Obligarea de a nu părăsi ţara. Competenţă
| Comentarii |
|
In cursul urmăririi penale este posibilă luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara şi de către judecător, nu numai de procuror.
Reglementarea actuală a art. 1451 din Codul de procedură penală, potrivit căreia măsura obligării de a nu părăsi ţara se dispune, în cursul urmăririi penale, de procuror, contravine dispoziţiilor prevăzute în Titlul IV, capitolul I - Măsuri preventive, cu referire la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care măsurile de îngrădire sau de privare a libertăţii unei persoane sunt date în competenţa judecătorului (mai puţin reţinerea).
Plecând de la dispoziţiile art. 136 alin. ultim din Codul de procedură penală, judecătorul are posibilitatea alegerii uneia dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală faţă de inculpat. Dacă poate prelungi măsura dispusă de art. 1451 din Codul de procedură penală în cursul urmăririi penale şi poate lua această măsură în cursul judecăţii, judecătorul poate să o şi dispună în cursul urmăririi penale.
(încheierea nr. 614/R din 15 octombrie 2004 - Secţia a Il-a penală)
Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 5697/2004, s-a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului C.M.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Inculpatul C.M., în perioada 1998-2001, împreună cu inculpatul N.I., învinuiţii S.E. şi T.P., folosind documente false, instigând la mărturie mincinoasă, la fals, uz de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în urma unor acţiuni civile la instanţele judecătoreşti, iniţiate de învinuitul T.P. şi susţinute de ceilalţi învinuiţi, respectiv inculpaţi, au reuşit în baza unor hotărâri judecătoreşti să devină proprietari ai unor imobile situate în Bucureşti, prejudiciind Primăria Municipiului Bucureşti cu suma totală de aproximativ 20.000.000 lei, care nu a fost recuperată.
S-a susţinut în referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că în cauză sunt probe şi indicii temeinice de vinovăţie, întrucât inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 148 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală.
Tribunalul a apreciat că, pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului, trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 din Codul de procedură penală şi să existe probe din care să rezulte vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală.
Art. 148 lit. e) din Codul de procedură penală prevede că "inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni". Temeiul sus-menţionat nu rezultă în nici un fel din actele de la dosar şi din probele administrate pe parcursul urmăririi penale (declaraţii, martori, învinuiţi, acte aflate la dosarele civile ce au făcut obiectul acţiunii în revendicare şi revizuire, documente emise de Biroul de carte funciară, Primăria Municipiului Bucureşti, cadastru, notariate publice şi DGAFI, raportul de evaluare al imobilelor), motiv pentru care instanţa l-a apreciat ca fiind o simplă speculaţie.
Art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală reglementează situaţia în care inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, tribunalul a avut în vedere că, pentru menţinerea ordinii publice, anumite infracţiuni, prin gravitatea lor deosebită, pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp. în circumstanţe excepţionale acest element poate fi avut în vedere, în măsura în care în dreptul intern este recunoscută noţiunea de tulburare a ordinii publice provocată de o infracţiune.
Acest element nu ar putea fi apreciat ca fiind pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că lăsarea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. Mai mult decât atât, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, continuarea detenţiei neputând servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.
întreaga practică judiciară este că trebuie îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, respectiv săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, a doua condiţie, lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, deoarece în sens contrar măsura arestării preventive nu se poate lua conform art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală.
Tribunalul a apreciat că cererea parchetului este nelegală, întrucât pedeapsa pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă este graţiată conform Legii nr. 543/2002, iar pentru celelalte infracţiuni limitele speciale de pedeapsă sunt de la 3 luni la 2 ani, deci nu pot justifica emiterea unui mandat de arestare preventivă.
în ceea ce priveşte condiţia de pericol social concret pentru ordinea publică, pe care l-ar genera săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, astfel cum au fost reţinute şi la datele la care au fost reţinute (anii 1998 - 2001), aceasta se realizează atunci când în urma analizei tuturor circumstanţelor referitoare la faptă şi făptuitor, se constată că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Această ultimă cerinţă trebuie motivată în mod special, deoarece nu rezultă din pericolul social al faptei săvârşite şi nici nu se confundă cu aceasta, ci trebuie constatată pe baza altor împrejurări privind în principal persoana făptuitorului. Or, inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, are familie şi doi copii minori.
Pericolul pentru ordinea publică nu rezultă nici din natura faptelor comise, nici din împrejurările săvârşirii acestora, nici din modalitatea de acţionare şi nici din cuantumul aşa-zisului prejudiciu.
Apreciind că în speţă nu sunt întrunite temeiurile prevăzute de art. 148 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală, tribunalul, în baza art. 1491 alin. 1 din Codul de procedură penală, a respins ca neîntemeiată propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind arestarea preventivă a inculpatului C.M.
împotriva încheierii de şedinţă a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, motivat de nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei instanţei de fond.
în motivarea recursului s-a invocat faptul că instanţa de fond a analizat greşit doar pericolul pentru ordinea publică prezentat de lăsarea în libertate a inculpatului, referindu-se doar la infracţiunea de înşelăciune.
Trebuie corelată întreaga activitate infracţională desfăşurată de inculpat la stabilirea pericolului pentru ordinea publică.
Inculpatul a inclus în lanţul infracţional persoane cu o situaţie materială precară (boschetari), ce au acceptat colaborarea pentru obţinerea unor avantaje materiale, aspecte care au o rezonanţă socială negativă în rândul societăţii civile.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii de şedinţă recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului pentru 29 de zile.
Analizând actele şi probele din dosarul cauzei, prin prisma criticilor din recurs ale recurentei, precum şi din oficiu, conform art. 385 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut următoarele:
în considerentele motivării încheierii de şedinţă recurate s-a apreciat că, faţă de data săvârşirii faptelor imputate inculpatului C.M., 1998 - 2001, nu s-ar justifica privarea acestuia de libertate, nefiind dovedite îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală.
Din probele existente la dosar şi în considerentele art. 5 paragraful 1 lit. c) teza a doua din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - "... există motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârşit o infracţiune ...", coroborat cu dispoziţiile art. 143 din Codul de procedură penală,"... există indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ...", Curtea a apreciat că se impune aplicarea faţă de inculpat a uneia din măsurile reglementate de art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, respectiv cea prevăzută de art. 136 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală - obligarea de a nu părăsi ţara, cu referire la art. 1451 din Codul de procedură penală.
Cu privire la legalitatea luării acestei măsuri, în această etapă procesuală, s-au impus următoarele precizări:
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 1451 din Codul de procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi ţara se dispune în cursul urmăririi penale de procuror.
însă, având în vedere dispoziţia legală conform căreia prelungirea unei asemenea măsuri - art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală - se dispune doar de judecător, s-a considerat că instanţa îşi poate stabili o competenţă şi în aceea de a lua o asemenea măsură, în considerentul prorogării atributelor sale şi în legătură cu o măsură ce poate fi luată de o autoritate cenzurată de instanţă, fiind o scăpare a legiuitorului de a reglementa o asemenea disponibilitate.
Este posibilă, în cursul urmăririi penale, luarea acestei măsuri şi de judecător, nu numai de procuror.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reglementarea actuală a situaţiei din speţă contravine dispoziţiilor prevăzute în titlul IV cap. I - Măsuri preventive, cu referire la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, când măsurile de îngrădire sau de privare a libertăţii unei persoane sunt date în competenţa judecătorului (mai puţin reglementarea de reţinere - 24 de ore, dată de procuror sau de organul de urmărire penală).
Plecând de la dispoziţiile art. 136 alin. ultim din Codul de procedură penală, judecătorul are posibilitatea alegerii uneia din măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală,' faţă de un inculpat, când apreciază, între altele, că o impune bunul mers al urmăririi penale sau pentru împiedicarea inculpatului de a se sustrage de la aceasta.
Ca urmare, dacă poate prelungi măsura dispusă la art. 145 şi art. 145 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, şi poate lua această măsură în cursul judecăţii, judecătorul poate să o şi dispună şi în cursul urmăririi penale, în considerentul principiului flexibilităţii justiţiei şi pentru o echitabilitate a procedurilor care dă eficienţă procesului penal.
în considerentele de mai sus, s-a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a casat încheierea de şedinţă recurată şi, rejudecând cauza, s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 din Codul de procedură penală, pentru o perioadă de 30 de zile.
Nu împărtăşim opinia exprimată mai sus. Argumentele expuse sunt pertinente, dar apreciem că se impune intervenţia legiuitorului pentru ca, de lege ferenda, măsura prevăzută de art. 1451 din Codul de procedură penală să poată fi luată în cursul urmăririi penale şi de către judecător.
O asemenea soluţie nu este permisă însă de dispoziţiile legale în vigoare.
