Recurs. Soluţii
| Comentarii |
|
Soluţia instanţei de recurs, prin care s-a admis recursul procurorului, s-a casat parţial decizia instanţei de apel numai cu privire la apelul şi achitarea unui inculpat şi, rejudecându-se cauza pe fond, s-a respins ca nefondat apelul acestui inculpat, este nelegală faţă de prevederile art. 38515 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. în acest caz, instanţa de recurs nu poate respinge apelul, ci doar casează decizia din apel şi menţine hotărârea primei instanţe.
(Decizia nr. 397 din 21 martie 2001 - Secţia Ipenală)
Inculpatul V.E.C. a fost condamnat la 4 luni închisoare, în baza art. 208 alin. 4 - art. 209 lit. a), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 lit. c) din Codul penal, şi art. 74- 76 din Codul penal, prin Sentinţa penală nr. 1172/2000, pronunţată de Judecătoria Buftea. Totodată, acelaşi inculpat a fost condamnat, în aceeaşi cauză, şi la o pedeapsă de 2 luni închisoare, în baza art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74- 76 din Codul penal, urmând să execute în final, potrivit art. 33 - 34 din Codul penal, pedeapsa cea mai grea, de 4 luni închisoare.
Prin aceeaşi sentinţă penală au mai fost condamnaţi şi inculpaţii A.C. şi L.A.V., la pedepse de câte 4 luni închisoare, în calitate de complici ai inculpatului V.E.C., pentru al doilea aplicându-se art. 81 - 82 din Codul penal.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în seara zilei de 3.04.2000, în timp ce inculpaţii A.C. şi L.A.V. asigurau paza, inculpatul V.E.C. a descuiat, cu ajutorul unei chei potrivite, portiera unui autoturism Dacia 1300, a pornit motorul, după care s-au urcat în maşină şi ceilalţi doi şi s-au deplasat în afara municipiului Bucureşti, deşi inculpatul V.E.C. nu poseda carnet de conducere, fiind depistat la scurt timp de organele de poliţie.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii V.E.C. şi A.C., pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepselor.
Prin Decizia penală nr. 1495/A din 24.10.2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală a respins apelul declarat de inculpatul A.C., însă a admis apelul declarat de inculpatul V.E.C., a desfiinţat parţial sentinţa penală şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.
Instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că inculpatul V.E.C. ar fi condus autoturismul sustras pe drum public. în acelaşi considerent a arătat că instanţa fondului a făcut o corectă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, astfel încât nu se impune reducerea acestora.
Această decizie penală a fost atacată cu recurs de procuror şi de inculpatul A.C.
Prin recursul procurorului este criticată decizia penală pentru motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 din Codul de procedură penală, şi anume pentru greşita achitare a inculpatului V.E.C., cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, întrucât, din probele administrate în cauză, atât la urmărirea penală, cât şi la cercetarea judecătorească, a rezultat în mod cert că şi acest inculpat a condus autoturismul pe drum public, fără a poseda permis de conducere, cel puţin de la locul şi din momentul sustragerii autoturismului.
Inculpatul A.C., prin recursul său, a învederat că faţă de circumstanţele personale se poate face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 81 - 82 din Codul penal.
Curtea a examinat cauza pentru motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi, respectiv, pct. 14 din Codul de procedură penală şi a concluzionat că recursul declarat de procuror este fondat, iar recursul declarat de inculpat este nefondat.
Astfel, a reţinut că, potrivit probelor aflate la dosarul cauzei şi declaraţiilor inculpaţilor, cel care a deschis portiera autoturismului în cauză a fost inculpatul V.E.C., care a pornit motorul şi, după ce s-au urcat şi ceilalţi doi coinculpaţi, a condus acest autoturism până în afara municipiului Bucureşti (comuna Voluntari), după care a schimbat locul de la volan cu inculpatul L.A.V.
în consecinţă, soluţia primei instanţe este de condamnare a acestui inculpat atât pentru infracţiunea de folosinţă, cât şi pentru aceea prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.
Cu privire la recursul declarat de inculpatul A.C., Curtea a constatat că instanţele de fond şi de apel au făcut o judicioasă individualizare a pedepsei aplicate atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia penală sus-menţionată, numai cu privire la apelul şi achitarea inculpatului V.E.C., referitor la infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, şi, rejudecând, pe fond, a respins ca nefondat apelul acestui inculpat. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei penale casate şi s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.C.
NOTĂ CRITICĂ:
Decizia de faţă este criticabilă sub aspectul soluţiei pronunţate, nu atât asupra fondului cauzei, cât al formei de redactare a acesteia.
Astfel, soluţiile pe care le pronunţă instanţa de recurs atunci când judecă recursul sunt enumerate expres de art. 38515 din Codul de procedură penală. Potrivit punctului 2 lit. b) din acest articol, instanţa, judecând recursul, îl admite, casând decizia atacată, şi menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis.
Deşi această prevedere legală era aplicabilă în cauza de faţă, instanţa de recurs, după ce a admis recursul procurorului şi a casat parţial decizia penală numai cu privire la apelul şi achitarea inculpatului V.E.C., rejudecând cauza, pe fond, a respins ca nefondat apelul acestui inculpat.
Aşa cum se observă, deşi legea prevede în acest caz o soluţie clară, simplă şi de obiect, sub forma casării deciziei penale şi menţinerii hotărârii primei instanţe, totuşi instanţa de recurs a adăugat la lege şi s-a pronunţat şi ca o instanţă de apel, respingând ca nefondat apelul inculpatului respectiv.
Este adevărat că modul de redactare al acestei soluţii nu a prejudiciat fondul cauzei, care nu era altul decât menţinerea în totalitate a hotărârii primei instanţe, însă credem că, din moment ce legiuitorul a enumerat expres soluţiile instanţei de recurs în art. 38515 din Codul de procedură penală (ca de altfel şi pe acelea ale instanţei de apel, în art. 379 din Codul de procedură penală), la rezolvarea cauzelor instanţele nu pot adopta decât una din aceste soluţii avute în vedere de legiuitor.
De altfel, majoritatea soluţiilor pronunţate în recurs sunt conforme cu prevederile art. 38515 din Codul de procedură penală.
