RECURS. INVOCAREA DE CĂTRE PARCHET A LIPSEI DE PROCEDURĂ LA JUDECAREA APELULUI CU INCULPATUL. RECURS EXERCITAT DE CĂTRE INCULPATUL CARE NU A DECLARAT APEL. INADMISIBILITATE.
| Comentarii |
|
Lipsa de procedură la judecarea apelului cu inculpatul care nu a declarat recurs, nu poate fi invocată de către Parchet, ci
numai de partea căreia i-au fost prejudiciate interesele printr-o astfel de neregularitate, sancţiunea fiind nulitatea relativă.
Recursul declarat de inculpat împotriva deciziei, în condiţiile în care nu a exercitat apel în cauză, este inadmisibil, în raport cu prevederile art. 3851 alin. final Cod procedură penală.
împotriva deciziei tribunalului, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul inculpatului C.F. au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul P.V.
Parchetul critică decizia sub aspectul nelegalei citări a inculpatului apelant C.F., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 21 Cod procedură penală.
în motivele scrise de recurs inculpatul P.V. - care, deşi legal citat, a lipsit la dezbateri - arată că pedeapsa aplicată este prea mare în raport cu circumstanţele faptei.
Curtea de Apel a respins, ca nefondat, recursul Parchetului şi ca inadmisibil recursul inculpatului P.V.
în ce priveşte recursul Parchetului, se arată în considerentele deciziei că lipsa de procedură la judecarea apelului cu inculpatul C.F. (care nu a declarat recurs) nu poate fi invocată de către Parchet, ci numai de partea căreia i-au fost prejudiciate interesele printr-o astfel de neregularitate (în speţă, numai de inculpat).
Nelegala citare prin încălcarea dispoziţiilor art. 291 Cod procedură penală, atrage nulitatea relativă, întrucât nu figurează printre nulităţile ce ar atrage nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.
Aşadar, invocarea ei poate fi făcută numai de partea prejudiciată, în condiţiile art. 197 alin. 4 Cod procedură penală.
Curtea consideră că această încălcare nu poate fi invocată de Parchet, pe motiv că ar aduce atingere aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei, astfel convertindu-se nulitatea relativă într-o nulitate absolută, deoarece numai partea căreia i-au fost lezate interesele printr-o nelegală citare ar putea aprecia dacă, într-adevăr, acestea i-au fost încălcate, sub sancţiunea corespunzătoare prevăzută de lege.
în ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva aceleiaşi decizii, Curtea consideră că este inadmisibil, în raport cu prevederile art. 3851 alin. final Cod procedură penală, inculpatul neexercitând apel în cauză.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.102/1999) NOTA: a) Considerăm că, respingând recursul Parchetului, Curtea a pronunţat o hotărâre legală, în acest sens fiind şi punctul de vedere majoritar al practicii judiciare (Curtea de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală, decizia nr. 544/1995; Curtea de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală, decizia nr. 591/1996).
Un punct de vedere diferit îl exprimă V. Papadopol în notă la decizia nr. 282/ 1997 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală (în Culegere VIII, pag. 294), deşi porneşte de la aceleaşi argumente ca şi Curtea. Se consideră că Parchetul poate invoca această nulitate relativă - lipsa de procedură cu inculpatul - pentru că în actuala reglementare a sancţiunilor procesuale, există situaţii în care nulitatea, deşi în principiu relativă, capătă, din anumite puncte de vedere, atributele unei nulităţi absolute (unii autori vorbesc chiar de o "convertire" a nulităţii relative într-o nulitate absolută). Astfel, potrivit art. 197 alin. 4 teza finală Cod procedură penală, când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu şi în orice stare a procesului, deci fără ca dreptul invocării ei să fie limitat la cel interesat şi restrâns la un anumit moment.
Cum judecarea inculpatului în lipsă, cu procedura de citare nelegal îndeplinită poate, în mod evident, să împieteze asupra aflării adevărului şi să afecteze justa soluţionare a cauzei, nulitatea decurgând din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor, poate fi invocată şi de procuror, chiar dacă inculpatul vătămat în drepturile sale procesuale nu s-a prevalat de ea prin exercitarea căii de atac.
Deşi, în principiu, de acord cu aceste argumente, ca de altfel şi Curtea în motivarea deciziei, considerăm totuşi că răspunsul la problemă ar trebui să fie puţin mai nuanţat.
în măsura în care nelegala citare a inculpatului a împietat asupra aflării adevărului sau a justei soluţionări a cauzei, indiscutabil, nulitatea poate fi invocată de Parchet.
Dar nelegala citare a inculpatului nu instituie în mod automat, prezumţia că aflarea adevărului sau justa soluţionare a cauzei au avut de suferit. De aceea, considerăm că în speţele în care Parchetul formulează recurs în care invocă nelegala citare a inculpatului, trebuie să facă dovada că aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei au fost afectate din acest motiv, b) Este legală soluţia Curţii şi cu privire la recursul inculpatului P.V., pe care l-a respins, ca inadmisibil.
Dar motivarea că inadmisibilitatea ar decurge în raport de prevederile art. 3851 alin. final Cod procedură penală, inculpatul neexercitând apel în cauză, este puţin cam prea vagă şi imprecisă.
Din contră, ultima parte din alineatul final al art. 3851 Cod procedură penală, aparent infirmă punctul de vedere exprimat în decizie, deoarece prevede că «împotriva deciziilor pronunţate în apel, persoanele prevăzute în art. 362, chiar dacă nu au folosit apelul, pot declara recurs». Or, inculpatul, formal, a declarat recurs împotriva deciziei, ceea ce textul de lege sus citat îi permite.
Este şi firesc şi legal căpartea care nu a declarat apel, poate face recurs împotriva deciziei prin care, în apelul procurorului sau în apelul altei părţi, i s-ar fi modificat situaţia, în sensul agravării.
Dar, dacă situaţia inculpatului, care nu a declarat apel, în speţă, nu s-a modificat prin soluţionarea apelului coinculpatului, atunci recursul său, chiar dacă formal este declarat împotriva deciziei, vizează, în realitate, sentinţa primei instanţe -greşita individualizare a pedepsei -şi cum împotriva sentinţei instanţei de fond, recurentul nu a uzat de calea apelului, este inadmisibil, conform art. 3851alin. 4 Cod procedură penală, deoarece acesta în prima parte - aspect la care s-a referit şi Curtea - prevede «că nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului».
Inadmisibilitatea unui asemenea recurs rezidă în obiectivul urmărit prin exercitarea sa: reexaminarea unei soluţii intrate în puterea lucrului judecat. (V. Papadopol, Notă la decizia penală nr. 414/1996 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a ll-a penală, pag. 262). (V.B.)
