RECURS. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385^9 PCT. 18 COD PROCEDURĂ PENALĂ.
| Comentarii |
|
Critica formulată în recurs de recurenta inculpată privind inexistenţa faptei, solicitând drept urmare achitarea sa, nu este fondată, întrucât, aşa cum rezultă în mod concret, ambele instanţe au perceput în mod real conţinutul probelor în reţinerea situaţiei de fapt, fiind concordante considerentele hotărârilor cu soluţiile pronunţate în cauză, astfel încât dispoziţiile art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală, privind eroarea gravă de fapt, nu-şi găsesc aplicabilitatea.
Din analiza coroborată a materialului probator administrat rezultă că, în mod judicios şi temeinic argumentat, ambele instanţe au stabilit vinovăţia inculpatei M.L. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, în raport de situaţia de fapt reţinută.
Curtea consideră că ambele instanţe au dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidenţiind aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatei, fiind observată în mod direct când a sustras bunul menţionat, infirmându-se astfel poziţia de negare a săvârşirii faptei de către inculpată, aşa încât fapta inculpatei, în raport de împrejurările concrete, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de furt calificat.
Din probele administrate a reieşit cu evidenţă că inculpata a avut reprezentarea urmărilor faptei pe care o comite, urmărind şi acceptând producerea rezultatelor ei.
Critica formulată în recurs de recurenta inculpată, privind inexistenţa faptei, solicitând drept urmare achitarea sa, nu este fondată, întrucât, aşa cum rezultă, în mod concret ambele instanţe au perceput în mod real conţinutul probelor în reţinerea situaţiei de fapt, fiind concordante considerentelor hotărârilor cu soluţiile pronuntate în cauză, astfel încât dispoziţiile art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală, privind eroarea gravă de fapt, nu îşi găsesc aplicabilitatea.
De asemenea, Curtea nu poate reţine solicitarea recurentei inculpate de restituire a cauzei la Parchet în conformitate cu art. 333 Cod procedură penală, întrucât probele administrate nu ar conduce la vinovăţia inculpatei,
n
impunându-se a fi făcute cercetări, pe motiv că inculpata a negat în mod constant comiterea faptei, declaraţiile martorilor fiind contradictorii, deoarece ambele instante au administrat corect probatoriul, coborând declaraţiile martorilor şi evaluând, în integralitatea sa, materialul probator.
în procesul de apreciere a probatoriului, ce presupune interpretarea acestuia în baza raţionamentelor logice, atât asupra chestiunilor de fapt, cât şi a celor de drept, ambele instanţe au reţinut corect atât împrejurările faptice concrete, cât şi vinovăţia inculpatei M.L. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, aspectele neconcordante fiind infirmate de celelalte mijloace de probă, nefiind necesare cercetări în cauza de faţă.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.303/1999) NOTA: Soluţia Curţii este corectă.
Cu privire la motivarea amplă a deciziei, este de remarcat strădania redactorului, de a da o motivare cât mai convingătoare soluţiei. Din păcate, s-a pus mai mult accentul pe demonstrarea legalităţii şi temeiniciei sub toate aspectele, a hotărârilor atacate, în detrimentul analizei criticii, în raport de cazul de casare invocat, respectiv art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală.
Or, tocmai prin aceasta se deosebeşte judecata în recurs, în cazul hotărârilor care se atacă cu apel şi recurs, de judecata de apel; în cazul recursului, preocuparea majoră a instanţei este să răspundă în cuprinsul deciziei dacă critica sau criticile aduse hotărârilor se încadrează sau nu în cazurile de casare invocate, se încadrează sau nu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. 1 Cod procedură penală, dacă există sau nu cazuri de casare care să poată fi luate în discuţie din oficiu. Analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii, sub toate aspectele, este apanajul instanţei de apel, sau al instanţei de recurs, în cazul hotărârilor care se atacă doar cu recurs.
în speţă, Curtea a ajuns la concluzia că dispoziţiile art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală nu îşi găsesc aplicabilitatea, dar nu s-a făcut o analiză metodică pornind de la definiţia şi caracteristicile erorii grave de fapt. Astfel, inculpata, arătând că declaraţiile martorilor sunt contradictorii, instanţa, în cadrul motivării, trebuia să sublinieze că, dacă este o caracteristică a erorii grave de fapt, caracterul evident al greşelii, nu se poate vorbi de o asemenea eroare, atunci când starea de fapt reţinută de instanţa de fond este numai îndoielnică, deoarece există incompatibilitate între atributele de „îndoielnic" şi „evident", raportate la acelaşi fapt.
Cu alte cuvinte, decât să facă o veritabilă teorie a probelor - perfectă pentru judecata în fond şi în apel - prin care să se demonstreze concordanţa acestora, în sensul stabilirii vinovăţiei inculpatei, era mult mai eficient şi mai adecvat judecăţii în recurs, să se arate că susţinerea contradictorialităţii declaraţiilor martorilor şi, implicit, a unei stări de fapt îndoielnice, nu constituie eroare gravă de fapt, în sensul art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală.
De asemenea, trebuia arătat că prin solicitarea de restituire a cauzei la parchet, pentru completarea probelor, motivată de declaraţiile contradictorii ale martorilor, se iese din cadrul cazului de casare sus arătat. Eroarea gravă de tapt - în sensul normei procesual penale în discuţie - nu se indentifică şi nu provine din neadministrarea unor probe, ci din denaturarea probelor deja administrate, ceea ce a dus fie la reţinerea unei împrejurări esenţiale, fără ca acele probe să o susţină, fie la nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau (Vezi Gr.Theo- doru, Recursul părţii civile. înlăturarea provocării. Eroare gravă de fapt. Reactualizarea despăgubirilor civile. R.D.P. nr. 3/1995, pag. 106.). Deci, cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală priveşte exclusiv situaţia de fapt stabilită până la data efectuării controlului judiciar de către instanţa de recurs, în sensul că, în raport cu probele deja administrate, instanţele de fond au stabilit greşit situaţia de fapt. Este tot atât de adevărat şi faptul, că nimic - nici un argument logic sau juridic - nu poate împiedica instanţa de recurs, ca proclamând existenţa erorii, în stabilirea, până atunci, a faptelor, să constate că în afara probelor interpretate eronat de instanţele de fond, se întrevede posibilitatea administrării şi a altor probe, care ar putea conduce la aflarea adevărului. Dar, nu se poate apela la cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod pro-cedură penală (vezi V. Papadopol, Culegere VIII, notă la decizia nr. 347/1996 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală, pag. 254). (V.B.)
