ARTICOLUL 112 Întrebări, interpelări şi moţiuni simple Raporturile Parlamentului cu Guvernul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
ARTICOLUL 112
Întrebări, interpelări şi moţiuni simple
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
| ← ARTICOLUL 111 Informarea Parlamentului Raporturile... | ARTICOLUL 113 Moţiunea de cenzură Raporturile Parlamentului... → |
|---|
Citește mai mult
moţiune simplă, s-a conturat prin cutumă parlamentară, nefiind prevăzută expres de Constituţie, dar nici nu se putea spune că era interzisă de vreun text constituţional.Aici suntem într-un caz tipic de modificare a textului Constituţiei, pentru a fi pusă şi litera acesteia în acord cu practica creată pe spiritul legii fundamentale. Noua formulare a alin.2 scoate în evidenţă, fără echivoc, posibilitatea adoptării unei moţiuni simple pentru o problemă oarecare de politică internă sau externă, respectiv a unei moţiuni ad-hoc, la răspunsul oferit de un ministru la o interpelare. In felul acesta se pune la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra executivului şi al administraţiei publice.
Adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct căderea Guvernului sau revocarea ministrului interpelat, dar are, în schimb, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu ecoul corespunzător în ochii opiniei publice. Nu întâmplător opoziţia parlamentară, la noi, a şi creat sloganul “nici o sesiune fără moţiune”. Nu mai puţin, excesul de moţiuni simple, care sunt respinse, fără probleme, de către majoritatea parlamentară a Camerei respective este de natură a transmite în electorat un mesaj negativ asupra funcţiei şi seriozităţii forţelor politice care formează minoritatea parlamentară. Sunt deci motive majore care ne îndreptăţesc să afirmăm că noua versiune a alin.2 va conduce la un plus de responsabilitate în viaţa parlamentară a ţării, cu efecte benefice nu numai asupra democraţiei constituţionale în România, dar şi asupra nivelului de trai al românilor.
în ce priveşte precizarea de la alin. 1 ea are semnificaţia constituţionalizării unei soluţii de principiu regulamentare.
b) Este de reţinut că Parlamentul a respins un amendament care propunea ca într-o sesiune parlamentară să se poată iniţia un număr de cel mult trei moţiuni simple. In mod înţelept, Parlamentul a respins acest amendament, limitarea numărului de moţiuni fiind o soluţie contrară libertăţii luptei politice în Parlament şi ar conduce la limitarea artificială a controlului parlamentar asupra Guvernului. Excesul de moţiuni, cum s-a subliniat mai sus, poate conduce la fortificarea politică a opoziţiei şi erodarea forţelor politice de la guvernare, dar poate avea şi efecte contrare. Cine iniţiază o moţiune simplă îşi asumă un risc şi într-un sens şi în celălalt, dar acest aspect ţine de esenţa luptei politice.
In procedura de revizuire a Constituţiei s-a formulat o propunere de amendare şi a alin.l, în sensul de a obliga pe primul-ministru şi fiecare dintre membrii Guvernului de a răspunde personal la întrebările şi la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. In mod corect Parlamentul a respins acest amendament deoarece răspunsul la o întrebare sau interpelare se face, în orice Parlament, şi printr-o persoană împuternicită. Nu în puţine ţări, cum este şi în cazul ţării noastre, un membru al Guvernului se ocupă de relaţia cu Parlamentul. De aici nu trebuie înţeles că Primul ministru sau miniştrii nu au obligaţia de a veni în Parlament să răspundă la întrebări şi interpelări, dar atunci când sarcini ale executivului, interne sau externe, îi pun în imposibilitatea de a se prezenta (de exemplu, sunt plecaţi în misiune oficială în străinătate), în Parlament pot împuternici o persoană (de exemplu Primul ministru poate însărcina pe ministrul cu relaţia cu parlamentul, un ministru, pe un secretar de stat) să prezinte răspunsul. Nimic nu opreşte pe cel care a formulat interpelarea, dacă apreciază că absenţa primului ministru sau a ministrului interpelat nu este justificată, să depună diligenţele politice necesare pentru adoptarea unei moţiuni simple. în felul acesta, prin cutumă parlamentară, în timp, se vor contura anumite reguli şi în relaţia politică dintre Guvern şi Parlament cu privire la răspunsul la întrebări şi interpelări, dar pentru aceasta textul Constituţiei trebuie să permită un joc politic mai elastic, ceea ce nu ar fi fost posibil prin adoptarea amendamentului propus.
De asemenea, textul la care ne referim are ca obiect de reglementare şi instrumentul juridic prin intermediul căruia Camera, în ansamblul ei, adoptă o poziţie faţă de o problemă politică care a făcut sau nu
Citește mai mult
obiectul unei interpelări.Astfel, dacă întrebările şi interpelările sunt instrumente juridice la îndemâna fiecărui parlamentar, moţiunea, la care se referă acest text, denumită prin legea de revizuire a Constituţiei, moţiune simplă, este instrumentul juridic prin intermediul căruia se exprimă, într-o chestiune politică, una dintre Camerele Parlamentului.
întrebările, după cum constant s-au exprimat autorii de drept public, sunt, de regulă, orale, şi se referă la o chestiune concretă.
Prin întrebare se cere Guvernului sau, după caz, unui membru al Guvernului, să confirme dacă o anumită informaţie este exactă, dacă este cunoscută o anumită problemă şi, desigur, dacă se intenţionează să se adopte o poziţie cu privire la o problemă ce a făcut obiectul întrebării.
în Regulamentul Senatului României pentru întrebare întâlnim următoarea definiţie: „(...) solicitarea de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul să comunice Senatului documentele ori informaţiile solicitate de senator sau dacă are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată." [art. 153 alin. (2)]. în acelaşi Regulament, prin interpelare se înţelege „o cerere adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către un senator sau un grup parlamentar, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe" [art. 157 alin. (1)].
Interpelarea, aşadar, se referă la strategii politice care conduc la dezbateri politice, de unde şi soluţia logică a Constituţiei, a posibilităţii adoptării de către Cameră a unei moţiuni simple cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
Din coroborarea art. 112, la care ne referim, cu art. 67, referitor la actele j uridice, rezultă că moţiunea simplă adoptată în baza art. 112 este un act juridic al Camerei Deputaţilor şi, respectiv, al Senatului şi nu un act exclusiv politic, chiar dacă acest act este rezultatul, nu de puţine ori, al unei aprige dispute politice între majoritate şi opoziţie. De aici, necesitatea anumitor reguli de formă şi de fond ale moţiunii simple, care conturează regimul juridic aplicabil, în Regulamentele Camerelor. Nerespectarea acestor reguli poate da dreptul Preşedintelui Camerei de a nu supune moţiunea simplă dezbaterii plenului.
II. Justificarea revizuirii. în practica parlamentară creată pe baza Constituţiei din 1991 s-au iniţiat constant de către opoziţie, în fiecare Cameră a Parlamentului, moţiuni, care, dincolo de litera alin. (2) a fostului art. 111, nu reprezentau o „reacţie" a Camerei la problema care a făcut obiectul unei interpelări, ci pur şi simplu reprezentau atacuri politice ale parlamentarilor din opoziţie la Guvern, în ansamblul său, ori la anumiţi membri ai acestuia. Pentru ca aceste moţiuni să fie deosebite de moţiunile de cenzură, care se finalizau prin votul ambelor Camere în şedinţă comună şi care aveau drept scop demiterea Guvernului, au fost denumite moţiuni simple.
Textul Constituţiei din 1991 nu era, însă, foarte explicit în legătură cu situaţiile în care putea interveni o asemenea moţiune, mai mult, noţiunea ca atare, de moţiune simplă s-a conturat prin cutumă parlamentară, nefiind prevăzută expres de Constituţie, dar nici nu se putea spune că era interzisă de vreun text constituţional.
Dată fiind această situaţie, prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a modificat fostul art. 111, devenit art. 112, atât prin înscrierea în denumirea articolului şi a noţiunii de moţiune simplă, cât şi prin arătarea nuanţată a ipotezelor în care poate să intervină aceasta, rezultând din noua redactare a textului că moţiunea prin care una dintre Camerele Parlamentului îşi exprimă poziţia cu privire la problema care a făcut obiectul unei interpelări este doar o specie a moţiunii simple.
Aici suntem într-un caz tipic de modificare a textului Constituţiei pentru a fi pusă şi litera acesteia în acord cu practica creată în spiritul Legii fundamentale. Noua formulare a alin. (2) scoate în evidenţă, fără echivoc, posibilitatea adoptării unei moţiuni simple pentru o problemă oarecare de politică internă sau externă, respectiv a unei moţiuni ad-hoc, la răspunsul oferit de un ministru la o interpelare. în felul acesta se pune la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Executivului şi a administraţiei publice.
Adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct căderea Guvernului sau revocarea ministrului interpelat, dar are, în schimb, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu ecoul corespunzător în ochii opiniei publice. In Danemarca, de exemplu, este consacrat principiul după care „Nici un ministru nu mai poate rămâne în funcţiune dacă Fulketing-ul (Parlamentul) i-a retras încrederea" (art. 14 din Constituţie).
Nu mai puţin, revenind la practica parlamentară de la noi, excesul de moţiuni simple, care sunt respinse, fără probleme, de către majoritatea parlamentară a Camerei respective, este de natură a transmite în electorat un mesaj negativ asupra forţei şi seriozităţii partidelor politice care formează minoritatea parlamentară. Sunt, aici, motive majore care ne îndreptăţesc să afirmăm că noua versiune a alin. (2) va conduce la un plus de responsabilitate în viaţa parlamentară a ţării, cu efecte benefice nu numai asupra democraţiei constituţionale în România, dar şi asupra nivelului de trai al românilor.
Este de reţinut că în procesul de revizuire a Constituţiei s-a formulat un amendament care propunea ca într-o sesiune parlamentară să se poată iniţia un număr de cel mult trei moţiuni simple. în mod înţelept, Parlamentul a respins acest amendament, limitarea numărului de moţiuni este o soluţie contrară libertăţii luptei politice în Parlament şi ar conduce la limitarea artificială a controlului parlamentar asupra Guvernului. Excesul de moţiuni, cum s-a subliniat mai sus, poate conduce la fortificarea politică a opoziţiei şi la erodarea forţelor politice de la guvernare, dar poate avea şi efecte contrare. Cine iniţiază o moţiune simplă îşi asumă un risc şi într-un sens şi în celălalt, dar acest aspect ţine de esenţa luptei politice.
III. Semnificaţia revizuirii. în ceea ce priveşte alin. (1), prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a introdus formularea din final „în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului" tocmai pentru a înlătura interpretările politicianiste în legătură cu procedura de formulare a întrebărilor şi interpelărilor şi, respectiv, de redactare a răspunsurilor Guvernului. De altfel, pe această linie atât în Adunarea Constituantă, cât şi în procedura de revizuire a Constituţiei s-au exprimat diferite puncte de vedere, fie în sensul restricţionării dreptului parlamentarilor de a adresa întrebări şi interpelări, fie în sensul obligării Guvernului de a răspunde în termene cât mai scurte. Aşa, de pildă, Adunarea Constituantă a respins amendamentul care cerea să se precizeze în Constituţie termenul de cel mult 10 zile pentru formularea răspunsurilor la întrebările şi interpelările Parlamentului, precum şi amendamentul care cerea să fie menţionată sancţiunea ce intervine pentru Guvern şi membrii Guvernului dacă nu răspund în termenul fixat de Constituţie l), iar Parlamentul, în procedura de revizuire a Constituţiei, a respins un amendament care propunea ca într-o sesiune parlamentară să se iniţieze un număr de cel mult 3 moţiuni simple.
IV. Problema înlocuitorului. în procedura de revizuire a Constituţiei s-a formulat şi propunerea de amendare şi a alin. (1), în sensul de a obliga pe primul-ministru şi fiecare dintre membrii Guvernului de a răspunde personal la întrebările şi la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. în mod corect Parlamentul a respins şi acest amendament deoarece răspunsul la o întrebare sau la o interpelare se face, în orice Parlament, şi printr-o persoană împuternicită. Nu în puţine ţări, cum este şi în cazul ţării noastre, un membru al Guvernului se ocupă de relaţia cu Parlamentul. De aici nu trebuie înţeles că Primul ministru sau miniştrii nu au obligaţia de a veni în Parlament să răspundă la întrebări şi interpelări, dar atunci când sarcini ale Executivului, interne sau externe, îi pun în imposibilitatea de a se prezenta (de exemplu, sunt plecaţi în misiune oficială în străinătate) în Parlament, pot împuternici o persoană (de exemplu primul-ministru pe ministrul în relaţia cu parlamentul; un ministru pe un secretar de stat) să prezinte răspunsul. Nimic nu opreşte pe cel care a formulat inteipelarea, dacă apreciază că absenţa Primului-ministru sau a ministrului interpelat nu este justificată, să depună diligenţele politice necesare pentru adoptarea unei moţiuni simple.
în felul acesta, prin cutumă parlamentară, în timp, se vor contura anumite reguli şi în relaţia politică dintre Guvern şi Parlament, cu privire la răspunsul la întrebări şi interpelări, dar pentru aceasta textul Constituţiei trebuie să permită un joc politic mai elastic, ceea ce nu ar fi fost posibil prin adoptarea amendamentului propus.
în orice caz, practica parlamentară contemporană confirmă că nu de puţine ori de la întrebări sau interpelări se ajunge la Comisii de anchetă, la cereri de demisii şi chiar la demisii din funcţii guvernamentale, fiind motivul pentru care limitarea numărului de moţiuni ar fi apărut ca o soluţie nedemocratică, necunoscută de Constituţiile ţărilor Uniunii Europene.
Este adevărat, însă, unele Constituţii trimit la regulamente cu precizarea că prin regulamentele Camerelor se poate rezerva un timp minim pentru acest tip de dezbateri (de exemplu art. 111 alin. 1 din Constituţia Spaniei).