Faptă penală. Dezincriminare după executarea pedepsei. Confiscare specială. Cerere de restituire
| Comentarii |
|
Este inadmisibilă cererea prin care, după executarea pedepsei principale şi a măsurii confiscării speciale, se solicită restituirea bunurilor confiscate sub motiv că fapta penală pentru care s-a dispus condamnarea a fost dezincriminată.
(Decizia nr. 292 din 26 februarie 2002 - Secţia Ipenală)
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că petenţii J.A.S. şi C.M., în nume propriu şi ca moştenitori ai numiţilor C.E. şi J.I., precum şi petenta C.E. prin petiţia din 28.02.2000 au cerut Ministerului Justiţiei să solicite Ministerului Public desfiinţarea Sentinţei penale nr. 821 din 13.05.1959 dată de Tribunalul Popular al Raionului "Tudor Vladimirescu", rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1206 din 11.06.1959 a Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române - Colegiul penal, precum şi a efectelor hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate.
În motivarea cererii lor, petenţii au învederat că au fost condamnaţi în baza legilor nr. 284/1947 şi nr. 285/1947, încălcându-li-se în mod grosolan proprietatea privată şi libertatea individuală.
Prin Adresa nr. 929/D.G./1996/761/J/2000, Ministerul Justiţiei - S.D.G.J.C.S.A. a trimis memoriul sus-menţionat, împreună cu anexele sale, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu precizarea de a se solicita parchetului de pe lângă instanţa de executare să formuleze cerere în conformitate cu dispoziţiile art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal.
Ulterior, acest memoriu a ajuns la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, care a sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti prin Referatul nr. 1784/111/2000 şi a solicitat să se constate că a intervenit, în această cauză, reabilitarea de drept a petenţilor, pe motiv că dezincriminarea faptelor, pentru care aceştia au fost condamnaţi, produce efecte şi atunci când pedepsele aplicate fuseseră executate în întregime până la data intrării în vigoare a legii dezincriminatoare, caz în care se înlătură orice consecinţă penală a hotărârii judecătoreşti şi echivalează cu o reabilitare de drept a fostului condamnat, care se bucură din momentul intrării în vigoare a legii dezincriminatoare de toate drepturile, fără nici un fel de incapacităţi sau decăderi decurgând din condamnare.
Concluzia finală a acestui referat a fost aceea că "efectele dezincriminării sunt deci radicale, obligatorii şi nelimitate în timp, legea dezincriminatoare producând efecte nelimitate şi făcând să fie înlăturate pentru viitor toate efectele penale ale faptei dezincriminate".
Temeiul de drept la care făcea trimitere referatul respectiv îl reprezenta abrogarea integrală a prevederilor legilor nr. 284/1947 şi nr. 285/1947, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal.
Judecătoria Sectorului 3 a soluţionat cauza prin Sentinţa nr. 643 din 03.05.2001, reţinând că petiţia de faţă nu poate viza reabilitarea, ci este o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 12 din Codul penal, care prevăd că încetează şi "toate consecinţele penale ce decurg dintr-o atare condamnare" şi, prin admiterea unei asemenea cereri, urmează a se înlătura aceste consecinţe, respectiv interdicţii, incapacităţi şi decăderi. Totodată, prima instanţă a arătat că în realitate este practic vorba de reabilitarea petenţilor (termenul de reabilitare judecătorească fiind împlinit), însă procedura de urmat nu este cea prevăzută de art. 130 din Codul penal şi următoarele, raportat la art. 495 şi următoarele din Codul de procedură penală.
în final, instanţa de fond reţine că, în situaţia ipotetică în care sunt dezincriminate faptele pentru care o persoană a fost condamnată, dar termenul de reabilitare judecătorească nu s-a împlinit, singurul temei prin care pot fi înlăturate interdicţiile care mai pot exista (pedepsele complimentare) este formularea unei cereri în condiţiile art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal, în materia reabilitării negăsindu-se nici un text care să reglementeze o asemenea situaţie.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a admis cererea formulată de cei trei petenţi şi, în baza art. 495 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal, a constatat dezincriminate infracţiunile pentru care petenţii au fost condamnaţi prin Sentinţa penală nr. 821 din 13.05.1959 a Tribunalului Popular al Raionului "Tudor Vladimirescu", definitivă prin Decizia penală nr. 967 din 25.05.1959 a Tribunalului Capitalei Republicii Populare Române - Colegiul II şi Decizia penală nr. 1206 din 11.06.1059 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal, şi au fost înlăturate consecinţele ce decurg din aceste condamnări, respectiv interdicţii, incapacităţi şi decăderi.
împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, pentru nelegalitate, în sensul că prima instanţă a admis în mod greşit cererea formulată de petenţi, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal, deoarece aceste prevederi legale vizează cauzele penale în curs de soluţionare, la organul de urmărire penală sau în faza de judecată, concluzie ce se evidenţiază din exprimarea "legea penală nu se aplică", înţelesul logic fiind acela că procesul penal aflat în curs de desfăşurare se opreşte.
în consecinţă, expresia "... în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative" vizează de asemenea raporturi juridice penale în curs de soluţionare.
Cum, în speţa de faţă, dezincriminarea infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost condamnaţi a survenit prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar la acest moment hotărârea de condamnare fusese executată, inclusiv măsurile de siguranţă, este evident că textele sus-menţionate nu mai sunt aplicabile. Pe de altă parte, prin acelaşi apel se învederează că efectele dezincriminării operează de drept, fără să fie condiţionate de existenţa unei hotărâri judecătoreşti.
Prin Decizia penală nr. 1653/A din 26.10.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, s-a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cu motivarea că, în acest moment, hotărârea de condamnare fiind executată, atât penal, cât şi civil, acţiunea de faţă, întemeiată pe art. 458 din Codul de procedură penală, nu se mai poate promova, dar, faţă de obiectul acestei cereri, prima instanţă a făcut în mod corect aplicarea art. 12 din Codul penal, normă juridică care se referă şi la încetarea consecinţelor penale.
S-a mai constatat că, fiind executate pedeapsa, latura civilă şi măsura de siguranţă, prima instanţă s-a ocupat doar de consecinţele executării pedepsei, respectiv interdicţii, incapacităţi şi decăderi, aspecte care pot fi rezolvate atât printr-o cerere de reabilitare, cât şi în cadrul procedurii prevăzute de art. 458 din Codul de procedură penală, în cazul în care termenul de reabilitare nu s-a împlinit.
împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal, întrucât dezincriminarea a intervenit (prin Decretul-lege nr. 9/1989) când condamnarea era definitivă, iar măsura de siguranţă a confiscării speciale fusese deja executată şi deci nu mai pot fi incidente aceste dispoziţii legale.
Mai arată parchetul că în realitate petenţii nu au solicitat nici constatarea intervenirii reabilitării de drept şi nici a dezincriminării faptelor, ci, pur şi simplu, desfiinţarea hotărârilor de condamnare şi restituirea bunurilor confiscate, ceea ce reprezintă o cerere de a se declara recurs în anulare împotriva hotărârii de condamnare, iar pentru declararea acestuia se impunea înaintarea recursului la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei penale atacate, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală şi din oficiu, în limitele celorlalte motive de casare prevăzute de art. 3359 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Analizând actele şi lucrările dosarului rezultă că petenţii au solicitat, prin memoriul lor, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 821 din 13.05.1959, precum şi a efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, pentru ca în finalul memoriului să precizeze că lasă la aprecierea justiţiei găsirea soluţiilor pentru înlăturarea acestor mari nedreptăţi, iar în anexele cererii să enumere bunurile şi valorile a căror restituire o solicită.
în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală (art. 410), hotărârile penale definitive pot fi desfiinţate prin recurs în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Procedura reglementată de art. 458 din Codul de procedură penală nu vizează desfiinţarea unei hotărâri definitive, ci numai înlăturarea sau modificarea pedepsei. Această concluzie reiese fără echivoc din interpretarea raţională şi sistematică a textului respectiv, care se regăseşte în Partea specială a Codului de procedură penală, Titlul III "Executarea hotărârilor penale", capitolul III intitulat "Alte dispoziţii privind executarea", Secţiunea a IV-a care poartă titlul de "înlăturarea sau modificarea pedepsei".
Cum petenţii au solicitat "desfiinţarea sentinţei penale", iar pe parcursul procesului nu au învederat că modifică obiectul cererii şi, respectiv, temeiul de drept, instanţele de fond şi de apel au procedat greşit când au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal, întrucât s-a solicitat desfiinţarea hotărârii.
Totuşi, având în vedere că, în conţinutul aceleiaşi cereri, petenţii au solicitat "găsirea" oricăror soluţii pentru restituirea bunurilor şi valorilor confiscate, s-a analizat şi posibilitatea calificării acesteia ca fiind o cerere de reabilitare şi s-a constatat că termenul de reabilitare este îndeplinit, însă, în mod greşit, nu s-a soluţionat aceasta după procedura reabilitării judecătoreşti, prevăzută de art. 133- 139 din Codul penal şi art. 459- 504 din Codul de procedură penală, mai ales că reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare (art. 133 din Codul penal).
în concluzie, deşi instanţele au analizat posibilitatea calificării petiţiei ca fiind o cerere de reabilitare, totuşi petenţii, prin concluziile şi notele scrise, au solicitat expres soluţionarea memoriului lor în conformitate cu prevederile art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal.
Cererea lor este inadmisibilă în raport de prevederile art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal.
în conformitate cu art. 12 din Codul penal, "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi .
Potrivit art. 458 din Codul de procedură penală, "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal".
Din interpretarea raţională a acestor texte rezultă că aplicarea lor se referă la pedepse, măsuri de siguranţă şi măsuri educative ce urmează să fie executate sau sunt deja în curs de executare. Aceste prevederi legale nu se aplică decât pentru viitor, în sensul că încetează numai ceea ce urmează a se executa sau ceea ce a mai rămas de executat.
Bunurile confiscate în baza art. 118 din Codul penal şi intrate în patrimoniul statului nu se mai restituie.
Este concluzia firească ce decurge din art. 12 din Codul penal care precizează că "executarea ... încetează prin intrarea în vigoare a legii noi".
Nu poate "înceta" ceva ce nu mai "există", iar în cazul de faţă nu mai fiinţează nici o pedeapsă sau măsură de siguranţă ori educativă.
Nici textul din art. 458 din Codul de procedură penală nu lasă loc vreunei alte interpretări, deoarece se referă la o pedeapsă mai uşoară decât "cea care se execută ori urmează a se executa".
Concluzia finală care dă şi soluţia acestei cauze este clară, în sensul că s-au aplicat eronat prevederile art. 458 din Codul de procedură penală, raportat la art. 12 din Codul penal, întrucât în cauza de faţă nu mai era nimic de executat, or aceste texte legale nu au ca obiect "întoarcerea vreunei executări".
în consecinţă, în baza art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a casat ambele hotărâri şi, rejudecând în fond, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petenţi.
