Tulburare de posesie. Infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată. Diferenţiere
| Comentarii |
|
Infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată, este o infracţiune de sine stătătoare, cu un conţinut juridic specific, distinct de cel al infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 din Codul penal.
(Decizia nr. 1668 din 7 noiembrie 2001 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 237 din 07.03.2001 a Judecătoriei Giurgiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din Codul de procedură penală, a fost achitat inculpatul B.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată.
S-a reţinut că partea vătămată are titlul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 1,5 ha teren arabil. La rândul său, inculpatul B.F. deţine un proces-verbal de punere în posesie, iar din declaraţiile unor martori rezultă că terenul în litigiu a aparţinut inculpatului, fiind moştenire de la părinţii săi, el fiind cel care are posesia terenului.
Conform art. 108 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată, constituie infracţiunea de tulburare de posesie ocuparea, fără drept, în întregime sau în parte, a terenurilor de orice fel.
Fapta are ca situaţie premisă existenţa unei posesii, respectiv stăpânirea în fapt a terenului, care se ocupă de către făptuitor, fiind necesar ca posesia să fie a altei persoane decât a făptuitorului.
Terenul se afla în posesia făptuitorului. Faptul că partea vătămată probează calitatea sa de proprietar nu are relevanţă faţă de obiectul şi finalitatea reglementării privind infracţiunea de tulburare de posesie, partea vătămată având la dispoziţie alte căi legale pentru a i se recunoaşte calitatea de proprietar şi a intra în posesia terenului.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, care a invocat că în anul 1996 inculpatul a ocupat terenul părţii vătămate fără a avea nici un drept asupra acestuia şi ca urmare a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată.
Prin Decizia penală nr. 214 din 25.07.2001 a Tribunalului Giurgiu a fost respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât soluţia de achitare a inculpatului se bazează pe o interpretare eronată a probelor administrate în cauză. Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, pentru suprafaţa în litigiu a fost reconstituit dreptul de proprietate tatălui părţii vătămate, care s-a înscris cu suprafaţa respectivă într-o asociaţie agricolă, iar, după desfiinţarea acesteia, terenul a fost restituit părţii vătămate. Inculpatul a ocupat acest teren, fără a avea vreun drept asupra lui, bazându-se pe simplul considerent că, înainte de colectivizare, aici avuseseră pământ părinţii lui.
Procedând la ocuparea cu forţa a terenului, fără a avea un temei legal, este evident că inculpatul s-a făcut vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată, de vreme ce partea vătămată a avut posesia terenului, exercitând atât corpus, cât şi animus, şi, totodată, posesia fiind legitimă, în sensul concordanţei existente între starea de fapt şi de drept, şi neviciată. Despre existenţa posesiei, ca stare de fapt, în favoarea inculpatului, nici nu poate fi vorba, ea fiind nelegitimă şi viciată.
Recursul este întemeiat, hotărârile fiind afectate de cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, însă pentru alte considerente.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată, este de sine stătătoare, norma de incriminare având structură specifică, inclusiv sancţiune proprie.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl constituie terenurile din extravilan, cărora, prin fapta incriminată, li se schimbă temporar sau definitiv destinaţia de terenuri agricole sau silvice fără aprobarea organelor competente, atunci când legea prevede obligativitatea unei asemenea aprobări.
Celelalte terenuri ocupate fără drept formează obiectul material al infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 din Codul penal.
Latura obiectivă a infracţiunii se realizează numai atunci când ocuparea terenului are loc fără aprobarea organului competent, deci aprobarea este obligatorie, fiind prevăzută de lege.
Infracţiunea prevăzută de art. 108 are obiect juridic propriu, reprezentat de relaţiile sociale privind integritatea şi potenţialul productiv al terenurilor agricole şi silvice, precum şi cele referitoare la mediu.
Ca atare, subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care schimbă destinaţia agricolă sau silvică a terenului fără aprobare legală.
în orice altă situaţie, ocuparea fără drept a terenurilor constituie infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal.
Or, în speţă, ne aflăm tocmai în această situaţie, motiv pentru care instanţele de fond şi de apel ar fi trebuit să pună în discuţie schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată, în cea prevăzută de art. 220 din Codul penal, mai ales că instanţa de apel a antamat această schimbare de încadrare.
Faţă de aceste considerente, constatând că prin soluţiile pronunţate, practic, nu s-a rezolvat fondul cauzei, fapta fiind analizată sub o încadrare juridică greşită, Curtea va casa ambele hotărâri şi va trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Cu prilejul rejudecării, punând în discuţie schimbarea încadrării juridice, instanţa de fond va face aplicarea art. 286 alin. 2 din Codul de procedură penală, având în vedere că potrivit art. 220 alin. 4 din Codul penal acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
NOTĂ:
Speţa prezentată ridică problema delimitării infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 din Codul penal, de infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată.
Potrivit art. 220 alin. 1 din Codul penal constituie infracţiunea de tulburare de posesie ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia.
în reglementarea iniţială a Legii nr. 18/1991, potrivit art. 87, ocuparea în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, constituie infracţiuni de tulburare de posesie şi se pedepsesc potrivit prevederilor Codului penal.
în urma modificării Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997, în art. 108 s-a reluat practic incriminarea anterioară, cu unele modificări. Se prevede astfel că ocuparea în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, sau refuzul de a elibera terenul astfel ocupat fără drept constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Este evident că dificultatea delimitării infracţiunii prevăzute de art. 220 din Codul penal de infracţiunea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată, apare în cazul în care obiectul material al infracţiunii îl reprezintă terenurile.
în primul rând, se observă că numai în cazul infracţiunii prevăzute de art. 220 din Codul penal este necesară o condiţie preexistentă esenţială, şi anume aceea ca terenul să se fi aflat în posesia altei persoane decât făptuitorul.
în al doilea rând, în ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 108, constatăm că săvârşirea elementului material presupune o condiţie negativă, şi anume inexistenţa aprobării primite în condiţiile legii, formulare echivocă şi nefericită, a cărei desluşire reprezintă în realitate "cheia" rezolvării problemei delimitării celor două infracţiuni.
S-a apreciat într-o opinie că termenul de "aprobare" nu trebuie înţeles în sensul său strict, el având o semnificaţie mai largă. Astfel, ar fi vorba despre aprobarea dată de comisiile îndrituite a face aplicarea Legii nr. 18/1991, materializată în actele lor specifice, începând cu procesul-verbal de punere în posesie şi terminând cu titlul de proprietate (a se vedea "E. Popescu - Altă opinie privind delimitarea infracţiunilor prevăzute de art. 220 din Codul penal şi de art. 108 din Legea nr. 18/1991" - Revista "Dreptul" nr. 6/1999, pagina 85).
într-o altă opinie se arată că actele sus-menţionate sunt acte de natură administrativă cu caracter de autoritate, constitutive de drepturi şi nu au valoarea unor aprobări legale, în sensul preconizat de Legea nr. 18/1991 (a se vedea "C. Niculeanu - Criterii pentru delimitarea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute de art. 220 din Codul penal faţă de infracţiunea reglementată de art. 108 din Legea nr. 18/1991" - Revista "Dreptul" nr. 2/2001, pagina 124).
Credem că această din urmă opinie este corectă, căci în caz contrar ar însemna să acceptăm ideea că infracţiunea analizată din Legea nr. 18/1991 ar fi o reglementare temporară, ce-şi găseşte aplicabilitate numai în procesul de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ceea ce este străin voinţei legiuitorului.
Plecând de la situaţiile în care însuşi legiuitorul a folosit, în cuprinsul Legii nr. 18/1991, termenul de "aprobare", se constată că acest lucru se întâmplă atunci când se reglementează folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole, respectiv forestiere, în alte scopuri decât producţia agricolă, respectiv silvică. Astfel, art. 94 şi 95 din lege enumeră organele care "aprobă" această folosinţă.
Tot astfel, în art. 102 sunt prevăzute organele care "aprobă ocuparea terenurilor" cu linii de telecomunicaţii, transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă etc., care se vor amplasa în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia lucrărilor agricole.
în concluzie, apreciem că, introducând sintagma "fără aprobarea primită în condiţiile legii", legiuitorul a vrut să sancţioneze în art. 108 exclusiv încălcarea dispoziţiilor art. 94, 95 şi 102 din Legea nr. 18/1991. De altfel, tocmai pentru a nu se crea o confuzie între această infracţiune şi cea prevăzută de art. 220 din Codul penal, s-a renunţat, cu ocazia modificării Legii nr. 18/1991, să se mai folosească denumirea de "tulburare de posesie" pentru această infracţiune specială, aşa cum se întâmplase anterior modificării, în art. 87.
Ca urmare, în măsura în care fapta dedusă judecăţii nu vizează ocuparea unui teren fără "aprobarea" sus-menţionată, ci, cum este şi cazul în speţă, ocuparea unui teren pentru care făptuitorul nu are proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate conform Legii nr. 18/1991, teren care s-a aflat în posesia legitimă a altei persoane, vor fi incidente dispoziţiile art. 220 din Codul penal, cu consecinţele corespunzătoare în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale.
