INTERZICEREA UNOR DREPTURI. CONDIŢII.
| Comentarii |
|
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică, chiar în cazul în care este obligatorie, potrivit incriminării şi pedepsei prevăzute de lege pentru fapta comisă, dacă pedeapsa principală, stabilită de instanţă, nu depăşeşte 2 ani închisoare.
Prin sentinţa penală nr.352 din 6 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti - secţia I penală a condamnat pe inculpat la 3 luni închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C.pen., şi 2 ani interzicerea drepturilor prev.de art.64 lit.a şi b C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.312 alin.1 C.pen., cu aplicarea art.74-76 C.pen.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat în perioada 9 februarie - 9 mai 2000.
în fapt, la 9 februarie 2000, inculpatul a fost depistat deţinând, în autoturismul proprietate personală, sub scaunul şoferului, cantitatea de 4,47 grame heroină în amestec cu cofeină, cantitate împărţită în 16 doze.
La individualizarea pedepsei, instanţa s-a orientat spre cuantumul deja executat, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului, în sensul că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, este căsătorit, are copil minor, este asociat al unei societăţi particulare şi nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cât şi inculpatul.
în apelul Parchetului a fost criticată greşită aplicare a pedepsei complimentare, fiind încălcate dispoziţiile art.65 rap.la art.64 lit.a şi b C.pen., solicitându-se înlăturarea lor.
Cu privire la apelul inculpatului, s-a reţinut în expozeul deciziei de apel că acesta nu l-a motivat în scris, însă oral, prin apărător, a solicitat admiterea apelului Parchetului pentru motivele arătate.
Curtea, examinând apelul Parchetului, a constatat că acesta este fondat, reţinând că pentru infracţiunea prev.de art.312 C.pen. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie, însă aplicarea ei este subordonată cerinţei alineatului 3 al art.65 C.pen.
Astfel, în alin.1 al art.65 C.pen., se prevede că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Potrivit alin.3 al aceluiaşi text, condiţia arătată în alin.1, cu privire la cuantumul pedepsei principale, trebuie să fie îndeplinită şi în cazul în care aplicarea pedepsei complementare prevăzută în acel alineat este obligatorie.
Or, atâta vreme cât pedeapsa aplicată în cauză este de numai 3 luni închisoare (deci sub limita minimă de 2 ani), nu se putea aplica şi pedeapsa interzicerii unor drepturi, respectiv cele prev.de art.64 lit.a şi b C.pen.
în temeiul art.381 C.pr.pen., Curtea a constatat că, deşi instanţa fondului s-a orientat la o pedeapsă egală cuantumului arestării preventive de la 9 februarie 2000, la 9 mai 2000, nu a constatat şi că pedeapsa aplicată de 3 luni închisoare, este executată.
Referitor la apelul inculpatului, Curtea a reţinut că acesta nu este fondat, întrucât nu au fost indicate motivele de apel, iar cu ocazia dezbaterii, prin aparător, inculpatul a solicitat admiterea apelului Parchetului.
Ca urmare, Curtea a admis apelul Parchetului, a desfiinţat parţial sentinţa şi, în fond, a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev.de art.64 lit.a şi b C.pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, s-a dedus din pedeapsa aplicată prevenţia de la 9 februarie 2000 la 9 mai 2000 şi s-a constatat executată pedeapsa.
Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 192 C.pr.pen.
(Secţia I penală, decizia nr.1335/2000) NOTĂ: Urmare lecturării întregii decizii de mai sus, deşi aceasta a rămas definitivă prin nerecurare, considerăm ca este nelegală şi netemeinică sub aspectul greşitei motivări sub care a fost respins apelul inculpatului.
Astfel, în expozeul deciziei s-a susţinut că inculpatul nu a indicat în scris motivele de apel, iar oral, prin apărător, a solicitat doar admiterea apelului Parchetului, aşa cum a fost motivat (în favoare).
Or, din practicaua deciziei rezultă ca apărătorul inculpatului a pus concluzii de admitere a apelului Parchetului, aşa cum acesta a fost formulat, dar în apelul inculpatului, a solicitat desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, achitarea în temeiul art.10 lit.c C.pr.pen.
Ca urmare, reprezentantul Parchetului a răspuns, solicitând respingerea apelului inculpatului, ca nefondat, iar inculpatul, în ultimul cuvânt s-a raliat concluziilor (susţinerilor) apărătorului său.
Neobservând cele consemnate în încheierea de dezbateri, Curtea nu s-a pronunţat asupra motivului principal din apelul inculpatului, prin care s-a solicitat achitarea, reţinând în expozeul deciziei numai simplele concluzii ale apărătorului inculpatului, cu privire la apelul Parchetului, declarat în favoare.
De altfel, raportat ia împrejurarea că inculpatul a invocat, oral şi prin apărător, un motiv principal (greşita condamnare) şi a solicitat achitarea, concluziile în discuţie pot fi privite şi ca o însuşire a motivului invocat de Parchet, în cadrul unui motiv subsidiar al apelului inculpatului, pentru cazul neluării în considerare a motivului principal.
Prin urmare, deşi soluţia de respingere a apelului inculpatului este corectă, motivul respingerii este necorespunzător, Curtea nepronunţându-se asupra unor cereri esenţiale, în sensul cazului de casare prev.de art.3859 pct.10 C.pr.pen., dacă, în cauză, s-ar fi exercitat recurs. (Judecator Mihai Despina)
