ARTICOLUL 113 Moţiunea de cenzură Raporturile Parlamentului cu Guvernul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
Raporturile Parlamentului cu Guvernul
ARTICOLUL 113
Moţiunea de cenzură
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.
| ← ARTICOLUL 112 Întrebări, interpelări şi moţiuni simple... | ARTICOLUL 114 Angajarea răspunderii Guvernului Raporturile... → |
|---|
O asemenea propunere intra în conflict cu restul principiilor constituţionale cu privire la raporturile dintre Guvern şi Parlament, în regimul politic consacrat de Constituţia din 1991. Votul de învestitură sau votul de încredere se acordă pentru lista întregului Guvern şi nu asupra fiecărui ministru în parte. Propunerea s-ar fi justificat numai în ipoteza în care alcătuirea echipei guvernamentale s-ar face de către Parlament şi nu de către
Citește mai mult
candidatul la funcţia de Prim- ministru. Mai mult, se impune a reţine că învestitura Guvernului, în sistemul nostru constituţional, presupune, după votul din Parlament, numirea membrilor Guvernului de către Preşedintele României. Deci votul Parlamentului este operaţia juridică esenţială, dar nu exclusivă şi oricum, acest vot este asupra echipei prezentată de Primul ministru şi nu, punctual, asupra fiecărei persoane din echipă. Dacă parlamentarii nu agreează o persoană din listă, iar candidatul la funcţia de Prim-ministru, după discuţiile posibile în comisiile de specialitate, nu operează schimbarea, se înţeleg că nu vor acorda votul de învestitură a listei. Odată , însă, ce acest vot a fost acordat, logic, revocarea se poate face, prin moţiune de cenzură, numai a listei în ansamblul ei. E posibil însă ca la moţiunea de cenzură, deci la revocarea echipei guvernamentale, să se ajungă tocmai datorită prestaţiei unui ministru, dar acest aspect ţine de esenţa răspunderii politice a guvernului şi a fiecărui membru în parte, Constituţia reglementând în art. 108 principiul „toţi pentru unul”.Citește mai mult
acest sprijin, şi deci încrederea pe care o presupune, nu mai există, adoptarea moţiunii de cenzură, curmând situaţia anormală astfel produsă, creează posibilitatea ca, prin formarea unui nou Guvem, echilibrul dintre Parlament şi Guvern să fie restabilit.Mandatul de încredere, singurul pe temeiul căruia Guvernul poate în mod normal funcţiona, constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern, din care rezultă autonomia acestora, ca expresie a principiului separaţiei şi echilibrului dintre puterea legislativă şi cea executivă, în îndeplinirea rolului constituţional ce le revine, potrivit art. 61 alin. (1) şi, respectiv, art. 102 alin. (1), precum şi a funcţiilor lor specifice. Comentariul acestui text ne conduce, prin logica internă a instituţiilor la care ne referim, la unele din comentariile anterioare, în afară de articolele deja citate avem în vedere şi art. 109. S-a arătat cu acel prilej că în procesul de elaborare a Proiectului de Constituţie verbul „a aproba" din formularea fostului art. 101 al Proiectului, consacrat rolului şi structurii Guvernului (în prezent art. 102) a fost înlocuit de verbul „ a accepta" tocmai pentru a nu fi pus Parlamentul când votează o moţiune de cenzură într-o situaţie de duplicitate politică.
Programul politic de guvernare este şi rămâne al Guvernului, dar principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat expres prin Legea de revizuire, la alin. (4) al art. 1 al Constituţiei, impune regula după care Guvernul nu îşi poate realiza programul de guvernare decât atâta timp cât Parlamentul îi îngăduie să o facă.
Iniţierea unei moţiuni de cenzură poate să fie legată şi de imperfecţiuni ale programului de guvernare, care se dovedesc a fi necorespunzătoare nevoilor politicii reale ale ţării sau se dovedeşte că formulări corecte la data învestiturii, între timp, au devenit depăşite faţă de evenimente, fenomene politice interne şi externe, dar ea poate fi iniţiată şi din considerente legate de prestaţia Primului-ministru sau a unuia dintre membrii Guvernului.
Faţă de rigiditatea procedurii de dizolvare a Parlamentului prevăzută de art. 89 nu este exclus ca o moţiune de cenzură, cu şanse de reuşită, să fie iniţiată, paradoxal, de majoritatea parlamentară pentru a forţa alegeri anticipate, cum iniţierea acesteia în acelaşi scop poate să fie şi rezultatul unei înţelegeri a partidelor cu prezenţă parlamentară, înţelegere la care a achiesat sau nu Preşedintele României. Dacă se împlinesc condiţiile prevăzute de art. 89, Preşedintele este obligat să dizolve Parlamentul.
Este de presupus că într-o viaţă politică coerentă, odată ce un Guvern a primit votul de învestitură de la o majoritate parlamentară, aceasta ar trebui să îl spijine, dar acest lucru nu este obligatoriu, mai ales atunci când majoritatea parlamentară este rezultatul unei alianţe de partide sau când mai multe partide participă cu reprezentanţi în Guvernul format, aşa cum a fost cazul Guvernului Stolojan (1991-1992) sau a guvernelor din perioada 1997-2000. Alta este situaţia când un singur partid formează Guvernul, cu sprijinul, însă, în Parlament, al altor partide politice, cum este cazul, în prezent, al Guvernului Năstase, format după alegerile parlamentare din 2000.
II. Iniţierea şi comunicarea moţiunii. Este de precizat că textul la care ne referim nu a făcut obiectul revizuirii Constituţiei, dar Parlamentul a respins un amendament prin care se propunea ca moţiunea de cenzură să aibă ca obiect retragerea încrederii unui membru al Guvernului.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, fiind o condiţie de validitate. în cazul în care moţiunea nu a fost iniţiată de un număr de parlamentari care să satisfacă această cerinţă, ea nu poate, în mod legal, să fie luată în discuţie, nici supusă votului. Este o cerinţă de natură să prevină iniţierea moţiunii nereprezentative, făcute în scop şicanator, numai din dorinţa de a destabiliza încrederea în Guvern şi sprijinul de care se bucură ca urmare a acestei încrederi. Aceluiaşi scop îi este subordonată şi interdicţia ca semnatarii unei moţiuni respinse să poată iniţia o nouă moţiune, în aceeaşi sesiune, cu excepţia cazului în care Guvernul şi-a angajat răspunderea, potrivit art. 114.
O dată cu depunerea moţiunii, ea se comunică Guvernului, pentru ca acesta, cunoscându-i conţinutul, să se poată apăra. Este o măsură de raţionalizare a procedurii parlamentare, pentru a se evita adoptarea, prin surprindere, a unei moţiuni. în fond, demiterea Guvernului este un act tot atât de important ca şi învestirea lui, deschiderea unei crize guvernamentale fiind un act ale cărui consecinţe pot să conducă, în condiţiile art. 89 alin. (1) la dizolvarea Parlamentului. Pentru aceeaşi raţiune, moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
Textul constituţional nu reglementează în cât timp trebuie convocate Camerele Parlamentului în şedinţă comună după depunerea moţiunii. Având în vedere că depunerea moţiunii declanşează procedura parlamentară şi că, la data depunerii, moţiunea trebuie comunicată Guvernului, rezultă că şi convocarea Camerelor trebuie făcută la aceeaşi dată.
Aceste două acte, sesizarea Guvernului, prin comunicarea moţiunii, şi convocarea Parlamentului, pentru dezbaterea ei, nu pot fi decât concomitente, spre a se respecta caracterul urgent al procedurii şi echilibrul pe care ea 1-a instituit.
III. Dezbaterea şi adoptarea moţiunii. Moţiunea de cenzură poate fi adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Este o soluţie simetrică cu aceea a art. 103 alin. (3), privind acordarea încrederii pentru formarea Guvernului, care se face tot în Camerele reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Singura deosebire este că, dacă la votul de încredere cei ce absentează sunt o piedică pentru întrunirea majorităţii necesare, în cazul moţiunii de cenzură ei pot împiedica adoptarea moţiunii. Este o soluţie care îngreunează, în egală măsură, atât formarea Guvernului, cât şi demiterea lui, cum se arată şi în comentariul din 1992 al Constituţiei.
O dată cu demiterea Guvernului, ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, se declanşează procedura de învestire a unui nou Guvern, prevăzută de art. 103 şi art. 85 alin. (1).
IV. Efectele moţiunii. Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, echipa guvernamentală anterioară, a Guvernului demisionar, răspunde, potrivit art. 110 alin. (4), de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. Astfel, se conciliază principiul potrivit căruia Guvernul se poate forma şi poate funcţiona numai în condiţiile mandatului de încredere acordat de Parlament, cu necesitatea asigurării continuităţii acţiunii guvernamentale, prevenindu-se pericolele extrem de grave pe care le-ar implica întreruperea, oricât de puţin, a acestei activităţi.
Trebuie observat că, între sarcinile Guvernului demisionar şi sarcinile Guvernului învestit prin votul Parlamentului [adică între art. 110 alin. (4) şi art. 102 alin. (1)] există o semnificativă nuanţare. Dacă Guvernul care a primit votul de învestitură „are puteri depline", în sensul că asigură realizarea politicii interne a ţării în tot şi în toate, iniţiind negocieri, purtând tratative, încheind acte internaţionale, promovând proiecte de legi în Parlament, adoptând acte exclusiv politice etc., Guvernul demisionar îndeplineşte numai actele necesare „pentru administrarea treburilor publice". Sintagma „administrarea treburilor publice" nu este echivalentă, nici în planul ştiinţei dreptului public, nici în planul ştiinţei politice cu sintagma „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării". Este evident că un Guvern demisionar nu poate negocia şi încheia capitole în procedura de integrare Europeană a României.
Tocmai aceste dificultăţi au determinat Comisia de elaborare a Proiectului de Constituţie şi, apoi, Comisia de revizuire a Constituţiei, să sugereze clasei politice soluţia moţiiiniîde cenzură pozitivă, în sensul că adoptarea moţiunii de cenzură, care conduce la demiterea Guvernului în funcţiune, să aibă ca efect şi aprobarea unei alte echipe guvernamentale, soluţie care se practică în R.F.G., de exemplu. Din păcate, această idee nu a fost acceptată nici de către Adunarea Constituantă, în 1990-1991, şi nici în faza negocierilor politice, în 2002-2003, de revizuire a Constituţiei, soluţie care ar fi determinat folosirea moţiunii de cenzură în viaţa politică a ţării cu un spirit sporit de responsabilitate, mai cu prudenţă.
Va fi aici una dintre punţile de încercare a liderilor partidelor politice, cu prezenţă parlamentară, a Parlamentului, în general, în anii ce vin, fiind una din problemele care, cu un grad mare de probabilitate, va figura pe lista obiectivelor viitoarei revizuiri, desigur, după adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei UE şi după integrarea României în Uniunea Europeană.