Violare de domiciliu. Latură subiectivă. Achitare
| Comentarii |
|
C. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen., art. 10 lit. a) şi d), art. 11 pct. 2 lit. a), art. 334
Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, sub aspectul laturii subiective, în condiţiile în care inculpatul a intrat în curtea şi casa părţii vătămate pe uşile deschise, iar când a fost invitat să iasă afară, s-a conformat, neexistând deci un refuz de a părăsi locuinţa.
C.A. Braşov, s. pen., dec. nr. 14/R din 7 ianuarie 2000,
Prin sentinţa penală nr. 749 din 15 octombrie 1998, pronunţată de Judecătoria Sf. Gheorghe, inculpatul B.G. a fost achitat pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
în fapt s-a reţinut că, fiind în stare de ebrietate, inculpatul a pătruns în seara zilei de 6 ianuarie 1997 în curtea şi apoi în casa părţii vătămate şi, după un schimb de cuvinte mai dure între partea vătămată şi inculpat, acesta din urmă a fost invitat să părăsească locuinţa, ceea ce acesta a şi făcut, fără a fi forţat. Când a ajuns în curte, inculpatul a luat o furcă cu care a spart cele 4 geamuri de la locuinţa părţii vătămate, însă pentru infracţiunea de distrugere părţile s-au împăcat în cursul urmăririi penale.
Prima instanţă a reţinut că în sarcina inculpatului nu se poate reţine infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. deoarece a intrat în curte şi în casă pe uşa deschisă, iar când a fost invitat să iasă afară a plecat, neexistând deci un refuz de a părăsi locuinţa, cum s-a reţinut în rechizitoriu.
Prin decizia penală nr. 225 din 6 septembrie 1999, Tribunalul Co-vasna a respins ca nefondat apelul declarat de parchet, apreciind ca legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 14 din 7 ianuarie 2000, a admis în parte recursul declarat de parchet, a casat cele două hotărâri în privinţa temeiului achitării şi rejudecând în aceste limite, a schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului din prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen. în prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.
S-a apreciat că în mod greşit s-a reţinut că fapta inculpatului de a pătrunde şi de a părăsi locuinţa părţii vătămate nu a existat în realitate. In fapt aceste acţiuni — de pătrundere şi de părăsire a imobilului -au existat, motiv pentru care nu se poate susţine că fapta nu a existat în materialitatea sa. însă, nu poate fi ignorată cerinţa legii ca infracţiunea de violare de domiciliu să fie săvârşită numai cu intenţie, directă sau indirectă.
în prima modalitate de săvârşire a infracţiunii, prin pătrunderea fără drept în locuinţa altei persoane, autorul îşi dă seama că pătrunde fără drept şi fără consimţământul persoanei în cauză, urmărind sau acceptând încălcarea libertăţii acesteia. în cea de-a doua modalitate a aceleiaşi infracţiuni, prin refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei vătămate, făptuitorul urmăreşte sau acceptă de asemenea încălcarea aceleiaşi libertăţi.
In cauză însă existenţa intenţiei directe sau indirecte în conţinutul activităţii subiective, psihice a inculpatului nu este dovedită, astfel că acesta a acţionat fară forma de vinovăţie cerută de dispoziţiile art. 192 C. pen., respectiv fară intenţie, împrejurare în raport cu care s-a constatat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii.
