Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 1/2014. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 14-02-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA PENALĂ
DECIZIE PENALĂ Nr. 1/D.C
Ședința publică de la 14 Februarie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. S.
Grefier D. P.
Ministerul Public reprezentat de procuror R. G. din cadrul Parchetului
de pe lângă Tribunalul V.
Pe rol se află judecarea contestației penale formulată de inculpatul S. A., fiul lui M. și al A., născut la data de 22.06.1985, în mu.Bîrlad, jud.V., în prezent deținut în Penitenciarul V., împotriva încheierii pronunțate de J. V. la data de 12.02.2014, având ca obiect-menținere măsură de arestare preventivă.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă contestatorul inculpat S. A., în stare de arest, asistat de apărătorul desemnat din oficiu, avocat B. G.- cu delegație la dosarul cauzei.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că este formulată în termenul legal contestația; nemotivată; cauza de află la primul termen de judecată.
S-au verificat actele și lucrările de la dosar, după care:
Instanța a procedat la verificarea identității inculpatului pe baza datelor de stare civilă aflate la dosarul cauzei.
Interpelat fiind inculpatul recurent S. A., precizează că înțelege să-și mențină contestația declarată și este de acord să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu, având în vedere că apărătorul ales a precizat că nu are contract de asistență juridică decât pentru fondul cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public și apărătorul inculpatului recurent, având pe rând cuvântul, precizează că nu mai au alte chestiuni prealabile în cauză.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și trece la dezbateri, dând cuvântul în susținerea contestației formulate.
Av.B., pentru contestator, având cuvântul, solicită admiterea contestației. Precizează că inculpatul a recunoscut în parte faptele comise, motiv pentru care cercetarea acestuia se poate face în libertate. Consideră că nu mai subzistă la acest moment temeiurile avute în vedere la arestarea inculpatului, acesta conlucrând cu organele de cercetare penală.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea contestației ca nefondată. Precizează că aspectele invocate de apărătorul inculpatului urmează să fie avute în vedere la individualizarea pedepsei ce urmează a-i fi aplicată inculpatului, ca circumstanțe atenuante. De asemenea, se va avea în vedere și starea de recidivă postcondamnatorie a inculpatului.
Consideră că în mod corect instanța de fond a menținut starea de arest a inculpatului, drept pentru care solicită respingerea contestației și menținerea încheierii instanței de fond ca legală și temeinică.
Inculpatul S. A., având ultimul cuvânt, precizează că dorește să se judece în libertate, deoarece sunt suspiciuni cu privire la acuzația de tâlhărie, martorii au spus că nu este adevărat ceea ce au declarat în primă fază.
Instanța declară dezbaterile închise, lasă cauza în pronunțare și trece la deliberare, când:
TRIBUNALUL,
Asupra contestației penale de față,
Prin încheierea din 12.02 2014, J. V. în baza art. 362 alin. 2 raportat la art. 208 alin. 4 din Noul Cod de procedură penală, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, luată față de inculpatul S. A., în prezent încarcerat în Penitenciarul V., recidivist postcondamnatoriu, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 al. 2 Cod penal și tâlhărie prevăzută de art. 211 al. 1, al. 2 lit. b, al. 2 ind. 1 lit. b, c Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal și art. 37 lit. a Cod penal, arestat preventiv prin Încheierea de ședință nr. 31 din data de 02.12.2013 în dosarul nr._, în baza căreia a fost emis Mandatul de Arestare Preventivă nr. 41/U din 02.12.2013, măsură menținută prin Încheierea de ședință din data de 23 decembrie 2013, pronunțată în dosarul nr._ 13.
În temeiul art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, art. 208 alin. 4 și art. 223 alin. 2 din Noul Cod de procedură penală, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului S. A..
Legalitatea și temeinicia măsurii preventive urmând a fi verificată în cursul judecății, periodic, înainte de expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 362 alin. 2 raportat la art. 208 din Noul Cod de procedură penală.
Măsura s-a comunicat administrației locului de detenție – Penitenciarul V., care a avut obligația de a o aduce la cunoștință inculpatului.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele:
Examinând arestarea preventivă luată față de inculpatul S. A., instanța de fond a avut în vedere atât dispozițiile dreptului național, cât și cele ale Convenției europene a drepturilor omului, astfel cum au fost interpretate în mod constant de către Curtea europeană.
Din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, instanța a reținut că potrivit art. 5 par. 1, orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitative prevăzute și potrivit căilor legale dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Instanța a reținut că în interpretarea noțiunii „potrivit căilor legale”, în Cauza P. împotriva României, Curtea a înțeles să facă trimitere la legislația națională, consacrând obligația de respectare a normelor interne procedurale și de drept substanțial. Astfel, nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive atrage încălcarea articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenție.
Art. 23 din Constituție consacră libertatea individuală ca fiind inviolabilă. Reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. (…) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. (…) Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege.
Art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013 prevede că măsurile preventive aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi continuă și se mențin pe durata pentru care au fost dispuse, în condițiile prevăzute de legea veche. La expirarea acestei durate, măsurile preventive pot fi prelungite ori, după caz, menținute, revocate sau înlocuite cu o altă măsură preventivă, în condițiile legii noi. Instanța constată că măsura arestării preventive a fost verificată înainte de expirarea duratei prevăzute de lege.
În temeiul art. 5 par. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. Instanța constată că, în cauză, inculpatului i-au fost aduse la cunoștință aceste aspecte.
Paragraful 3 al art. 5 din Convenție prevede că orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Instanța constată că este competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea și temeinicia arestării preventive raportat la dispozițiile art. 362 alin. 2, art. 208 și art. 238 alin. 2 din Noul Cod de procedură penală.
Potrivit art. 6 § 3 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului: „orice acuzat are dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer”. Astfel, Curtea europeană a afirmat în repetate rânduri că dreptul unui acuzat de a fi efectiv apărat de un avocat reprezintă un element esențial al procesului echitabil.
Astfel, în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, s-a reținut că art. 6 are ca obiectiv principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei instanțe. În Cauza Tarău împotriva României, Curtea a punctat necesitatea ca inculpatul să beneficieze de o participare adecvată și o apărare efectivă, astfel încât să se păstreze egalitatea de arme cu procurorul. În cauză, inculpatul a beneficiat de asistență juridică adecvată, avocatul ales (împuternicirea nr._/2013, fila 24) a avut timpul necesar pentru a studia dosarul și a pregăti apărarea, a lua legătura cu inculpatul și a pune concluzii în cunoștință de cauză. În acest sens, la termenul din data de 05.02.2014, la solicitarea apărătorului, s-a fixat un termen de arhivă la data de 06.02.2014.
În ceea ce privește legislația națională, conform art. 223 alin. 2 din Noul Cod de procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Din materialul probator administrat până la acest moment procesual, în cursul urmăririi penale și al judecății, a rezultat suspiciunea rezonabilă că inculpatul S. A. a săvârșit faptele reținute prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă J. V. nr.5091/P/2013 din 19.12.2013 și pentru care a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv (art. 192 al. 2 și art. 211 al. 1, al. 2 lit. b, al. 2 ind. 1 lit. b, c Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal și art. 37 lit. a Cod penal).
În privința pedepselor prevăzute de lege, instanța reține că potrivit art. 192 Cod penal anterior, pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. În cazul în care fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Art. 211 alin. 1 Cod penal anterior prevede că furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani. În temeiul alin. 2 lit. b Cod penal, tâlhăria săvârșită în timpul nopții se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani. Iar potrivit art. 211 alin. 2 ind. 1 lit. b, c Cod penal anterior, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită: de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă; într-o locuință sau în dependințe ale acesteia.
Noul Cod penal prevede la art. 233 că furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Iar potrivit art. 234 alin. 1 lit. a, d, f din Noul Cod penal, tâlhăria săvârșită în următoarele a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; d) în timpul nopții; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Instanța precizează că această încadrare juridică a fost pusă în discuție de către apărătorul inculpatului în ședința din data de 05.02.2014.
Raportat la dispozițiile legale prezentate, instanța constată că este îndeplinită condiția ca legea să prevadă pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită de către inculpat pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare
În privința evaluării în concret a gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, instanța reține că inculpatul S. A. este cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu și tâlhărie, prevăzute de art. 192 alin. 2 și art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, alin. 2 ind. 1 lit. b, c Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal și art. 37 lit. a Cod penal, constând în aceea că „în noaptea de 30.11./01.12.2013 a pătruns fără drept în curtea și locuința părții vătămate C. V. A., din satul C., ., împrejurare în care l-a lovit cu o secure ce o purta asupra sa și cu un clește găsit la locuința victimei. După ce victima a fugit, inculpatul i-a sustras din locuință două telefoane mobile marca Nokia, respectiv LG, un încărcător Nokia, o pereche de căști marca Nokia și un clește”, fapte care se caracterizează în concret, printr-o periculozitate semnificativă, astfel că sunt îndeplinite, în continuare, condițiile prevăzute de art. 202 alin. (3) Cod procedură penală.
Din fișa de cazier judiciar a inculpatului S. A., reiese că a mai comis o infracțiune de tâlhărie pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani prin sentința penală nr. 29/26.01.2005 a Tribunalului V., definitivă prin Decizia penală nr. 98/08.03.2005 a Curții de Apel Iași, fiind arestat la data de 28.09.2004, liberat la data de 14.11.2007, cu un rest 683 zile, astfel clemența instanței nu a fost apreciată de către inculpat, care a persistat în săvârșirea de infracțiuni. De asemenea, el a mai fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani prin Sentința penală nr. 615/07.12.2010 a Judecătoriei Bârlad, definitivă prin Decizia penală nr. 340/31.03.2011 a Curții de Apel Iași, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, art. 180alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, și art. 192 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a și art. 34 lit. b Cod penal.
Așa cum s-a reținut și anterior, inculpatul nu are loc de muncă, existând și din acest punct de vedere riscul ca odată aflat în libertate, în lipsa unor mijloace de trai asigurate în mod legal, să săvârșească fapte prevăzute de legea penală.
Curtea a precizat în cauza Tarău împotriva României că instanțele interne atunci când optează pentru luarea măsurii arestării preventive trebuie să precizeze motive concrete în sprijinul argumentului privind „pericolul pentru ordinea publică” și care să justifice necesitatea de a menține starea de arest. Totodată este necesar să se invoce probe faptice referitoare la riscurile invocate.
În cauza C. împotriva României, s-a stabilit că autoritățile trebuie ofere motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea de a menține o persoană în arest preventiv, trebuie să țină cont de măsurile alternative, să analizeze individual situația inculpatului. Ele nu se pot sprijini în principal doar pe gravitatea faptelor comise. În prezenta cauză, instanța are în vedere nu doar gravitatea faptelor comise, ci și circumstanțele personale ale inculpatului S. A., antecedentele sale penale, profilul său personal și situația sa familială. În aceste condiții, apreciază ca fiind inoportună luarea altor măsuri alternative. Autoritățile trebuie să ia în considerare astfel de măsuri în cazul în care situația se pretează, iar acuzatul prezintă garanții referitoare la prezentarea sa la proces, or în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiții.
Lăsarea în libertate a inculpatului S. A., având în vedere modalitatea concretă a săvârșirii faptelor, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanței, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, în sensul că prin cercetarea inculpatului în stare de libertate s-ar genera un sentiment de insecuritate în rândul societății civile, s-ar produce temerea că justiția nu acționează suficient de ferm și ar putea încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
De asemenea, instanța are în vedere că lăsarea în libertate a inculpatului S. A., prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, buna administrare a justiției intrând în noțiunea de ordine publică.
Toate aceste considerente conduc la concluzia că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului S. A. în sensul existenței unui pericol concret pentru ordinea publică și asigurarea unei bune administrări a justiției subzistă în prezent, neintervenind schimbări din acest punct de vedere, și apreciază că în cauză se justifică menținerea arestării preventive, ținându-se seama de scopul măsurii, de natura și gravitatea faptei, precum și de persoana inculpatului.
S-a constatat așadar că menținerea măsurii preventive este necesară în vederea bunei desfășurări a procesului penal și pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Instanța de fond a apreciat că arestarea preventivă a inculpatului este legală si temeinică întrucât temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive a inculpatului se mențin, nu s-au modificat până la acest moment procesual, și impun în continuare măsura privativă de libertate menționată.
Față de considerentele expuse, apreciind că măsura arestării preventivă dispusă față de inculpatul S. A. este legală și temeinică, precum și verificând subzistența temeiurilor care au determinat luarea acestei măsuri, caracterul necesar și proporțional al acesteia cu gravitatea acuzației și scopul urmărit, în baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 din Noul Cod de procedură penală, instanța de fond a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul S. A. și să dispună menținerea măsurii.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul S. A., care o critică pentru nelegalitate și netemeinicie. Contestația declarată nu a fost motivată în scris.
În susținerea orală a motivelor de contestație, inculpatul a susținut că lăsarea sa în stare de libertate nu mai prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere atitudinea sinceră, de recunoaștere și regret a acestuia, iar martorii audiați în faza de urmărire penală nu au spus adevărul.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de contestație invocate, cât și din oficiu, constată că încheierea din 12.02.2014, pronunțată de J. V., este legală și temeinică pentru următoarele motive:
În mod corect instanța de fond a reținut că se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului, constatând că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, existând probe și indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă penală, aspect ce rezultă și din declarația de recunoaștere a acestuia.
În practică, se consideră că există pericol pentru ordinea publică atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire socială, ocrotită prin art. 1 din codul de procedură penală, printre care figurează persoana drepturile și libertățile ei, ca urmare a activității inculpaților sau a reacției declanșată de fapta comisă de aceștia.
În raport cu art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenești, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
În speță, pericolul social potențial se apreciază în raport cu comportamentul inculpatului, se concretizează prin starea de neliniște și de insecuritate în rândul societății generată de faptul că o persoană bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este cercetată și judecată în stare de libertate.
De asemenea, instanța are în vedere condițiile concrete ale săvârșirii faptei, respectiv prin violență, folosind un obiect contondent tăietor.
Pentru a se putea lua măsura arestării preventive, condiția existenței pericolului concret pentru ordinea publică este insuficientă, fiind necesar să fie îndeplinită cumulativ și condiția pedepsei închisorii prevăzute de lege, în sensul că, aceasta trebuie să fie mai mare de 4 ani, condiție care este îndeplinită în prezenta cauză.
Tribunalul constată astfel că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 5 ani, existând probe că lăsarea în libertate a inculpatului, prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.
Raportat tuturor considerentelor expuse, tribunalul, va respinge contestația declarată de inculpatul S. A. împotriva încheierii din 12.02.2014 a Judecătoriei V., pe care o va menține.
În temeiul prevederilor art. 275 al.2 N.C.P.P va fi obligat pe contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 100 lei reprezintă onorariu desemnat din oficiu, care se avansează din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul S. A., fiul lui M. și al A., născut la data de 22 iunie 1985 în mun.Bîrlad, jud.V., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul V., împotriva încheierii pronunțate la data de 12 februarie 2014 de către J. V., pe care o menține.
În temeiul prevederilor art. 275 al.2 N.C.P.P obligă pe contestator la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 100 lei reprezintă onorariu desemnat din oficiu, care se avansează din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14.02. 2014.
Președinte,
E. S.
Grefier,
D. P.
Red.SE
Tehnored.D.P.
2 ex.18 Februarie 2014
J. V.: jud.C. A.
| ← Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... | Liberare condiţionată. Art.587 NCPP. Decizia nr. 54/2014.... → |
|---|
