RECURS. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385^9 PCT. 18 COD PROCEDURĂ PENALĂ.
| Comentarii |
|
„Domeniul aprecierilor" instanţei sau domeniul concluziilor la care ajunge instanţa, prin raţionament, nu sunt susceptibile de a crea nulitatea denumită „eroare grosieră de fapt", deoarece în recurs nu se judecă din nou pricina, ci se judecă hotărârea, instanţele de fond având dreptul de a aprecia, în mod suveran, dovezile administrate.
în recursul Parchetului, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală, împotriva soluţiei de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, pentru art. 208-209 alin. 1 lit. g Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, soluţie menţinută şi în apel, se susţine, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de probele administrate în faza de urmărire penală, că ar fi acordat o importanţă nejustificată retractării declaraţiilor date la urmărirea penală de inculpat, că trebuia acordată aceeaşi valoare probatorie şi probelor indirecte, respectiv cazierului judiciar.
Curtea, cu majoritate de voturi, a respins recursul Parchetului, ca nefondat, în motivarea opiniei majoritare se arată că eroarea gravă de fapt - caz de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală - constă în inexacta reflectare ca pură stare de fapt a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, fără nici o imixtiune în domeniul aprecierilor sau raţionamentelor legate de procese logice sau psihologice.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă: a) să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar; b) să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei.
în speţă, Parchetul, în cadrul motivelor de recurs, nu a fost în măsură să identifice în cadrul situaţiei de fapt reţinute un aspect esenţial stabilit de instanţă, care să vină în contradicţie evidentă şi controversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.
Ceea ce critică de fapt Parchetul este greşita apreciere a probelor.
„Domeniul aprecierilor" instanţei sau domeniul concluziilor la care ajunge instanţa prin raţionament, chiar dacă aceste aprecieri şi concluzii vizează existenţa sau inexistenţa faptului, actului sau declaraţiunii, nu sunt susceptibile de a crea nulitatea denumită „eroare grosieră de fapt", deoarece în recurs nu se judecă din nou pricina, ci se judecă hotărârea, instanţa de fond având dreptul de a aprecia în mod suveran dovezile administrate.
Pe de altă parte, dacă caracterul evident al greşelii este o caracteristică a erorii grave de fapt, nu se poate vorbi despre o asemenea eroare atunci când starea de fapt reţinută de instanţa de fond este numai îndoielnică, deoarece există incompatibilitate între atributele de „îndoielnic" şi „evident", raportate la acelaşi fapt.
în raport de cele arătate, în mod evident nu operează în speţă cazul de casare prevăzut de art. 385^9pct. 18 Cod procedură penală.
Invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 287 şi art. 69 Cod procedură penală, s-ar părea, la prima vedere, că este vorba de cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală.
Dar, lecturând criteriile formulate, rezultă că nu pot fi analizate nici sub aspectul acestui caz de casare, în nici una din cele două variante ale sale.
Astfel, hotărârea este contrară legii atunci când se dispune ceea ce legea opreşte sau se omite aplicarea unei dispoziţii exprese, ceea ce nu e cazul în speţă, celelalte erori în drept constituie cazuri de greşită aplicare a legii.
Dar, pentru a fi, într-adevăr, vorba de greşita aplicare a legii, eroarea trebuie să se refere la aspecte de drept şi nu la situaţii de fapt, sau pretinse greşeli de analiză a probelor.
Or, susţinerile parchetului se referă numai la greşita apreciere a probelor, ignorarea acestora etc., situaţie în care nu poate fi vorba în speţă nici de acest caz de casare.
Mai mult, cum recursul este o cale de atac devolutivă în drept cu excepţia erorii grave de fapt şi cum s-a stabilit că nu suntem în prezenţa acestui caz de casare, rezultă că motivele invocate de parchet, vizând situaţii de fapt, nu pot fi analizate prin prisma nici unuia din cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 385^9alin. 1 Cod procedură penală.
in fine, fără a face o analiză a fondului cauzei - aceasta nefiind posibilă în raport de cele arătate - trebuie subliniat că şi pe fond criticile Parchetului sunt nefondate, ba chiar contrare legii.
Astfel, susţinerea că vinovăţia inculpatului poate fi apreciată indirect, chiar şi prin prisma fişei de cazier, este contrară legii.
Cu alte cuvinte, se sugerează ca în lipsa probelor vinovăţia inculpatului să fie stabilită în funcţie de condamnările anterioare.
în acest mod, cazierul judiciar ar crea o prezumţie de vinovăţie a inculpatului, contrară celei instituite de art. 66 Cod procedură penală.
Tot contrară dispoziţiei art. 66 alin. 1 Cod procedură penală este şi afirmaţia „din nici o altă declaraţie în tot cursul procesului penal, nu rezultă clar şi fără dubiu că inculpatul nu a furat".
Aceasta înseamnă practic o inversare a sarcinii probei, adică se acreditează ideea că inculpatul ar trebui să-şi probeze nevinovăţia.
Mai mult, ar trebui, în opinia Parchetului, ca el să facă proba negativă că nu a furat, câtă vreme se susţine că din nici o probă a dosarului nu rezultă că acesta nu a furat.
Opinia separată:
Autorul opiniei separate se pronunţă pentru admiterea recursului Parchetului, casarea în totalitate a ambelor hotărâri şi în fond condamnarea inculpatului M.S. în baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. g Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 74, 76, 80 Cod penal la 10 luni închisoare cu aplicarea art. 71 şi 64 Cod penal, cu deducerea prevenţiei, obligarea la despăgubiri civile în cuantum de 200.000 lei, către partea civilă şi 400.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
în motivarea acestui punct de vedere se arată următoarele:
Considerentele expuse în opinia majoritară referitoarela neincidenţa în cauză a art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală sunt discutabile, întrucât din examinarea coroborată a materialului probator administrat, rezultă un viciu în stabilirea situaţiei de fapt, concretizat în discordanţa dintre considerentele hotărârii şi probele administrate, respectiv în modul de percepţie şi analiză a acestora.
în opinia noastră, considerăm că în cauză ambele instanţe au comis o eroare gravă de fapt în aprecierea probatoriului administrat, întrucât discordanţa între percepţia instanţelor şi conţinutul real al probelor este evidentă, sesizabilă la examinarea probatoriului, eroare ce a influenţat hotărâtor soluţiile date în cauză.
Susţinerea din opinia majoritară că, chestiunile de apreciere ale instantelor nu sunt susceptibile de a crea nulitatea numită „eroare grosieră de fapt", nu sunt susceptibile judecării în recurs, întrucât are loc judecarea hotărârii în această cale de atac, instanţa fiind suverană în a aprecia probatoriul, nu se susţine, întrucât expresia "eroare gravă de fapt" are la bază un viciu în stabilirea
106
situaţiei de fapt ca urmare a percepţiei si examinării probelor administrate, deci a aprecierii ce are la bază o vădită neconcordanţă, eroare ce influenţează hotărârile, esenţial (soluţia pronunţată).
Astfel, sub acest aspect aprecierea probelor, modul de percepţie al lor şi interpretarea pe baza raţionamentelor logice, este de esenţa cazului de casare prevăzut de art. 385^9pct. 18 Cod procedură penală.
Atributele de „îndoielnic" şi "„evident", ce ar caracteriza situaţia de fapt reţinută de ambele instante potrivit opiniei majoritare, nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea pot fi specifice probelor, respectiv modului de apreciere al acestora şi nu situaţiei de fapt propriu-zise.
După opinia noastră, în cauză sunt îndeplinite elementele caracteristice ale erorii grave de fapt în aprecierea probelor administrate, reflectate în situaţia de fapt şi soluţiile pronunţate de ambele instanţe, întrucât procesul de evaluare a materialului probator administrat nu a relevat principiul stipulat de dispoziţiile art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, respectiv că probele nu au valoarea mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se potrivit convingerii instanţei, în urma examinării ansamblului probelor administrate.
Astfel, ambele instanţe au acordat o eficienţă mai mare probelor administrate în faza cercetării judecătoreşti, considerând că poziţia inculpatului, de nerecunoaştere a faptei comise, nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă; mai mult, că declaraţiile inculpatului sunt contradictorii, situaţie care ar cădea sub incidenţa principiului "in dubio pro reo", astfel încât inculpatul nu ar fi autorul infracţiunii.
Prin modalitatea de interpretare arătată, ambele instanţe au încălcat principiul evaluării coroborate a tuturor probelor în cauză, făcând o evaluare vădit neconcordantă, ce s-a reflectat în soluţia de achitare pronunţată.
Aşa cum se poate observa din materialul probator administrat, inculpatul, în faza urmăririi penale, în declaraţiile date (f. 12, 13, 14 d.u.p.) a recunoscut sustragerea celor 4 raţe, în mod constant prin declaraţii date în prezenţa apărătorului, nefacând obiecţiuni; de asemenea, recunoaşterea faptei de către inculpat rezultă şi din declaraţia olografă (de la f. 16 şi 17 d.u.p.), precum şi din declaraţia de la fila 18 d.u.p., ce se coroborează cu declaraţia martorului B.M. (fila 22 d.u.p.), cu declaraţia aceluiaşi martor dată în faza cercetării judecătoreşti (fila 64 dosar instantă fond), chiar dacă a avut o poziţie mai puţin explicabilă, dar acesta şi-a menţinut declaraţiile date la urmărirea penală, declaraţia martorului Ş.Ghe. (f. 33 şi 34 d.u.p.), declaraţia aceluiaşi martor din faza cercetării judecătoreşti (fila 65), declaraţiile martorilor G.M., M.N. şi M.V., din faza urmăririi penale, declaraţia martorului Ghe.M. din faza cercetării judecătoreşti, probe ce infirmă poziţia de nerecunoaştere a faptei de către inculpat adoptată în faţa instanţei.
Chiar dacă nu au fost martori oculari la săvârşirea infracţiunii, inculpatul a relatat unor martori sustragerea păsărilor, alţi martori au auzit despre furtul comis; probele având o valoare indirectă, nu pot fi înlăturate în procesul evaluării şi nici nu au o valoare probantă mai mică, întrucât, potrivit principiului enuntat, probele nu au valoare dinainte stabilită, legiuitorul nefăcând distincţie între valoarea probantă a unor probe directe sau indirecte.
De asemenea, din procesul-verbal de confruntare dintre inculpat şi martorul B.M. ce iniţial a fost acuzat de către inculpat, în sensul că ar fi participat împreună la sustragerea bunurilor arătate, ulterior, revenind asupra poziţiei sale, rezultă aspecte legate de comportamentul inculpatului.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.309/1999) NOTA: Am căutat să reproducem integral motivarea celor două puncte de vedere, pentru a da posibilitatea cititorului să-şi formeze el însuşi o opinie, cu privire la justeţea argumentelor pe care acestea le conţin, în ce ne priveşte, considerăm că soluţia corectă este cea exprimată de opinia majoritară.
Motivarea dată soluţiei poate constitui un exemplu pozitiv de motivare a unei decizii în cadrul judecăţii în recurs.
Aceasta denotă că redactorul a înţeles perfect mecanismul judecăţii în recurs, unde totdeauna criticile se analizează în raport de cazurile de casare limitativ prevăzute de art. 385^9 alin. 1 Cod procedură penală. De asemenea, prin modul de abordare a dat eficienţă principiului pe care îl şi menţionează, în mod expres, că „în recurs nu se judecă din nou pricina, ci se judecă hotărârea".
Pornind de la general la particular, mai rezultă că opinia majoritară a definit perfect eroarea gravă de fapt, caracteristicile acesteia, sfera de aplicabilitate, în acord cu doctrina şi practica judiciară majoritară în această materie. Cu privire la opinia separată, trecând peste stilul stufos, neclar, întreaga construcţie se bazează pe un fundament greşit: redactorul se străduieşte să combată punctele de vedere exprimate în opinia majoritară, după cum arată în mod expres.
Or, nu acesta este scopul unei opinii separate. Judecătorul aflat în minoritate trebuie să-şi prezinte propriile sale argumente în sprijinul soluţiei preconizate, nicidecum să „demoleze" argumentele exprimate de opinia majoritară. Ne întrebăm dacă în momentul redactării opiniei separate, autorul, nu avea în faţă motivarea opiniei majoritare, pe ce şi-ar mai fi întemeiat punctul său de vedere, diametral opus?
In al doilea rând, opinia separată combate opinia majoritară cu argumente care sunt în dezacord cu doctrina şi practica judiciară quasi unanimă. Astfel, se susţine că „aprecierea probelor, modul de percepţie a lor si interpretarea pe baza raţionamentelor logice, este de esenţa cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală".
Nimic mai fals. In opinia majoritară a autorilor-cu anumite nuanţări - eroarea de fapt constă în inexacta oglindire - ca pură stare de fapt - a conţinutului dosarului, în cuprinsul hotărârii atacate cu recurs, fără vreo imixtiune în domeniul aprecierilor sau raţionamentelor bazate pe procese logice sau psihologice: ea se referă la "reproducerea inexactă (în cuprinsul hotărârii) a unei afirmaţii, mărturii etc., cuprinse în anumite acte, precum şi la existenţa materială a actului însuşi la dosarul cauzei".
Domeniul aprecierilor şi domeniul concluziilor la care ajunge instanţa prin raţionament, chiar dacă aceste aprecieri sau concluzii vizează existenţa sau inexistenţa faptei, nu sunt susceptibile de a crea nulitatea denumită „eroare gravă de fapt".
Cu alte cuvinte, nulitatea în discuţie derivă din contrarietatea - evidentă şi necontroversată - între ceea ce spune dosarul, prin actele lui, şi ceea ce spune instanţa, prin hotărârea ei, cu privire la existenţa concretă a faptei sau a unui act, declaraţii etc.
Inexactitatea reproducerii dosarului trebuie să fie nu numai evidentă, dar şi să fi influenţat într-un sens sau altul soluţia cauzei (vezi: I.N. Lungulescu, I.M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, pag. 360-361).
V. Papadopol, în nota la decizia penală nr. 70/1994 a Curţii de Apel Bucureşti
- secţia a ll-a penală în Culegere V, pag. 154-155, trage următoarea concluzie cu privire la noţiunea de eroare gravă de fapt:
- aprecierile şi concluziile instanţei cu privire la existenţa faptei sau diverse situaţii ori împrejurări de fapt, nu cad sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385^9pct. 18 Cod procedură penală, fiind atribuit instanţelor de fond; -tot ceea ce priveşte greşita constatare, fie a faptei imputate inculpatului, în existenţa, natura sau împrejurările ei, fie a actelor dosarului, în existenţa lor sau în reproducerea cuprinsului acestora, dacă greşeala este evidentă şi are repercusiuni asupra soluţiei procesului - este susceptibilă de a fi cenzurat de către instanţa de recurs, în baza textului sus menţionat.
în fine, prof. Gh. Mateuţ, în Procedură penală. Partea specială, voi. II, pag. 324, pornind tot de la definirea erorii grave de fapt ca o contrarietate evidentă şi necontroversată între ceea ce spune dosarul, prin scriptele lui, şi ceea ce spune instanţa, prin hotărârea ei, arată că: „cel care invocă acest motiv de casare trebuie să indice instanţei de recurs piesa dosarului a cărei existenţă sau inexistenţă o afirmă, în mod eronat, instanţa de fond, ori al cărei cuprins e redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă". Punctul de vedere exprimat prin opinia separată se situează pe o poziţie diametral opusă acestor puncte de vedere exprimate atât în doctrina veche, cât şi în cea nouă, îmbrăţişate şi de practica judiciară. Desigur, autorul opiniei separate putea adopta o poziţie critică faţă de părerea doctrinarilor, dar aceasta trebuia făcută cu argumente solide, nu cu simple afirmaţii. (V.B.)
