Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 416/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 416/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 17-03-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. D.
SECȚIA PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ NR. 416
Ședința publică de la 17 martie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C. G. C. - judecător
Grefier R. I. T.
Pe rol judecarea contestației la executare formulată de condamnatul T. I., în prezent deținut în Penitenciarul Pelendava, privind aplicarea legii penale mai favorabile.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns condamnatul T. I., asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat D. Crenguța în baza delegației pentru asistență judiciară obligatorie nr. 2172/2014 aflată la fila 11 în dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că au fost atașate înscrisurile solicitate penitenciarului, după care,
La interpelarea instanței, persoana condamnată T. I. arată că revine asupra mențiunilor din cuprinsul cererii ce face obiectul prezentului dosar în sensul că nu invocă excepția de neconstituționalitate a niciunuia dintre articolele prevăzute de C.p. și C.p.p., obiectul cauzei reprezentându-l cererea sa de aplicare a legii penale mai favorabile, fiindu-i luată o declarație în acest sens, care a fost consemnată și atașată la dosarul cauzei.
Față de cele învederate, instanța constată că la dosar există toate înscrisurile necesare soluționării cauzei, motiv pentru care acordă cuvântul asupra cererii.
Avocat D. Crenguța pentru condamnatul T. I., solicită admiterea contestației și aplicarea legii penale mai favorabile.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea contestației apreciind că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 6 C.p. cu privire la pedeapsa aplicată condamnatului în sensul că maximul special al pedepsei prevăzut de noua lege nu depășește pedeapsa aplicată condamnatului.
Condamnatul T. I., având ultimul cuvânt, arată că este de acord cu concluziile apărătorului din oficiu.
T.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului D. sub nr._, condamnatul T. I. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile arătând că este condamnat pentru infracțiunea de omor, executând 11 ani și 3 luni din pedeapsă.
De asemenea, potrivit disp.art. 146 alin. 1 din Constituția România ridică excepția de neconstituționalitate a art. 164 din legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a codului penal apreciind că acesta contravine principiului aplicării legii penale mai favorabile, respectiv a prevederilor art. 15 Cod penal.
Astfel, arată că art. 4 din lg. Nr. 187/2012 este neconstituțional pe motiv că exclude aplicarea art. 15 C.p. referitor la aplicarea legii mai favorabile apreciind că s-a încălcat flagrant dispoziția constituțională a art. 15 alin. 2 referitoare la art. 16 privind C.p.p. și art. 124 alin. 2 din Constituție privind egalitatea justiției.
Prin rezoluție, instanța a dispus citarea condamnatului cu mențiunea de a preciza obiectul cererii.
La termenul din data de 17.03.2014, la interpelarea instanței, persoana condamnată T. I. a arătat că revine asupra mențiunilor din cuprinsul cererii ce face obiectul prezentului dosar în sensul că nu invocă excepția de neconstituționalitate a niciunuia dintre articolele prevăzute de C.p. și C.p.p., obiectul cauzei reprezentându-l cererea sa de aplicare a legii penale mai favorabile.
Analizând actele dosarului și dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 242 din 17.03.2004 pronunțată de T. D., definitivă prin decizia nr. 5695/03.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 174, 176 lit. a C.p. a fost condamnat inculpatul T. I. la pedeapsa de 17 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a și b C.p. ca pedeapsă complementară. S-au aplicat prevederile art. 64, 71 C.p. iar în baza art. 88 C.p. rap la art. 350 C.p.p. și art. 160 ind. b C.p.p. s-a dedus din pedeapsa aplicată reținerea și arestul preventiv față de inculpat.
Prin decizia nr. 5695/03.11.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de P. de pe lângă Curtea de Apel C. și de inculpatul T. I. împotriva deciziei penale nr. 301/14.06.2004 a Curții de Apel C.. S-a casat decizia atacată și sentința penală nr. 242 din 17.03.2004 a Tribunalului D. numai cu privire la încadrarea juridică a faptelor.
Astfel, potrivit disp. art. 334 C.p.p. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 174, 176 lit. a C.p. în infracțiunea de omor prev. de art. 174 C.p., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul T. I. la pedeapsa de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a și b C.p. pe timp de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului T. I. durata arestării preventive de la 18 octombrie 2002 la 3 noiembrie 2004 și s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor.
În baza sentinței penale nr. 242 din 17.03.2004 pronunțată de T. D. s-a emis MEPI nr. 280 din 16.11.2004 de către T. D., executarea pedepsei începând la data de 18.10.2002.
Principial, cu privire la cererea persoanei condamnate, instanța constată că, Curtea Constituțională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1470/2011 că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
Așadar, principiul retroactivității legii penale mai favorabile este obligatoriu, ceea ce înseamnă că ori de câte ori organele judiciare sunt în prezenta unei legi noi mai favorabile trebuie să o aplice, chiar dacă nu există dispoziții privind modul de incidență al acestei legi. În lipsa unor norme de aplicare, organul judiciar va aplica legea nouă mai favorabilă în temeiul art. 15 alin. 2 din Constituție. Referitor la modul de soluționare a conflictelor de legi în timp în materie penală, regula generală este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, însă, dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile.
Pe de altă parte, regula aplicării legii penale mai favorabile vizează numai normele dreptului penal substanțial, iar nu și normele procesual penale. În acest sens, instanța reține dispozițiile art. 6 alin. 1 NCP care stipulează următoarele: când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Dispozițiile art. 6 NCP se corelează însă cu cele ale art. 595 NCPP, potrivit cărora când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsura educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 4 și 6 NCP după caz.
În altă ordine de idei, aplicarea legii penale mai favorabile presupune o primă condiție de bază și anume o succesiune de legi penale care să prevadă o faptă ca infracțiune, dar cu deosebire în ceea ce privește condițiile de sancționare.
În doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală și condițiile referitoare la pedeapsă.
Criteriile menționate vor fi evaluate nu în general ci în mod concret, adică în raport cu toate instituțiile de drept penal incident în cauza respectivă: tentativă, participație penală, unitate și pluralitate de infracțiuni, stările și circumstanțele de agravare și de atenuare. Această evaluare trebuie să conducă instanța de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celeilalte legi, neputând combina dispozițiile mai favorabile din legile care se succed spre a crea o a treia lege, deoarece legea este o creație a legiuitorului și nu a judecătorului.
Determinarea legii penale mai favorabile nu se limitează numai la examinarea condițiilor normelor de incriminare din legile penale succesive, și de asemenea are în vedere influența pe care și celelalte reglementări, care au o independență relativă în raport cu dispozițiile care privesc fapta săvârșită o au asupra situației juridice a condamnatului.
Tot astfel, alegerea legii mai favorabile poate fi influențată de reglementarea unității și pluralității de infracțiuni, de participația penală, de sistemul de individualizare a pedepselor și de alte instituții juridico penale, determinând alte concluzii decât cele care s-ar desprinde din absolutizarea unora dintre criteriile de determinare a legii mai favorabile enunțate.
Aceste soluții se desprind din concepția după care aplicarea legii penale mai favorabile se analizează nu numai în raport cu fiecare infracțiune, ci și în raport cu celelalte instituții incidente în stabilirea și aplicarea pedepsei (G. A. Coordonator – Explicații preliminare ale noului cod penal, Universul Juridic 2010).
Atât doctrina cât și practica judiciară fac deosebire între dispozițiile care se referă la condițiile de existență ale concursului și recidivei, și cele care se referă la tratamentul penal al concursului și recidivei. Dacă dispozițiile din prima categorie se aplică autonom în raport cu dispozițiile de incriminare, cele din a doua categorie se vor evalua global, împreună cu toate elementele, inclusiv încadrarea juridică a faptei, care influențează stabilirea pedepsei concrete pentru fapta săvârșită în stare de recidivă sau concurs (V. Dongoroz).
De aceea, instanța trebuie în aplicarea art. 6 NCp și 595 NCpp să compare pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei pe care ar fi putut sa o primească condamnatul potrivit legii noi, deci nu numai pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune, ci și toate cauzele de atenuare sau agravare incidente în situația respectivă, spre a se verifica și a se preveni ca persoana în cauză să nu execute un plus de pedeapsă care nu mai este prevăzut pe legea nouă.
Practica judiciara este și ea în sensul aplicării în concret a legii penale mai favorabile, luând in considerare legea în ansamblu cu toate instituțiile care au relevanță juridică asupra stabilirii și aplicării pedepsei.
Din perspectiva noțiunii de lege penală mai favorabilă, regăsită în jurisprudența obligatorie, prezintă relevanță similară și decizia de recurs în interesul legii nr. 8/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la incidența cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 (lege în vigoare și ulterior datei de 1 februarie 2014). Astfel, in cuprinsul deciziei in interesul legii s-a decis că legea penală mai favorabilă este cea prin care se instituie principiul potrivit căruia în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziții mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.
Aplicarea combinată, în aceeași cauză, a dispozițiilor mai favorabile infractorului din două sau mai multe legi succesive ridică probleme de conformitate cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale în aplicarea principiului consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție. Caracterul axiomatic al acestui principiu constituțional și interpretarea ce trebuie dată conceptului de ”lege penală mai favorabilă” în acord cu exigentele constituționale au fost în mod expres consacrate în două decizii relativ recente ale Curții.
Curtea Constituționala a statuat prin decizia nr. 1483/2011: determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
De asemenea, prin Decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
Prin decizia nr. 206/2013, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta". Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 1415/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii." Același principiu al obligativității deciziilor pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate inclusiv in ceea ce privește considerentele este expus in mod expres si in decizia Curții Constituționale nr. 3/2014.
Dispozițiile art. 10 si art. art. 15 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal nu consacră instituții de drept penal autonome în materia pluralității de infracțiuni și nu legitimează procesul de interpretare a 5 alin. 1 din Codul penal în această accepțiune.
Stabilirea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni conform legii noi, atunci când cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru cealaltă a fost aplicată legea veche, mai favorabilă, constituie o expresie a principiului activității legii penale consacrat de art. 3 din Codul penal (iar nu o normă dată în aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen). Cât timp una dintre infracțiunile componente ale pluralității a fost comisă sub legea nouă, înseamnă că întreaga pluralitate si-a desăvârșit configurația sub această lege, justificându-se, prin urmare, aplicarea legii noi atât infracțiunii comise pe perioada activității sale, cât si tuturor situațiilor cu relevantă juridică născute/finalizate în acest interval.
Așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, rațiunea introducerii art. 10 a fost exclusiv aceea a eliminării controverselor legate de tratamentul penal al pluralității de infracțiuni în situații tranzitorii, ce au însoțit . Codului penal din 1969, legiuitorul optând pentru soluția majoritară regăsită în practica acelei perioade.
Noțiunea de ”instituție de drept penal autonomă” nu se regăsește în vreuna dintre normele Codului penal în vigoare ori ale Legii nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestui act normativ. Expunerea de motive ce însoțește ambele legi menționate nu operează nici măcar tangențial cu acest concept care, din punct de vedere al consacrării legale, se conturează mai degrabă ca o noțiune inedită, de sine stătătoare.
Desigur că, în exercitarea prerogativei constituționale consacrate de art. 61 alin. 2 din legea fundamentală, legiuitorul este îndreptățit să modifice normele legale ori să adopte altele noi, menite să faciliteze procesul de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești.
În egală măsură, lui îi revine însă obligația de a asigura previzibilitatea legii, ceea ce presupune claritate si coerentă în reglementare, precum și o corelare atentă a textelor, astfel încât să se elimine, pe cât posibil, divergențele de interpretare și aplicare.
În situația în care pedeapsa a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă sub legea veche, iar apoi intră în vigoare NCP, verificarea incidenței legii penale mai favorabile presupune analiza pedepsei stabilite, verificându-se dacă aceasta nu depășește limita maximă prevăzută de legea nouă. Dacă este cazul, se va proceda la reducerea pedepsei care depășește noul maxim special, potrivit art. 6 NCP. Aceasta deoarece rațiunea dispozițiilor din art. 6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, înlăturând partea din pedeapsă care depășește maximul aplicabil sub legea nouă.
În cauză, persoana condamnată se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pedeapsă principală, pronunțată printr-o hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor prev. de art. 174 C.p. din 1968.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 NCPP, în ceea ce privește limitele de pedeapsă mai favorabile, instanța urmează să stabilească limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat.
Astfel, instanța reține următoarele:
a) Infracțiunea de omor prev. de art. 174 C.p. din 1968 este reglementată de dispozițiile art. 188 alin. 1 NCP, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 10 ani la 20 ani.
Față de cele reținute, instanța constată că pedeapsa principală de 15 ani închisoare aplicată inculpatului nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 20 ani închisoare, și, în consecință, constată că nu se impune aplicarea art. 6 NCP cu privire la aceasta.
Referitor la pedeapsa complementară aplicată instanța constată că:
- pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a și b C.p. din 1968 îi corespunde pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și d NCP;
- potrivit art. 66 alin. 1 NCP maximul prevăzut de legea nouă este de 5 ani.
Față de cele reținute, instanța constată că pedeapsa complementară aplicată inculpatului pe o durată de 5 ani nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 5 ani închisoare, și, în consecință, constată că nu se impune aplicarea art. 6 NCP nici cu privire la aceasta.
În concluzie, condamnatul va executa pedeapsa de 15 ani închisoare pedeapsă principală și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor art. 64 alin. 1 lit. a și b C.p. din 1968 care se execută în conținutul și limitele prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și d NCP pe o perioadă de 5 ani.
D. urmare, instanța în baza art. 23 din Legea 255/2013 rap. la art. 595 NCPP va respinge ca neîntemeiată contestația la executare ca urmare a cererii formulată de condamnatul T. I. de aplicare a legii penale mai favorabile.
În baza art. 275 alin. 2 NCPP instanța va obliga contestatorul-condamnat la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției, culpa procesuală revenindu-i acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În baza art. 23 din Legea 255/2013 rap. la art. 595 NCPP respinge ca neîntemeiată contestația la executare ca urmare a cererii formulată de condamnatul T. I., fiul lui D. și E., născut la data de 03.04.1961 în .. D., domiciliat în .. D., CNP_, în prezent deținut în Penitenciarul Pelendava, de aplicare a legii penale mai favorabile.
În baza art. 275 alin. 2 NCPP obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.
Cu drept de contestație în termen de 3 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.03.2014.
Președinte, Grefier,
C. G. C. R. I. T.
Red. Jud. C.G.C./03.04.2014
Tehnored. R.I.T./ 5 ex.
| ← Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Sentința nr.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 401/2014.... → |
|---|
