Furt săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată. Elemente constitutive
| Comentarii |
|
A locui împreună cu persoana vătămată presupune folosirea aceleiaşi locuinţe, camere etc., în întregime sau parţial, permanent sau pe o durată de timp limitată, care să-i imprime totuşi un caracter de stabilitate.
(Decizia nr. 531 din 28 martie 2001 - Secţia a 11-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 720 din 04.12.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul S.R. din art. 210 din Codul penal raportat la art. 209 alin. 3 din Codul penal în art. 208 alin. 1 din Codul penal.
în baza art. 285 din Codul de procedură penală s-a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru a efectua cercetări privind infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin adresa Poliţiei Sectorului 1 Bucureşti s-a înaintat spre soluţionare plângerea penală formulată de partea vătămată C.G.C. împotriva inculpatului S.R., învederându-se că fapta pentru care partea vătămată se plânge întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt prevăzute de art. 210 din Codul penal.
în plângere, partea vătămată a arătat că, în ziua de 31.05.1999, inculpatul şi partea vătămată au fost cazaţi la hotelul Palas şi, în timp ce partea vătămată făcea duş, inculpatul i-a sustras suma de 24.000 DM.
Prin Sentinţa penală nr. 1727 din 12.11.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, având în vedere faptul că soluţionarea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 3 din Codul penal (furtul care a produs consecinţe deosebit de grave) intră în competenţa acestei instanţe.
Prin Sentinţa penală nr. 37 din 06.04.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu motivarea că legea prevede necesitatea plângerii prealabile a părţii vătămate, adresate instanţei de judecată potrivit art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, iar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 210 din Codul penal, enumerată expres în text, competenţa aparţine judecătoriei.
Prin Sentinţa penală din 06.09.2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a ll-a penală, s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă, stabilindu-se în cauză competenţa de soluţionare a cauzei tribunalului, deoarece "argumentul instanţei de fond potrivit cu care într-o atare situaţie primează exclusiv necesitatea plângerii prealabile este partizan şi liminar". Infracţiunea sancţionată prin dispoziţiile art. 210 din Codul penal nu subzistă ca infracţiune autonomă şi în mod necesar este organiceşte raportată la una din variantele, simplă sau calificată, a infracţiunii de furt. Printr-o interpretare de tip teleologic, rezultă că textul sancţionator al art. 210 din Codul penal se află în tiparul necesar al evidenţei după textele sancţionatorii ale art. 208 - 209 din Codul penal.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului sub nr. 4153/2000, reţinându-se, în fapt, că, prin plângerea formulată la 01.06.1999, partea vătămată C.G.C. a solicitat organelor de poliţie să întreprindă cercetări, deoarece în urmă cu trei săptămâni (în raport cu data formulării plângerii) a cunoscut ocazional pe cetăţeanul S.R., născut la 05.06.1961 în Luxemburg, care i-a promis că o va ajuta să cumpere au autoturism marca Audi pentru suma de 24.000 DM.
în acest scop, în data de 27.05.1999, partea vătămată s-a deplasat împreună cu cetăţeanul străin la Bucureşti, unde au închiriat o cameră la hotelul Palas şi unde au stabilit să locuiască câteva zile, până când o terţă persoană, cunoscută de cetăţeanul străin, va aduce autoturismul.
Partea vătămată a arătat, în plângere, că în dimineaţa zilei de 31.05.1999, în timp ce se afla în baie, S.R. a părăsit camera, ulterior constatând că îi lipsesc banii din buzunarul hainei.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt săvârşit de o persoană care locuieşte împreună cu partea vătămată, prevăzută de art. 210 din Codul penal raportat la art. 209, ci există indicii clare că fapta pentru care partea vătămată a formulat plângere întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt.
Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 210 din Codul penal, partea vătămată trebuie să locuiască împreună cu făptuitorul, aceasta presupunând o oarecare stabilitate, generând relaţii de încredere şi chiar afecţiune între părţi.
împrejurarea că partea vătămată şi făptuitorul s-au cazat împreună în aceeaşi cameră de hotel, temporar, pe o perioadă foarte scurtă, nu înseamnă că aceste persoane au locuit împreună, în sensul art. 210 din Codul penal, finalitatea legii vizând protejarea relaţiilor de încredere existente între părţi şi netulburarea acestor relaţii.
Apreciind că partea vătămată şi făptuitorul au ocupat temporar şi fără a se cunoaşte bine aceeaşi cameră de hotel, nefiind îndeplinită cerinţa art. 210 din Codul penal, ca aceştia să locuiască împreună, tribunalul a constatat că în cauză există indicii temeinice privind săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 din Codul penal, procedând la schimbarea încadrării juridice.
în această situaţie instanţa de judecată poate fi sesizată doar prin rechizitoriu, în urma efectuării urmăririi penale, infracţiunea de furt neregăsindu-se între cele pentru care, potrivit art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, plângerea se adresează direct instanţei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că în mod nelegal tribunalul a apreciat plângerea greşit îndreptată şi a schimbat încadrarea juridică, considerând că în lipsa părţilor şi a oricărei cercetări judecătoreşti situaţia de fapt iniţială s-ar fi schimbat, făcând aplicarea art. 334 din Codul de procedură penală, şi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
în consecinţă, s-a solicitat casarea sentinţei penale recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ce este competentă în raport cu modificările aduse Codului penal prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 207/2000.
Curtea a considerat recursul declarat de parchet ca fiind nefondat.
Potrivit dispoziţiilor legale, furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Pentru aplicarea art. 210 din Codul penal, a locui împreună cu persoana vătămată presupune folosirea aceleiaşi locuinţe, camere etc., în întregime sau parţial, permanent sau pe o durată de timp limitată, care să-i imprime totuşi un caracter de stabilitate.
După cum rezultă din declaraţiile părţii vătămate, aceasta l-a cunoscut ocazional pe inculpat în urmă cu circa trei săptămâni, în raport cu data introducerii plângerii, inculpatul promiţându-i că o va ajuta la cumpărarea unui autoturism.
Părţile s-au cazat pentru trei zile, în aceeaşi cameră, la hotelul Palas din Bucureşti, partea vătămată arătând în plângere că în dimineaţa zilei de 31.05.1999, în timp ce se afla în baie, inculpatul a părăsit camera, ulterior constatând lipsa banilor din buzunarul hainei.
Din situaţia de fapt expusă nu se poate afirma că părţile au locuit împreună în înţelesul cerut de dispoziţiile art. 210 din Codul penal pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii.
în consecinţă, în mod justificat tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru a efectua cercetări, sesizarea instanţei pentru această infracţiune făcându-se prin rechizitoriu.
Astfel, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 250.000 lei, a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
NOTĂ:
Speţa prezentată relevă o problemă de drept asupra căreia ne vom opri să o analizăm, subliniind totodată că este vorba doar de o soluţie minoritară în ceea ce priveşte competenţa materială în cazul infracţiunii prevăzute de art. 210 din Codul penal.
Astfel, aşa cum am arătat, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea tribunalului, în raport de consecinţele deosebit de grave prevăzute de art. 209 alin. 3 din Codul penal ce atrage competenţa instanţei menţionate.
Tribunalul Bucureşti, la rândul său, a considerat ca fiind competentă în soluţionarea cauzei Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, faţă de faptul că legea prevede necesitatea plângerii prealabile a părţii vătămate adresate instanţei de judecată, potrivit art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală ce evidenţiază expres infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal.
Conflictul de competenţă a fost rezolvat de Curtea de Apel Bucureşti, prin stabilirea competenţei în favoarea tribunalului prin interpretarea teleologică a textelor, precum şi faptul că art. 210 din Codul penal nu subzistă ca infracţiune autonomă, raportându-se la una din variantele, simplă sau calificată, a infracţiunii de furt.
Opinăm că, în speţă, soluţiile adoptate atât de judecătorie, cât şi ulterior de curtea de apel sunt discutabile, atunci când au apreciat competenţa soluţionării cauzei în favoarea tribunalului pentru infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal raportat la art. 209 alin. 3 din Codul penal, furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată.
Din interpretarea prevederilor art. 25, 27, 281 şi 29 din Codul de procedură penală rezultă competenţa judecătoriei care judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe şi, implicit, în conţinutul celorlalte norme menţionate neregăsindu-se infracţiunile enumerate în art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, care să fi fost date în primă instanţă spre soluţionare tribunalului, curţii de apel sau Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit art. 27 pct. 3 din Codul de procedură penală, tribunalul, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a), astfel că nu va putea judeca aceste cauze şi în primă instanţă.
Astfel, judecătoria în primă instanţă este competentă să soluţioneze infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal, enumerată expres de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, în toate cazurile, indiferent de valoarea pagubei materiale cauzate, legea neprevăzând nici o restricţie, nici o excepţie sub acest aspect, singura condiţie fiind aceea ca furtul să fi fost comis în una din situaţiile arătate în text.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, printre infracţiunile ce se judecă în primă instanţă de tribunale, şi pe aceea prevăzută de art. 209 alin. 3 din Codul penal, furtul care a produs consecinţe deosebit de grave, textul nu prevede şi infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal, astfel că aceasta rămâne în competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea pagubei produse.
Mai mult, dispoziţiile Codului de procedură penală fiind de strictă interpretare, din moment ce textul prevăzut de art. 27 pct. 1 lit. a) nu cuprinde distinct furtul cu consecinţe deosebit de grave comis în condiţiile art. 210 din Codul penal, rezultă indubitabil că această infracţiune intră sub incidenţa de soluţionare, în primă instanţă, a judecătoriei.
Un alt argument de diferenţiere este conferit de punerea în mişcare a acţiunii penale şi de competenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor: infracţiunea prevăzută de art. 209 alin. 3 din Codul penal atrage oficialitatea, în timp ce infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal este la plângerea prealabilă a părţii vătămate.
în consecinţă, considerăm că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti era competentă să soluţioneze cauza în raport de infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal, chiar şi în situaţia consecinţelor deosebit de grave.
