Liberare provizorie sub control judiciar. Condiţii. Obligativitatea instanţei de a cerceta circumstanţele specifice, proprii, de admitere a cererii de liberare provizorie
| Comentarii |
|
Soluţionarea cererii de liberare provizorie nu se rezumă numai la expunerea formală, enunţiativă a unor circumstanţe, cum sunt comportamentul inculpatului înainte şi după o eventuală liberare provizorie; natura infracţiunii pentru care s-a dispus arestarea sa, şi prin care se aduce atingere bunului renume al corpului de magistraţi; impactul pe care măsura liberării provizorii ar putea să îl aibă asupra opiniei publice, datorită mediatizării cazului; buna administrare a probelor de către organul de urmărire penală. Mai mult, astfel de circumstanţe nu au, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, caracterul unor motive pertinente şi suficiente, iar în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, reprezentate de art. 1602alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu condiţionează admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Secţia penală, Decizia nr. 1086 din 13 octombrie 2006
Prin încheierea Tribunalului Timiș, nr. 540/PI din 29 septembrie 2006, instanța a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că, deși sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale unei atare cereri, totuși, liberarea provizorie nu poate fi dispusă întrucât nu sunt îndeplinite anumite condiții de fond, referitoare la comportamentul inculpatului înainte și după declanșarea procesului penal, garantarea bunei desfășurări a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate, existența indiciilor că inculpatul a săvârșit o infracțiune care aduce atingere bunului renume al corpului de magistrați judecători, impactul pe care măsura liberării provizorii l-ar avea asupra opiniei publice datorită mediatizării cazului.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în raport de prevederile art. 1602alin. (1) și (2) C. proc. pen.
Recursul este fondat.
Curtea constată că prima instanță a soluționat cererea inculpatului prin expunerea formală a motivelor pentru care a respins o atare cerere, și nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1602alin. (2) C. proc. pen., precum și a principiilor afirmate în mod constant de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul art. 5 pct. 3 din Convenție.
Potrivit dreptului intern, reprezentat de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat și completat succesiv prin Legea nr. 278/2006 și O.U.G nr. 60/2006, condițiile de fond ale liberării provizorii sub control judiciar sunt următoarele:
a) infracțiunea să fie săvârșită din culpă, iar atunci când infracțiunea este intenționată pedeapsa prevăzută de lege să nu fie mai mare de 18 ani închisoare;
b) liberarea nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Condițiile formale de admisibilitate sunt prevăzute de art. 1606alin. (2) C. proc. pen., și se referă la exigențe relative la cuprinsul cererii de liberare provizorie.
Convenția Europeană asupra Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, la care România este parte contractantă, statuează prin art. 5 pct. 3 că orice persoană arestată sau deținută legal are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Potrivit dreptului intern, reprezentat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sub titlul scopul și categoriile măsurilor preventive, se statuează astfel: în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive:
a) reținerea;
b) obligarea de a n u părăsi localitatea;
c ) obligarea de a nu părăsi țara;
d) arestarea preventivă [alin. (1)].
Scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune [alin. (2)].
Curtea constată că nici una din dispozițiile enunțate nu a fost reținută de Tribunal în judecarea cererii inculpatului.
Mai mult, jurisprudența Curții Europene a statuat că simpla invocare de către instanțe a motivelor generale pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate (cum sunt: necesitatea conservării probelor; împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau victimei sau o posibilă înțelegere între inculpat și complicii săi ori pentru a proteja ordinea publică în cazul infracțiunilor cu puternic ecou în rândul comunității; necesitatea de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni sau de a împiedica fuga inculpatului), nu are caracterul unor motive pertinente și suficiente (cazul Jablonski c/Polonia, hotărârea din 21 decembrie 2000). Detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - indiferent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă (cazul Wemhoff c. Germania, hotărârea din 27 iunie 1968). Limita rezonabilă a detenției preventive se apreciază in concreto, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele proprii. Intervalul de timp prevăzut de art. 5 pct. 3 din Convenție cere o diligență sporită și se deosebește de intervalul prevăzut de art. 6 din Convenție (cauza Stogmuller c. Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969). Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, pentru a vedea în ce măsura există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate (cazul Labila c/Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000). în analiza motivului privind prezervarea ordinii publice, Curtea Europeană admite că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni (de asasinat asupra soțului, în speță - s.n.) pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp. Totuși, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că liberarea deținutului ar tulbura în mod real ordinea publică. în afară de acestea, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată; continuarea detenției nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (cazul Letellier c. Franței). în aceiași cauză instanța comunitară a mai statuat asupra motivelor ce vizează riscul presiunii asupra martorilor, riscul sustragerii petiționarei și insuficiența unui control judiciar, toate motivele fiind invocate de instanțele naționale franceze pentru a justifica respingerea cererilor de liberare provizorie. Astfel, relativ la riscul presiunii asupra martorilor (la care se adaugă, ratione legis, victima, părțile și experții), Curtea Europeană a statuat că un asemenea risc trebuie evaluat în concret, astfel încât să se constate dacă acesta s a atenuat sau chiar a dispărut. Referitor la riscul de fugă al petiționarei, aceeași instanță declară că un atare risc nu poate fi apreciat doar pe baza gravității pedepsei la care se expune persoana cercetată, ci el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente suplimentare pertinente proprii, astfel încât fie să i se confirme existența, fie să îl facă atât de redus încât să nu mai poată justifica o detenție preventivă. în sfârșit, motivul relevat de insuficiența unui control judiciar, a fost analizat de Curtea Europeană astfel: când o detenție nu se prelungește decât ca urmare a temerii de a vedea că acuzatul se sustrage prin fugă de la prezentarea sa în fața judecătorilor, se încearcă eliberarea celui interesat dacă el poate să furnizeze garanții adecvate de prezentare.
Raportat la specificul cauzei penale ce face obiectul cererii inculpatului, și al cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea concluzionează că faza de urmărire penală a inculpatului pentru fapta care a atras arestarea sa preventivă, s-a epuizat aproape în totalitate, lipsind procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală și, după caz, rechizitoriul de trimitere în judecată. De altfel, de la data de 2 octombrie 2006, când inculpatului i s-au adus la cunoștință înregistrările audio-video efectuate în perioada 5 septembrie 2006 - 11 septembrie 2006, în privința acestui inculpat nu au fost administrate alte mijloace de probă acuzatoare în raport cu fapta ce i se impută.
Sub acest aspect Curtea concluzionează că menținerea stării de detenție preventivă a inculpatului depășește limitele rezonabile, și nu mai servește fazei de urmărire penală, prezentarea materialului de urmărire și întocmirea rechizitoriului neavând natura unor lucrări de urmărire penală care reclamă cu necesitate continuarea detenției provizorii.
în ceea ce privește, desfășurarea în continuare a procesului penal în fața instanței de judecată, Curtea urmează a analiza distinct condițiile de admisibilitate pe fond a acestei cereri, conform art. 1602alin. (1) și (2) C. proc. pen.
Astfel, relativ la infracțiunea săvârșită, Curtea constată că aceasta este una intenționată, iar potrivit calificării legale, și anume, art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 257 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 ani la 10 ani închisoare, deci sub limita de 18 ani închisoare [alin. (1)].
Curtea concluzionează că sub această condiție cererea de liberare provizorie este admisibilă.
Referitor la condiția privind inexistența unor date din care să rezulte necesitatea de a l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni [alin. (2) teza I], actele și lucrările de urmărire penală nu relevă nici un fel de date în acest sens. Astfel, inculpatul nu are antecedente penale, nu a avut nici un fel de contacte sau comunicări cu partea vătămată denunțătoare, iar în raport de fapta ce i se impută nu sunt motive verosimile de a crede că ar putea recurge la săvârșirea de noi fapte penale.
Curtea afirmă că nu există date de natură a fi verificate de către instanță, care să ateste pericolul că inculpatul ar putea săvârși o nouă infracțiune, și drept urmare, Curtea nu are temeiuri de a crede că este necesară împiedicarea inculpatului de la a săvârșit alte fapte penale.
Referitor la condiția privind existența unor date potrivit cărora inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, Curtea reține că astfel de date, de natură a fi verificate de către instanță nu au fost relevate de actele și lucrările de urmărire penală [alin. (2) teza a II a]. Astfel, zădărnicirea aflării adevărului trebuie să se realizeze prin modalitățile descrise de legiuitor. Dreptul la tăcere consfințit de art. 70 alin. (2) C. proc. pen. nu are caracterul zădărnicirii adevărului. Pe de altă parte, influențarea unor subiecți ai procesului penal, în acest context, trebuie să se sprijine pe date reale și nu pe bănuieli extrase din interferențele pe care prezenta cauză le-ar avea asupra persoanei denunțătoare, a celorlalți inculpați și chiar a martorei.
De asemenea, fără a exclude posibilitatea administrării expertizei, raportat la circumstanțele cauzei nu se întrevăd astfel de mijloace de probă și, deci, susceptibila influențare a unor experți apare lipsită de relevanță juridică, în acest moment. în sfârșit, recurgerea inculpatului la distrugerea sau alterarea unor mijloace de probă, ar trebui să vizeze în această cauză, probele deja administrate (declarații ale persoanei denunțătoare, ale martorei, ale celorlalți inculpați sau a înregistrărilor audio-video), care se află în păstrarea organului de urmărire penală, iar în cazul trimiterii în judecată, toate aceste mijloace de probă se vor afla în custodia instanței sesizată cu judecarea pe fond a cauzei. Se desprind două consecințe: până în prezent nu există date care să releve obiectiv că inculpatul are în antecedență astfel de intervenții, chiar dacă are calitatea de avocat; este în afara oricărei îndoieli că mijloacele de probă se află tot timpul sub paza juridică a autorităților judiciare, ceea ce înlătură într o proporție covârșitoare posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană.
în consecință nici ipoteza susținută de art. 1602alin. (2) teza a II a C. proc. pen. pentru a respinge cererea de liberare provizorie, nu are aplicațiune în această cauză.
Curtea reamintește că potrivit art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen. scopul procesului penal și buna lui desfășurare, justificând luarea unor măsuri preventive, se pot atinge și prin intermediul liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune. Prin această dispoziție, legiuitorul a intenționat să asigure realizarea acelorași finalități prin măsuri diferite, și anume : măsuri principale de restrângere a unor drepturi și libertăți, cum sunt cele prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen.; măsuri alternative de restrângere a unor astfel de drepturi și libertăți, cum sunt liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune, prevăzută de art. 1601C. proc. pen.
Opțiunea între cele două categorii de măsuri, aparține numai instanței, în raport de circumstanțele specifice ale cauzei. în ac est sens, s-a pronunțat Curtea Europeană când a decis că pericolul pe care îl prezintă inculpatul și care i-ar atrage starea de detenție provizorie nu trebuie apreciat numai pe baza gravității mai mari a sancțiunilor penale și al celor civile care îl amenințau pe petiționar. în cauză mai intervin și alte circumstanțe: caracterul petiționarului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister c. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968).
Sub acest aspect Curtea de Apel reține că: inculpatul are profesia de avocat ceea ce exclude, în principiu, relevarea unor atitudini periculoase sau violente; este singurul sprijin material și moral al tatălui său, afirmație neînlăturată de procuror; prin strămutarea judecării cauzei la o altă instanță din țară, se înțelege că inculpatul ar urma să fie transferat la unitatea de penitenciar a acelei instanțe, ceea ce semnifică întreruperea severă a legăturilor de familie.
O altă apreciere a acestei Curți urmează a se rezuma la motivul atingerii bunului renume al magistraților judecători, motiv care, fără îndoială, în opinia Tribunalului, reclamă, odată în plus, necesitatea ca inculpatul să rămână în detenție preventivă. în opinia majoritară acest argument nu poate fi reținut, pentru bunul motiv că judecătorii trebuie să manifeste obiectivitate, imparțialitate și echidistanță, în toate cauzele ce le revin spre soluționare, inclusiv în cauzele în care se pune în discuție interferența unor activități infracționale cu activitatea de judecată. De altfel nici o normă de drept nu leagă efecte de agravare a măsurilor ce pot fi dispuse în astfel de situații, pe criteriul protecției magistraților-judecători.
în sfârșit, Curtea apreciază că măsura liberării provizorii sub control judiciar, în general, și pentru acest caz, în special, nu este de natură a constituii un impact negativ asupra opiniei publice ca urmare a mediatizării cazului.
Considerată în sens larg, liberarea provizorie este o măsură constituțională, prevăzută de Legea procesual penală pentru a da posibilitate instanțelor de a valorifica, într-un mod concret, măsurile care pot asigura buna desfășurare a procesului penal, cu atenuarea legitimă a restrângerilor de drepturi pe care le presupun măsurile preventive. Liberarea provizorie constituie totodată un drept al oricărei persoane aflată într-o procedură penală sub stare de detenție preventivă.
Apreciată in concreto, măsura liberării provizorii sub control judiciar este tot o măsură prin care se aduc privațiuni și restrângeri ale drepturilor și libertăților persoanei, așa cum o demonstrează art. 136 alin. (2) C. proc. pen., art. 1602alin. (3), (3)1 și (3)2 C. proc. pen. dispoziții legale care atestă că scopul măsurilor preventive clasice se poate realiza și prin liberarea provizorie.
O asemenea măsură nu are, prin ea înseși, impact negativ asupra cetățenilor dintr-o anumită comunitate, din moment ce constituie un drept legitim. Dar nici asupra autorităților judiciare de urmărire penală nu trebuie să producă impresia zădărnicirii activităților proprii, din moment ce măsura liberării provizorii prezintă, totuși, numeroase caractere de constrângere a persoanei și de restrângere asupra drepturilor și libertăților persoanei cercetate, caractere subordonate necesității de a asigura scopurile procesului penal. Este motivul pentru care legiuitorul român, începând cu anul 1992, a preluat din legislațiile europene această instituție, perfecționând-o, inclusiv printr-un act normativ recent (O.U.G nr. 60/2006).
Protejarea opiniei publice nu se confundă cu prezervarea ordinii publice, care semnifică necesitatea păstrării detenției preventive pentru persoana acuzată de o infracțiune gravă în scopul ocrotirii unei anumite ordini juridice, care apare periclitată datorită prezenței acestei persoane și activităților sale infracționale. Mediatizarea unui caz penal are menirea de a informa publicul cu privire la aspecte ale anchetei sau judecării cauzei, ceea ce este de natură să contribuie într-un mod specific la protejarea comunității publice.
Pentru aceste considerente, Curtea a decis, cu majoritate (două voturi pentru, unul împotrivă) admiterea recursului, casarea încheierii recurate, și rejudecând în fond, în temeiul art. 1602alin. (1) și (2) C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
