CONTESTAŢIE ÎN ANULARE
| Comentarii |
|
95. a. Contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a-c C. proc. pen., se poate face numai împotriva deciziei instanţei de recurs.
Dacă partea nu a declarat recurs - hotărârea rămânând definitivă la prima instanţă sau la instanţa de apel - contestaţia în anulare bazată pe dispoziţia legală sus-menţionată este inadmisibilă.
b. In faza admiterii în principiu a contestaţiei în anulare efectuându-se doar o analiză a condiţiilor prealabile verificării fondului, se urmează o procedură fără dezbateri, la care - conform art. 391 C. proc. pen. - nu participă nici contestatorul, nici procurorul; de acea, părţile nu se citează. Numai la judecarea în fond a contestaţiei în anulare, consecutivă admiterii în principiu, este obligatorie citarea părţilor şi prezenţa procurorului, potrivit art. 391 alin. 2 şi art. 392 C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 364/1997
NOTĂ. în sensul soluţiei de la lit. a, v TS, sp., dec. nr. 1946/1974, CD, p. 538.
în ceea ce priveşte soluţia de la lit. b, observăm că textul art. 391 C. proc. pen. prevede doar că, în faza admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, părţile nu se citează. Cu privire la procuror, legea nu dispune nimic. în susţinerea tezei că procurorul trebuie să participe la soluţionarea - şi în această fază - a contestaţiei în anulare, s-ar putea aduce argumentul că, potrivit art. 389 C. proc. pen., examinarea admisibilităţii în principiu revine întotdeauna instanţei de recurs iar conform art. 315 alin. 2 C. proc. pen., la şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe de judecată decât judecătoriile, participarea procurorului este obligatorie. Credem, totuşi, că punctul de vedere corect este cel promovat, în speţă, prin decizia de mai sus. în acest sens, observăm mai întâi că în cazul verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare nu ne aflăm în faţa unei “şedinţe de judecată”, în accepţiunea art. 315 C. proc. pen., care să impună participarea procurorului. Apoi, credem că, dacă s-ar fi considerat că instanţa trebuie
să cunoască şi punctul de vedere al procurorului asupra admisibilităţii în principiu, legiuitorul ar fi precizat aceasta în mod expres, aşa cum a făcut, prin art. 403 C. proc. pen., într-o situaţie asemănătoare, în materie de revizuire. în fine, este şi o chestiune de simetrie şi de echilibru, căci atâta vreme cât părţile nu sunt citate şi nu se asigură contra-dictorialitatea, este normal ca nici procurorul să nu pună concluzii în această fază, în care, de altfel, toată activitatea se limitează la o verificare a câtorva condiţii de formă ce nu implică o activitate de judecată propriu-zisă (v. D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 86-87).
96. în soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa poate să verifice susţinerea contestatorului că nu a primit citaţia pentru termenul când s-a judecat recursul şi că nu a semnat dovada de primire a acelei citaţii, comparând semnătura despre care acesta susţine că nu este a sa, cu semnăturile sale de pe declaraţiile date de el în cursul urmăririi penale; în urma unui asemenea examen, instanţa poate să ajungă la concluzia că procedura de citare a contestatorului pentru termenul când s-a judecat cauza în recurs nu a fost îndeplinită conform legii şi, în consecinţă, în baza art. 386 alin. 1 lit. a C. proc. pen., să admită contestaţia în anulare.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 220/1997
97. Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins, prin sentinţă, contestaţia în anulare formulată de condamnat, reţinând că procedura de citare a acestuia la judecarea apelului a fost legal îndeplinită.
Recursul - nemotivat - declarat de contestator, urmează a fi respins ca nefondat, întrucât nu există nici un caz de casare care ar putea fi luat în considerare din oficiu.
Este de subliniat că soluţia pronunţată de tribunal este greşită, întrucât contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei pronunţate în apel era inadmisibilă, deoarece, cu excepţia cazului prevăzut în art. 386 lit. d C. proc. pen., această cale de atac poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate în recurs, nu şi a celor pronunţate de instanţa de apel sau de instanţa de fond; aşa fiind, tribunalul trebuia să respingă contestaţia în anulare ca inadmisibilă şi să se pronunţe prin decizie, nu prin instanţă.
Această eroare a tribunalului se regăseşte ca motiv de casare în art. 3859 pct. 11 C. proc. pen., care însă nu poate fi luat în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. 3 C. proc. pen., întrucât nu a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 107/1997
98. Este admisibilă contestaţia în anulare introdusă de inculpat - în baza art. 386 alin. 1 lit. a C. proc. pen. -pentru motivul că la termenul când s-a soluţionat recursul declarat de el partea vătămată nu a fost citată şi a lipsit.
Potrivit textului sus-menţionat, se poate face contestaţie în anulare când procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; or, prin expresia “conform legii”, legiuitorul s-a referit, în mod evident, la prevederile art. 385" C. proc. pen., care arată că judecarea recursului se face “cu citarea părţilor”.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte persoana care poate invoca dispoziţiile art. 385 alin. 1 C. proc. pen., este de observat că, potrivit art. 387 C. proc. pen., contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile acestui text poate fi făcută “de oricare dintre părţi”, deci chiar şi de inculpatul prezent la judecarea recursului care se prevalează de neci-tarea, în recurs, a părţii vătămate, care a lipsit.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 91/1997
NOTĂ. Decizia de mai sus dă o interpretare extensivă prevederilor art. 386 alin. 1 C. proc. pen., potrivit cărora există caz de contestaţie în anulare când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa.de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
Este neîndoielnic că nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată, pe calea contestaţiei în anulare -aşa cum se prevede în art. 387 C. proc. pen. - de oricare dintre părţile în proces, însă acestea nu se pot prevala, fiecare în parte, decât de propria sa citare nelegală. Aceasta rezultă din textul legii şi din raţiunea dispoziţiei. Legea vorbeşte de procedura de citare a părţii, adică exclusiv a acelei părţi care se foloseşte de calea contestaţiei în anulare. Este normal să fie aşa, pentru că numai ea a fost pusă în situaţia - datorită nelegalei sale citări - de a nu se fi putut prezenta la judecarea recursului şi de a fi suferit o vătămare prin imposibilitatea de a se apăra.
Literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în sensul că referirea expresă a art. 386 alin. 1 C. proc. pen. la “procedura de citare a părţii” exclude posibilitatea pentru partea contestatoare, de a invoca, drept temei al contestaţiei în anulare, nelegala citare în recurs a altei părţi în proces (v., în acest sens: V. Dongoroz ş. a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, voi. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 248; I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 612; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, voi. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 324; Gh. Nistoreanu ş. a., Drept procesual penal, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 271; G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, voi. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, p. 271; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1218/1992, Culegere III, p. 67; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 117/1991,Culegere II, p. 60; Tm. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 2637/1975, RRD nr. 3/1976, p. 64).
99. Inculpatul condamnat a formulat contestaţie în anulare, bazată pe dispoziţiile art. 386 alin. 1 lit. a şi b C. proc. pen.; el susţine că pentru termenul de 7 ianuarie 1997, când a avut loc judecarea recursului, a fost nelegal citat şi că, fiind plecat din ţară încă din 1994, nu s-a putut prezenta la judecată, fiind şi în imposibilitate de încunoştinţa instanţa despre această împrejurare.
Potrivit textelor invocate de contestator, se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii sau când partea dovedeşte că a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.
în speţă, la termenul când s-a judecat cauza în recurs, contestatorul a fost reprezentat de un apărător ales, care a şi pus concluzii, aşa încât una din condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare - absenţa la judecarea recursului - nu este îndeplinită.
Pe de altă parte, împrejurarea că la data soluţionării cauzei contestatorul nu se afla în ţară, fiind plecat din luna iunie 1994, nu ar fi, oricum, de natură să conducă la admiterea contestaţiei, deoarece, atâta vreme cât urmărirea penală a avut loc în anul 1993, în care au urmat şi câteva termene de judecată, şi deci cunoştea existenţa procesului, inculpatul avea obligaţia să comunice instanţei această situaţie şi adresa la care urma să fie citat.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 463/1997
NOTĂ. în sensul că dacă a fost legal reprezentat la judecarea recursului inculpatul nu mai poate face contestaţie în anulare bazată pe dispoziţiile art. 386 lit. a C. proc. pen., v.: C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 71/1996, Culegere VII, p. 52; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 86/1996, Culegere VII, p. 52; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 161/1996, Culegere VII, p. 53; C. Apel Bucureşti, s a Il-a pen., dec. nr. 287/1996, Culegere VII, p. 53.
