Evaluarea aptitudinii ameninţării de a alarma. Particularităţile de ordin subiectiv ale victimei
| Comentarii |
|
C. pen., art. 181, art. 193 C. proc. pen., art. 10 lit. b1), art. 11 pct. 2 lit. a)
Ameninţările cu moartea, cu incendierea casei, cu agresarea familiei proiferate de inculpat pe fondul unui conflict preexistent prezintă suficiente elemente pe baza cărora să se poată concluziona că ele au produs o stare de temere victimei.
Aptitudinea ameninţării de a alarma se stabileşte în raport cu toate împrejurările care pot produce celui ameninţat starea de temere, inclusiv cu particularităţile sale de ordin subiectiv.
Trib. Constanţa, s. pen., dec. nr. 531 din 6 iunie 2008, nepublicată
Prin sentinţa penală nr. 1205/254/2007 pronunţată de Judecătoria Mangalia s-a dispus achitarea inculpatului I.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt. în noaptea de 3/4.03.2007, în jurul orelor
02,00, inculpatul I.M. s-a întâlnit cu partea vătămată T.M., care efectua serviciul de pază în cadrul comunei, însoţit de martorul G.D. Inculpatul I.M. i-a reproşat părţii vătămate agresiunile pe care fiul acestuia le exercită asupra fratelui său I.C., afirmând că îl va termina, că îl va lovi cu un par în cap, că îi va omorî familia. La aceste acuzaţii, răspunsul părţii vătămate a fost să meargă personal la discoteca din centrul localităţii, unde se afla fiul său, urmând ca cei doi să-şi rezolve singuri problema. După această dispută, inculpatul I.M. s-a despărţit de partea vătămată T.M., care şi-a continuat patrularea de noapte, împreună cu martorul G.D.
Instanţa de fond a apreciat că agresiunile verbale adresate părţii vătămate nu au alarmat-o în niciun fel, nu au avut vreo urmare asupra comportamentului acesteia, întrucât după această dispută, fără să mai comenteze incidentul, partea vătămată şi martorul şi-au continuat împreună patrularea pe străzile localităţii. Faţă de materialul probator administrat în cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa de fond a constatat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul I.M. a fost trimis în judecată, dispunând astfel achitarea acestuia.
împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia, solicitând condamnarea inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul Constanţa a constatat că recursul este întemeiat, arătând că infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. constă în fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.
Acţiunea specifică infracţiunii de ameninţare poate fi săvârşită în mod direct, prin orice mijloace de comunicare, cum ar fi cuvinte, gesturi, sau indirect, adică printr-o terţă persoană. Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea acţiunii de ameninţare şi în crearea, prin aceasta, a unei stări de alarmare a victimei. Aptitudinea ameninţării de a alarma se stabileşte în raport cu toate împrejurările care pot produce celui ameninţat starea de temere, inclusiv cu particularităţile sale de ordin subiectiv.
în speţă, ameninţările proferate de inculpat prezintă suficiente elemente pe baza cărora să se poată concluziona că ele au produs o stare de temere, de vreme ce victimei i s-a spus că va fi omorâtă, că
se va incendia casa, că i se va agresa familia, pe fondul unui conflict preexistent.
împrejurarea că partea vătămată şi-a continuat activitatea de patrulare nu are nicio relevanţă, întrucât aceasta, în virtutea atribuţiilor de serviciu, nu putea amplifica un scandal public. Aprecierile personale ale martorilor nu pot conduce la concluzia că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, deoarece aptitudinea ameninţării de a provoca o stare de temere se stabileşte, printre altele, şi în raport de poziţia subiectivă a victimei.
Or, contrar raţionamentului primei instanţe, s-a apreciat că dimpotrivă, starea de temere este evidenţiată prin chiar faptul depunerii plângerii penale, în contextul în care partea vătămată avea motive rezonabile să creadă că inculpatul putea săvârşi faptele ce au format obiectul ameninţării.
Aceasta întrucât inculpatul era cunoscut în comunitate ca o persoană violentă, impulsivă şi recalcitrantă, aspect reliefat atât prin depoziţia martorului G.D., cât şi de împrejurarea că acesta fusese sancţionat contravenţional şi penal, pentru comiterea unor fapte de încălcare a normelor de convieţuire socială.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, prin aceea că părţii vătămate i s-a adus o atingere în planul libertăţii psihice, din cauza stării de nelinişte şi nesiguranţă produse prin afirmaţiile la care a fost expusă.
Cu toate acestea, ţinând cont de situaţia conflictuală mai veche dintre părţi, ca şi faptul că inculpatul a acţionat pe fondul tulburării produse de agresarea fiului său şi în contextul în care fusese, la rândul său, injuriat, instanţa apreciază că fapta în conţinutul ei concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, aplicarea unei amenzi administrative fiind îndestulătoare pentru a asigura corijarea autorului.
Notă. în doctrină s-a arătat că ameninţarea, prin conţinutul şi modul cum este săvârşită, trebuie să fie virtual aptă să producă o temere gravă în spiritul victimei. Nu este necesar ca victima să fi avut efectiv sentimentul temerii; suficient este ca acţiunea făptuitorului să aibă obiectiv caracterul unei ameninţări de natură să producă o alarmare. Desigur că alarmarea (temerea) victimei se produce şi are un principal temei în însuşi obiectul ameninţării (o faptă penală sau păgubitoare). Dar constatarea că, obiectiv, ameninţarea este susceptibilă de a prilejui o alarmare o deducem într-o mare măsură şi din verosimilitatea realizării răului adus la cunoştinţa victimei. Este necesar, din acest punct de vedere, să se constate dacă stătea în puterea făptuitorului (avea posibilitatea reală) să realizeze activitatea infracţională sau faptele păgubitoare ce au format obiectul ameninţării victimei; apoi dacă din atitudinea făptuitorului rezultă probabilitatea trecerii la realizarea ameninţării, deci seriozitatea acţiunii făptuitorului (nu este nevoie însă ca el să fi avut luată hotărârea de a realiza răul anunţat); în al treilea rând, trebuie să se ţină seama de mijloacele (procedeele) întrebuinţate spre a aduce ameninţarea la cunoştinţa victimei (în mod făţiş, ori insidios, prin comunicare nemijlocită sau mijlocită etc.), în fine, de momentul şi locul când ea a luat cunoştinţă de ameninţare. Toţi aceşti factori fiind susceptibili de a influenţa într-o măsură mai mare sau mai mică psihicului persoanei ameninţate, pot determina un sentiment de temere, de alarmare, din care legea face o condiţie pentru existenţa elementului material. Se poate întâmpla, uneori, ca acţiunea făptuitorului să nu aibă, aparent, trăsăturile unei ameninţări; totuşi, coroborată cu împrejurările în care acţiunea a fost comisă, să se constate că în realitate este vorba de o ameninţare, cu tot caracterul echivoc pe care acţiunea îl prezintă la prima vedere. Este deci foarte important ca acţiunea de ameninţare să fie cercetată în raport cu ansamblul circumstanţelor ce au premers şi însoţit săvârşirea ei. Nu este realizat elementul material al infracţiunii atunci când ameninţarea este determinată de o atitudine neîngăduită a celui ameninţat iar săvârşirea faptei de ameninţare este condiţionată de încetarea acestei atitudini. Intr-o asemenea situaţie nu se poate spune că cel ameninţat ar resimţi un sentiment de temere, din moment ce realizarea urmărilor neconvenabile depinde de atitudinea sa proprie.
2. Sunt autori care consideră că aptitudinea ameninţării de a produce sau nu o alarmare, o temere reală şi serioasă are caracter obiectiv şi nu trebuie să depindă de personalitatea victimei. Dovada indubitabilă a naturii obiective a stării de alarmare sau de pericol a ameninţării rezultă din sintagma folosită de legiuitor, şi anume „dacă este de natură să alarmeze”, ceea ce conduce la concluzia că în aprecierea conţinutului constitutiv al infracţiunii este indiferent dacă fapta a produs sau nu vreo alarmare efectivă, fiind suficient doar ca ameninţarea să fi fost de „natură a alarma", adică să fie capabilă, să fie aptă de a alarma. Totuşi, aptitudinea obiectivă a ameninţării de a fi „de natură să alarmeze” se apreciază, în concret, de către instanţa de judecată, în funcţie de împrejurările săvârşirii faptei, de natura infracţiunii sau a prejudiciului cu care s-a ameninţat, de gravitatea manifestărilor sau acţiunilor autorului, de scopul urmărit de acesta, de personalitatea şi reacţiile victimei etc.
3. în toate cazurile, la stabilirea aptitudinii ameninţării de a alarma trebuie să se ţină seama de persoana celui ameninţat, de calităţile sale subiective, de gradul său de instruire, de starea psihică în care s-a găsit în momentul săvârşirii faptei, deoarece, în funcţie de aceste împrejurări o ameninţare poate fi susceptibilă de a alarma în cazul unei persoane şi poate fi lipsită de această aptitudine în cazul alteia.
