.2014, ÎCCJ a pronunțat hotărâri preliminare ce vizează concursul de infracțiuni, criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile, cauza specială de reducere a pedepsei în cazul recunoașterii vinovăției și starea de recidivă postexecutorie, instituții de drept penal incidente în prezenta cauză raportat la încadrarea juridică a infracțiunilor pentru care a fost condamnat petentul R. M..
Tribunalul a constatat că instanța de fond nu a analizat motivele contestației formulate de contestator și nici nu a examinat și rezolvat din oficiu orice aspecte necesare soluționării cauzei, nu a arătat dacă se impune sau nu reducerea pedepsei în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de Noul Cod Penal pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat și de hotărârile pronunțate de către ÎCCJ în HP.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._, dezbaterile având loc în ședința publică din data de 18.06.2015.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 532/24.02 2014 pronunțată de J. Sectorului 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București, s-a admis contestația la executare privind pe condamnatul R. M..
A fost descontopită pedeapsa de 10 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza II și lit. b din Cp din 1968 stabilită prin sentința penală 1109/5.12 2013 a Judecătoriei Sect. 2 București, definitivă prin nerecurare la data de 23.12 2013, în pedepsele componente, respectiv:
- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 208 alin 1-209 alin 1 lit. e Cp cu aplicarea art. 37 alin 1 lit. a, b din Cp și 320/1 din Cp ;
- 10 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 519 din 4.12 2009 a Tribunalului G. pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin 1,4,5 din Cp.
A fost redusă pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată petentului prin sentința penală 1109/5.12 2013 a Judecătoriei sect. 2 București, definitivă prin nerecurare la data de 23.12 2013 de la 10 ani la 7 ani și 6 luni închisoare.
A fost redusă pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit a teza a- II-a, lit.b din Cp, de la 8 ani la 5 ani .
În temeiul disp. art. 39 alin 1 lit. b din Cp, au fost contopite pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată petentului pentru infracțiunea de art. 228 din Ncp (art. 208 alin 1-209 alin 1 lit. e Cp cu aplicarea art. 37 alin 1 lit. a, b din Cp și 320/1 din Cp cu pedeapsa de 7 ani și 6 luni astfel cum a fost redusă urmând ca inculpatul contestator să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani și 6 luni,la care s-a adăugat sporul de o treime din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată petentului pentru infracțiunea prevăzută de art. 228 din noul cod penal, astfel că în final contestatorul are de executat pedeapsa închisorii de 8 ani și 6 luni și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a teza a II a, lit. b din Cp pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 2322 din data de 30.12 2013 emis de J. Sect. 2 București și emiterea unui nou mandat pentru pedeapsa rezultantă de 8 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a teza a II a, lit. b din Cp pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
Analizând motivele invocate de petent și, din oficiu, incidența dispozițiilor art. 6 cod penal, instanța a constatat că prezenta contestație este neîntemeiată.
Astfel, deși ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat decizia nr. 7/2014, prin care a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" se înțelege maximul special prevăzut de lege pentru infracțiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată, instanța a apreciat că în cauză nu se aplică această decizie, întrucât aplicând global legea penală mai favorabilă, s-a observat că, în conformitate cu legea nouă, raportat la persoanele vătămate diferite, faptele de înșelăciune săvârșite de condamnat ar constitui un concurs real de infracțiuni, iar nu o infracțiune continuată.
Pe de altă parte, conform deciziei nr. 1/2014 pronunțată de ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de . noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.
În prezenta cauză, având în vederea că infracțiunea continuată de înșelăciune ar avea corespondent în legea nou într-un concurs de infracțiuni (15 infracțiuni raportat la numărul persoanelor vătămate), aplicarea dispozițiilor legii noi ar cauza o situație defavorabilă pentru condamnat.
Cu privire la incidența celorlalte decizii menționate în decizia de casare, instanța a constatat că decizia nr. 5/26.05.2014 privește interpretarea dispozițiilor art. 5 cod penal, iar nu a art. 6 cod penal; decizia nr. 15/23.06.2014 nu este incidentă întrucât la momentul judecății în fond nu s-au aplicat dispozițiile art. 320 ind 1 C.p.p. de la 1968 cu privire la infracțiunea de înșelăciune ( cu privire la infracțiunea furt instanța constată că pedeapsa individuală nu depășește maximul stabilit de legea nouă, respectiv art. 228 alin. 1 cu aplicarea art. 41 C.p. – 4 ani și 6 luni închisoare), iar starea de recidivă postexecutorie a fost avută în vedere de Tribunalul București în decizia penală nr. 539/C/2014, astfel cum rezultă din considerentele acestei decizii.
În esență, instanța a constatat că aplicarea deciziilor ICCJ pronunțate în urma dezlegării unor probleme de drept în materie penală, nu ar determina reducerea, nici a pedepselor individuale, astfel cum deja au fost stabilite prin sentința penală nr. 532/24.02 2014 pronunțată de J. Sectorului 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București, și nici a pedepsei rezultante de 8 ani și 6 luni închisoare.
În plus, contrar opiniei exprimate în decizia de casare, instanța a constatat că aplicarea deciziilor ÎCCJ pronunțate în urma dezlegării unor probleme de drept, ulterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 532/24.02.2014 pronunțată de J. Sectorului 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București, este nelegală, întrucât acestea au putere numai pentru viitor, astfel că nu pot fi considerate "motive și apărări noi" și analizate fără a afecta autoritatea de lucru judecat.
Reanalizarea situației juridice a unei persoane private de libertate ori de câte ori se va publica în Monitorul Oficial o decizie privind dezlegarea unor probleme de drept în materie penală ar cauza lipsa de efecte a tuturor sentințelor judecătorești definitive, pronunțate până la acest moment, în materia legii penale mai favorabile, ulterior judecării definitive a cauzelor.
Această concluzie se desprinde chiar din cuprinsul considerentelor expuse de ÎCCJ în cuprinsul deciziei nr. 21/06.10.2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala.
Astfel, ÎCCJ a constatat că reglementând aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, legiuitorul a consacrat în alin. 1 al art. 5 din Codul penal excepțiile de la activitatea legii penale, materializate în ultraactivitatea legii abrogate și retroactivitatea legii noi pentru fapte comise anterior intrării acesteia în vigoare, transpunând astfel, principiul constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile prevăzut în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, excepție făcând legea penală sau contravențională mai favorabilă.
Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, stabilind mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile în două etape, urmând ca mai întâi să se identifice dispozițiile mai blânde cu privire la pedeapsa din legi succesive, iar apoi să se aleagă legea mai favorabilă în cazul prescripției răspunderii penale prin luarea în considerare a tuturor prevederilor incidente din cuprinsul aceleiași legi (durata termenului, întreruperea și suspendarea cursului de prescripție).
La data de 20 mai 2014 s-a publicat in Monitorul Oficial al Romanei, Partea I, nr. 372, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat ca dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Pentru a da o dezlegare chestiunii de drept cu care a fost sesizata, Înalta Curte de Casație si Justiție trebuie sa aibă în vedere - ca punct de plecare - dispozițiile art. 173 din Codul penal care definesc noțiunea de lege penală, prin care se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice și ordonanțe de urgență sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege.
În sfera noțiunii de lege penala nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă aceasta caracteristica, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata, cu modificările si completările ulterioare.
Or, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme nu este un act normativ, in interesul dat acestei noțiuni de Legea nr. 24/2000, republicata, cu modificările si completările ulterioare, care, in art. 11, face o enumerare limitativa a emitenților unor asemenea acte, printre care nu se regăsește Înalta Curte de Casație si Justiție prin hotărârile date in interpretarea si aplicarea unitara a legii.
Pe de alta parte, hotărârile Înaltei Curți date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în interesul dispozițiilor art. 173, teza finală din Codul penal, și, din perspectiva faptului că nu reglementează relații de apărare socială, nu instituie reguli de conduită și norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile și limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate și adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.
În același context, a accepta ideea că soluțiile interpretative pronunțate de instanța supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și deciziile date în recurs în interesul legii se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătoreasca a competentelor puterii legislative cu consecința verificării constituționalității respectivelor hotărâri de către instanța de contencios constituțional.
Or, în toate cazurile, instanța de contencios constituțional a supus controlului de constituționalitate exclusiv dispoziții legale cuprinse, așa cum prevede art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, într-o lege sau ordonanță, în interpretarea dată acestora de instanța supremă, aspect pe care l-a menționat și in paragraful 51 al Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014.
Astfel, a arătat ca, „in pofida rolului sau de garant al suprematiei Constitutiei”, Curtea este obligată să analizeze textul în cauză (art. 5 din Codul penal - n.n.) în interpretarea dată de instanța supremă, făcând trimitere și la jurisprudența sa relevantă (deciziile nr. 8 din 18 ianuarie 2011 și nr. 854 din 23 iunie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, respectiv nr. 672 din 21 septembrie 2011). Ca urmare, în niciuna dintre situații, obiectul verificării conformității cu legea fundamentală a țării nu a fost o hotărâre a Înaltei Curți, ci un text de lege a cărui interpretare a dobândit valențe de neconstituționalitate.
Mai mult, in dezvoltarea considerentelor Deciziei nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, instanța de contencios constituțional, făcând referire la scopul reglementarii recursului in interesul legii, a statuat următoarele: „Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice in vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera ca deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție in asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație in care textul de lege amintit [art. 329 alin. (3) teza finala din Codul de procedura civila anterior n.n.] ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 si ale art. 73 alin. (1) din Constitutie.”
Efectul obligatoriu pentru instanțe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul recursului in interesul legii si al întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penala in art. 474 alin. (4) si art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanței supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituția României referitoare la poziția Înaltei Curți de Casație si Justiție in ierarhia sistemului judiciar si la rolul sau de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de către celelalte instanțe judecătorești.
Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanțelor de urgență și altor acte normative cu putere de lege și, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanțe judecătorești.
În același sens, Curtea Constituționala a stabilit, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, că instanța suprema nu este abilitată „sa instituie, sa modifice, sau sa abroge norme juridice cu putere de lege ori sa efectueze controlul de constituționalitate al acestora”, întrucât competenta sa privind soluționarea recursului in interesul legii este dublu circumstanțiata„numai cu privire la interpretarea si aplicarea unitare a legii și numai cu privire la celelalte instanțe judecătorești”.
Spre deosebire de hotărârile date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a legii în materie penală care, potrivit art. 474 alin. (4) si art. 477 alin. (3) din Codul de procedura penală, sunt obligatorii doar pentru instanțe, deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii si produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, impunându-se a fi respectate nu numai de către instanțele judecătorești, ci de toate subiectele de drept, atât de Parlament, cât și de Guvern, respectiv de autoritățile și instituțiile publice.
Așadar, în virtutea legii fundamentale, deciziile Curții Constituționale sunt de imediată și generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situațiilor juridice în desfășurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării.
Singura excepție o reprezintă situația actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale care reprezintă lege penală mai favorabilă, în sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal și care ultraactiveaza. Pentru a exista această excepție de la principiul activității legii penale este obligatoriu ca, prin decizia pronunțată, Curtea Constituțională să declare neconstituționalitatea unui text dintr-o lege sau ordonanța în vigoare, ipoteza care însă nu se regăsește în cazul în care prin hotărâre se dă o unică interpretare conformă cu legea fundamentala fără ca textul din actul normativ să fie declarat neconstituțional.
Având în vedere că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 din Codul penal, ci doar a stabilit singura interpretare conformă cu Constituția a acestui text de lege, rezultă că în cazul concret, ce a format obiectul controlului de constituționalitate, nu este incidenta situația de excepție reglementata în alin. 2 al articolului menționat, decizia fiind de imediată și generală aplicare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, tuturor situațiilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă soluționată definitiv.
Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicării derivă din faptul ca art. 147 alin. (4) din Legea fundamentala nu distinge nici in funcție de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituționala le pronunță, nici in funcție de conținutul lor, astfel ca indiferent de interpretările aduse unui text de instanțele judecătorești, inclusiv de către instanța suprema . interesul legii sau o întrebare prealabila„atunci când Curtea Constituționala a hotărât ca numai o anumita interpretare este conforma cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului in aceasta interpretare, atat instanțele judecătorești, cat si organele administrative trebuie sa se conformeze deciziei Curții sa o aplice ca atare” (deciziile Curții Constituționale nr. 536 din 28 aprilie 2011 si nr. 265 din 6 mai 2014, publicate in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014).
Reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 4741 si art. 4771 confirma forța general obligatorie a deciziilor date de instanța de contencios constituțional, in condițiile in care stabilește ca efectele hotărârilor interpretative pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție încetează in cazul constatării neconstituționalității dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegata.
Din tehnica de redactare a acestor texte rezulta ca hotărârile date de instanța suprema in interpretarea si aplicarea unitara a legii își încetează efectele nu numai in cazul declarării ca neconstituționala a dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegata, ci si situația in care Curtea Constituționala a stabilit ca respectiva prevedere a dobândit valențe de neconformitate cu Constituția in interpretarea data in recurs in interesul legii sau ., din moment ce legiuitorul se refera la „constatarea neconstitutionalitatii”, si nu la declararea neconstitutionalitatii.
În aceste condiții, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala si-a încetat efectele, începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și astfel nu mai poate fi aplicata raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluționate definitiv până la data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional, întrucât, pentru considerentele dezvoltate anterior, nu reprezintă lege penală mai favorabilă. O asemenea interpretare nu ridică probleme nici din perspectiva art. 7 din Convenția europeana care consacră, în general, principiul legalității incriminării și a pedepsei și interzice, în particular, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această aplicare operează în defavoarea acuzatului. Întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu ca noțiunea de „lege” în lumina Convenției europene înglobează dreptul de origine atat legislativa, cât și jurisprudențiala, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala nu se subsumează acestei noțiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudențe constante privind determinarea și aplicarea legii penale mai favorabile după . data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009.
Altfel spus, o singura hotărâre fie și dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanța supremă, în realizarea competențelor sale de interpretare si aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepțiunea Curții Europene cu o lege, concept care presupune existenta unei orientări jurisprudențiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.
Or, cerința privind constanța jurisprudenței nu a fost îndeplinită în materia determinării și aplicării legii penale mai blânde de către instanțele naționale după 1 februarie 2014, data fiind perioada foarte scurta de timp, de doar trei luni, pana la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 si interpretările diferite făcute in practica judiciara in sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie in mod global, fie pe instituții autonome, cu atat mai mult cu cat in cadrul acestei din urma orientări nu a existat o viziune unitara sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituții de drept penal.
In aceste condiții nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudențe constante nici in ce privește aplicarea legii penale mai favorabile in materia prescripției penale in perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanței supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept pana la încetarea efectelor sale in data de 20 mai 2014, când interpretarea in conformitate cu Constituția a dispozițiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediata aplicare si general obligatorie.
Având in vedere ca hotararea instanței de contencios constituțional nu a infirmat o jurisprudența constanta care, asa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă la acest moment, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigentelor art. 7 din Convenția europeana, o asemenea posibilitate putând fi apreciata doar pentru viitor, in cazul in care practica instanțelor naționale in materia determinării si aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitara si conforma cu legea fundamentala.
De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Convenția europeana nu cuprinde si prescripția răspunderii penale, chiar daca in dreptul intern aceasta reprezintă o instituție de drept penal substanțial, întrucât Curtea Europeana a calificat in jurisprudența sa constanta prescripția ca fiind o instituție de procedura penala care nu se circumscrie ariei de acțiune a principiului legalității incriminării si a celui al legalității pedepsei consacrate prin acest articol.
Aceasta poziție a fost explicata prin faptul ca instanța europeana de contencios este chemata sa asigure aplicarea unitara a Convenției europene asupra tuturor statelor membre, fara a putea califica instituția prescripției, in propria sa jurisprudența, ca aparținând dreptului penal sau procesual penal, în funcție de specificul reglementarilor in materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme si altii contra Belgiei din 2000).
Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala a stabilit ca dispozitiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv in materia prescripției răspunderii penale, în sensul ca legea penala mai favorabila este aplicabila în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.
Prin prisma acestor considerente, ÎCCJ a clarificat puterea pe care o au deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, respectiv numai pe viitor, astfel că efectele deciziilor ulterioare pronunțării sentinței penale nr. 532/2014 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 539/2014 a Tribunalului București, nu pot fi aplicate în cauză, fără a afecta autoritatea de lucru judecat și efectele acesteia.
Prin prisma considerentelor de mai sus, în baza art. 598 alin. 1 lit. d C.p.p., art. 595 C.p.p., instanța a respins contestația la executare formulată de condamnatul R. M..
Împotriva acestei hotărâri, la data de 8 iulie 2015, a formulat contestație condamnatul R. M. fără a o motiva .
La termenul din data de 7 septembrie 2015 contestatorul condamnat aflat în Penitenciarul București Jilava a înaintat instanței o cerere în care acesta arată că nu dorește să fie prezentat la instanță pentru termenul din data de 7.09.2015.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul constată nefondată contestația formulată de condamnatul R. M..
Astfel, instanța de fond în mod corect a respins contestația la executare formulată de condamnatul R. M., concluzionând că aplicarea deciziilor nr. 1/14.04.2014, nr. 5/26.05.2014, 14/16.06.2014 și nr. 15/23.06.2014 ale ICCJ pronunțate în urma dezlegării unor probleme de drept în materie penală, nu ar determina reducerea pedepsei pe care condamnatul o execută în prezent așa după cum a fost redusă, prin sentința penală nr. 532/24.02.2014 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă și modificată prin decizia nr. 539/C/15.05.2014 a Tribunalului București.
Potrivit deciziei nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunțată de ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că "…în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. 1 din codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din codul de procedură anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă".
Prin decizia nr. 15 din 23 iunie 2014, ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că "…în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 din codul penal, pentru ipoteza unei infracțiuni comise în stare de recidivă executorie judecată definitiv înainte de . noului cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 43 alin. 5 din codul penal."
Conform celor stabilite prin decizia nr. 5/2014 pronunțată de ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală " în aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare ale infracțiunii în formă continuată".
Prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit: în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de . noului cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi".
Prin urmare, întrucât infracțiunea de înșelăciune în formă continuată reținută în sarcina condamnatului are ca și corespondent în legea nouă mai multe infracțiuni de înșelăciune prin raportare la împrejurarea că au fost comise în dauna mai multor părți vătămate, fiind deci vorba de un concurs real de infracțiuni, este evident că aplicarea dispozițiilor legii penale noi ar crea o situație defavorabilă pentru condamnat.
Cele stabilite prin decizia nr. 15/2014 nu pot fi reținute în cauză întrucât pedeapsa aplicată pentru comiterea infracțiunii de furt calificat cu reținerea dispozițiilor art. 3201 alin. 7 din vechiul cod de procedură penală nu de pășește maximul prevăzut de noul cod penal pentru comiterea infracțiunii de furt, iar aplicarea pedepsei pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune nu s-a realizat și cu reținerea dispozițiilor art. 3201 cod procedură penală anterior.
Dispozițiile deciziei nr. 15/2014 ale ICCJ au fost respectate în analiza și aplicarea legii penale mai favorabile prin raportare la situația condamnatului, prin decizia nr. 599/C/15.05.2014 a Tribunalului București, iar cele stabilite prin decizia nr. 5/2014 nu sunt aplicabile în cauza de față având în vedere că decizia pronunțată vizează modul de aplicare a prevederilor art. 5 cod penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
Față de cele expuse, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b cod procedură penală, tribunalul va respinge ca nefondată contestația formulată de condamnatul R. M. împotriva sentinței penale nr. 2423 din 25.06.2015 a Judecătoriei C., iar în baza art. 275 alin. 2 cod procedură penală, va obliga contestatorul condamnat la 200 lei cheltuieli judiciare statului din care 130 lei onorariul avocatului di oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b cod procedură penală
Respinge ca nefondată contestația formulată de condamnatul R. M., fiul lui C. și M., născut la data de 6 februarie 1968 în București, CNP_, în prezent deținut în Penitenciarul C., împotriva sentinței penale nr. 2423 din 25.06.2015 a Judecătoriei C..
În baza art. 275 alin. 2 cod procedură penală
Obligă contestatorul condamnat la 200 lei cheltuieli judiciare statului din care 130 lei onorariul avocatului di oficiu.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 7 septembrie 2015.
Judecător,Grefier
L. L. U. E. S. Ț.
Red.jud.L.L.U
Tehnored TES
2ex/9.10.2015
Jud.fond S.M.
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 426/2015.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 309/2015.... → |
|---|
