RECURS. PERSOANE CARE POT FACE RECURS. LIMITE.
| Comentarii |
|
Deşi potrivit art.3852 rap.la art.362 alin.1 lit.d C.pr.pen., partea civilă poate face recurs numai în ce priveşte latura civilă a cauzei, recursul promovat de aceasta, prin care critică soluţia de achitare a inculpatei, este admisibil, câtă vreme ea a înţeles să folosească această cale în vederea acordării despăgubirilor civile solicitate, iar hotărârea ar putea fi desfiinţată sub aspectul laturii civile a cauzei, în măsura în care instanţa de recurs ar ajunge la concluzia că temeiul faptic al achitării nu corespunde realităţii.
Prin sentinţa penală nr.1548/14.05.1999 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti a fost condamnată inculpata I.R.D. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev.de art.215 alin.2 şi 3 C.pen., cu aplicarea art.74 lit.c C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 C.pen.
în baza art.14 şi 346 C.pr.pen. a fost obligată inculpata la 3500 USD despăgubiri civile către partea civilă S.F., fiind respinse ca indamisibile pretenţiile părţii civile privind suma de 700 USD
S-a reţinut, în esenţă, că în baza unei înţelegeri prealabile între inculpată şi partea vătămată, la data de 2.05.1997, aceasta din urmă i-a împrumutat inculpatei de 3500 USD, urmând ca restituirea banilor să se facă eşalonat, până în ziua de 2.08.1997, părţile întocmind un înscris sub semnătura privată, prin care au stabilit că inculpata garantează împrumutul cu imobilul proprietatea mamei sale. Ca o garanţie suplimentară, inculpata a lăsat în păstrarea părţii vătămate un exemplar original al actului de proprietatea asupra casei, precum şi certificatul său de naştere în original, stabilind că la data de 5.05.1997 inculpata să revină împreună cu mama sa, pentru ca aceasta din urma să semneze contractul de împrumut, chiar în formă autentică, cum dorea partea vătămată.
S-a mai reţinut de instanţa de fond că mama inculpatei nu s-a prezentat la data de 5.05.1997 pentru a semna contractul de împrumut, că nu avea cunoştinţă de acest contract, apartamentul îi aparţinea şi nu ar fi fost de acord să garanteze împrumutul cu apartamentul, iar partea vătămată nu ar fi împrumutat-o pe inculpată dacă ar fi ştiut că mama acesteia nu este de acord să garanteze împrumutul cu apartamentul.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata, solicitând achitarea sa, întrucât fapta săvârşită de ea nu este prevăzută de legea penală.
Prin decizia penală nr.1866/A/22.12.1999 a Tribunalului Bucureşti -secţia a ll-a penală a fost admis apelul inculpatei, desfiinţată sentinţa apelată şi, pe fond, achitată inculpata, în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.b C.pr.pen.
S-a reţinut că latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, prin care se creează părţii vătămate o falsă rerezentare a realităţii, făptuitorul folosind în acest scop mijloace apte să ducă la rezultatul pe care îl doreşte.
Simpla minciună, respectiv afirmarea unui neadevăr, nu constituie prin ea însăşi un mijloc de inducere în eroare, fiind necesar un complex de fapte sau împrejurări care să dea afirmaţiei neadevărate aparenţa de veridicitate, astfel încât victima să o creadă în deplina concordanţă cu realitatea.
în cauză, inculpata a afirmat că mama sa va garanta cu apartamentul proprietatea acesteia împrumutul pe care inculpata l-a contractat personal.
întrucât contractul de garanţie reprezintă un alt tip de contract, diferit de cel de împrumut, acesta din urmă fiind valabil încheiat cu respectarea prevederilor art.1576 -1590 C.civ., partea vătămată nu poate afirma existenţa unor mijloace frauduloase în obţinerea consimţământului la încheierea contractului de împrumut, inculpata arătând chiar de la solicitarea împrumutului că apartamentul cu care îl va garanta aparţine mamei sale.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpata a susţinut că mama sa va fi de acord cu împrumutul şi-l va garanta cu apartamentul proprietatea acesteia, împrejurare care nu era de natură să afecteze sau să determine partea vătămată să încheie contractul de împrumut.
împotriva acestei decizii a declarat recurs partea civilă S.F., care a criticat-o, motivând că, în mod netemeinic, s-a dispus achitarea inculpatei, fapt ce a condus la neobligarea acesteia la restituirea sumei de bani împrumutate.
în concluziile orale formulate de Parchet s-a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de partea civilă, având în vedere că aceasta poate face recurs, potrivit art.3852 rap. la art.362 alin.1 lit.d C.pr.pen., numai în ce priveşte latura civilă a cauzei.
Recursul este admisibil, însă nefondat.
Deşi priveşte soluţia de achitare, recursul părţii civile este admisibil, întrucât aşa cum a precizat în dezvoltarea orală a motivelor de recurs, partea civilă a înţeles să folosească calea recursului în vederea acordării despăgubirilor, respectiv restituirea sumei împrumutate.
Prin urmare, recursul părţii civile fiind în scopul valorificării intereselor civile, este admisibil.
Mai mult decât atât, în cauză nu pot fi invocate nici dispoziţiile art.346 C.pr.pen. şi nici art.22 alin.2 C.pr.pen., întrucât în speţă este vorba despre o hotărâre nedefinitivă şi de o rămânere în cadrul aceluiaşi proces, care se desfăşoară în faţă instanţei penale, cu dreptul instituţional şi funcţional al instanţei superioare, de recurs, de a exercita controlul judiciar asupra hotărârii atacate, în limitele art.3859 alin.3 C.pr.pen. sau potrivit art.3859 alin.2 C.pr.pen.
Din acest punct de vedere, se poate ajunge la concluzia că temeiul faptic al achitării nu corespunde realităţii, caz în care hotărârea ar putea fi desfiinţată sub aspectul laturii civile, iar cauza va primi, în aceleaşi limite, soluţia legală.
întrucât, în speţă, soluţia de achitare a inculpatei este legală şi temeinică, soluţia pe latura civilă este, de asemenea, legală, căci potrivit art.346 alin.4 C.pr.pen., instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea inculpatei pentru cazul prev.de art.10 lit.b C.pr.pen., partea vătămată putându-se adresa instanţei civile pentru valorificarea pretenţiilor sale.
Faţă de aceste considerente, Curtea urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat.
(Secţia a ll-a penală, decizia nr.299/2000) NOTĂ: Soluţia prezentată este corectă, sub aspectul aprecierii asupra admisibilităţii recursului declarat de partea civilă împotriva soluţiei de achitare a inculpatei, întrucât criticile aduse modului de soluţionare a laturii penale a cauzei vizează aspecte de care depinde însăşi rezolvarea acţiunii civile.
Examinând calea de atac promovată exclusiv de către partea civilă, instanţa de control judiciar poate ajunge inclusiv la concluzia că soluţia de achitare a inculpatei sau temeiul legal al achitării sunt greşite. într-o asemenea ipoteză, efectele promovării căii de atac vor privi numai acţiunea civilă, care, în consecinţă, ar putea fi admisă, fără a se putea modifica soluţia dată laturii penale a cauzei, printr-o eventuală condamnare a inculpatei.
Este evident că într-o asemenea situaţie va exista o contrarietate între soluţia dată laturii penale de către instanţa (instanţele) inferioare, concretizată în achitarea inculpatei şi soluţia dată laturii civile de către instanţa de control judiciar, concretizată în admiterea, în ciuda dispoziţiilor art.346 alin.3 şi 4 C.pr.pen., acţiunii civile. Restabilirea legalităţii şi ieşirea din acest impas se va putea face numai prin promovarea ulterioară a unui recurs în anulare.(Judecator Ionut-Mihai Matei)
