Art. 52 cod procedura civila Intervenţia Alte persoane care pot lua parte la judecată

1. Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenţie voluntară este de competenţa instanţei care judecă cererea principală (art. 17).

2. După depunerea la dosar a unei cereri de intervenţie voluntară, instanţa trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii ei în principiu.

Deşi textul prevede că instanţa hotărăşte asupra admisibilităţii în principiu „după ascultarea părţilor şi a celui care intervine", mai întâi va fi ascultat terţul, care trebuie să-şi susţină cererea şi apoi se dă cuvântul părţilor. 3. Pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu instanţa trebuie să verifice:

- dacă

Citește mai mult

terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu, în cazul intervenţiei principale;

- dacă cererea sa are legătură cu cererea principală, astfel încât să se justifice judecata lor împreună;

- dacă intervenţia principală este făcută în termen, iar dacă este depusă în apel, trebuie să se constate că părţile din apel şi-au exprimat acordul cu privire la primirea cererii. în cazul intervenţiei accesorii, cererea este depusă în termen până în etapa recursului.

Dacă intervenţia este făcută în căile de atac, instanţa va putea pune în discuţie admisibilitatea în principiu numai dacă cererea de exercitare a căii de atac este valabilă. Astfel, dacă apelul sau recursul sunt nule, cererea de intervenţie principală/accesorie va fi respinsă ca inadmisibilă, ea neputând fi admisă în principiu chiar dacă terţul justifică un interes şi cererea sa are legătură cu cererea principală;

- dacă, în raport cu natura litigiului dintre reclamant şi pârât, intervenţia voluntară este admisibilă.

4. Asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie instanţa se pronunţă printr-o încheiere prin care, după caz, va încuviinţa în principiu sau va respinge cererea ca inadmisibilă.

5. Din faptul că încheierea de admitere în principiu poate fi atacată numai odată cu fondul decurg următoarele consecinţe:

- calea de atac nu poate să fie exercitată numai împotriva încheierii de admitere în principiu, ci cel interesat trebuie să aştepte darea hotărârii finale în etapa procesuală în care se află judecata şi apoi să formuleze critici atât împotriva încheierii cât şi asupra fondului;

- încheierea de admitere în principiu este supusă aceleiaşi căi de atac căreia este supusă hotărârea asupra fondului.

în egală măsură, termenul de declarare a căii de atac exercitate de terţ, este cel prevăzut pentru hotărârea finală. De aceea, în cazul în care termenul curge de la comunicare, hotărârea finală trebuie să fie comunicată şi terţului, chiar dacă el nu figurează în dispozitiv. Altfel, va exista riscul ca terţul să poată declara calea de atac oricând, de vreme ce faţă de el nu a început să curgă termenul prevăzut de lege.

6. încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie prezintă aceste particularităţi în privinţa căii de atac indiferent de soluţia pe care o conţine, de admitere sau de respingere. 7. Dacă cererea este respinsă ca inadmisibilă, terţul are fie posibilitatea atacării încheierii odată cu fondul, fie posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile pe cale principală, fără să existe riscul respingerii cererii ulterioare pentru autoritate de lucru judecat, deoarece în procesul în care a intervenit nu s-a judecat nimic în privinţa cererii sale.

8. Dacă cererea este încuviinţată în principiu se produc mai multe efecte:

- instanţa este învestită cu judecarea cererii terţului;

- are loc o prorogare, o prelungire a competenţei instanţei şi asupra cererii de intervenţie, astfel încât instanţa devine competentă să judece o cerere care, dacă ar fi fost formulată pe cale principală, trebuia adresată unei alte instanţe;

- terţul devine parte în proces. Ca atare, terţul dobândeşte calitatea de parte nu prin simplul fapt al formulării şi depunerii la dosar a cererii incidente, ci numai din momentul admiterii în principiu a cererii sale.

Totuşi, deşi regula1' este că numai părţile sau succesorii acestora în drepturi pot exercita căile de atac împotriva unei hotărâri, terţul căruia nu i-a fost admisă în principiu cererea de intervenţie, are posibilitatea atacării încheierii odată cu fondul. Desigur că el nu poate formula în apel decât critici referitoare la soluţia dată cererii sale, iar nu şi critici privitoare la soluţia dată cererii principale. Aceasta înseamnă că, deşi terţul nu este parte în dosar şi nu figurează în dispozitivul hotărârii, hotărârea trebuie să-i fie comunicată şi lui atunci când termenul de exercitare a căii de atac curge de la data comunicării [art. 266 alin. (3)];

- se întrerupe cursul prescripţiei extinctive privitor la pretenţia dedusă judecăţii de intervenient (acest efect se produce de la data depunerii cererii iar nu de la data încuviinţării în principiu), afară de cazul în care cererea este respinsă, anulată, perimată ori s-a renunţat la ea.

9. Deşi art. 52 alin. (3) prevede că „după încuviinţarea în principiu" instanţa va dispune comunicarea intervenţiei, pentru ca ascultarea părţilor în condiţiile alin. (1) să nu fie pur formală, apreciem că cererea de intervenţie trebuie comunicată înainte de a se discuta admisibilitatea ei în principiu.

10. întrucât cererea de intervenţie în interes propriu se face sub forma cererii de chemare în judecată, având natura juridică a acesteia, oricare din părţile iniţiale ale procesului poate să formuleze o cerere reconvenţională prin care să invoce pretenţii proprii faţă de intervenient.

Cererea reconvenţională urmează să fie depusă odată cu întâmpinarea aşa cum dispune art. 119 alin. (3) sau, dacă nu se depune întâmpinare, în termenul fixat de instanţă pentru depunerea întâmpinării.

11. Părţile iniţiale vor putea depune întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie în termenul stabilit de instanţă în acest scop. Se consideră că întâmpinarea poate fi făcută nu numai de partea adversă celei în favoarea căreia s-a intervenit, ci şi de această din urmă parte, în măsura în care ar aprecia că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale. Părţile iniţiale nu pot însă să formuleze cerere reconvenţională împotriva cererii de intervenţie accesorie, deoarece intervenientul accesoriu nu supune judecăţii o pretenţie proprie.

Jurisprudenta

1. Căi de atac. 1) Intervenientul căruia prima instanţă nu i-a admis în principiu cererea de intervenţie, considerând că acesta nu justifică un interes legitim, nu poate formula în apel alte motive decât cele referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii sale, respectiv nu poate critica pe fond soluţia dată acţiunii în revendicare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2075/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 206);

2) întrucât cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu, intervenientul nu a devenit parte în proces şi,
neatacând sentinţa cu apel, nu mai poate

Citește mai mult

să exercite nici recurs, care apare astfel ca inadmisibil (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1852/1999);

3) Renunţarea la cererea de intervenţie a avut loc anterior discutării admisibilităţii ei în principiu, astfel că intervenienţii nu au dobândit calitatea de parte în cauză, motiv pentru care ei pot critica hotărârea primei instanţe numai sub aspectul modului în care s-a luat act de renunţarea lor la judecată, şi nu asupra fondului acţiunii. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1463/2004).