Inadmisibilitatea modificării unei hotărâri judecătoreşti printr-o altă modalitate decât cea a controlului judiciar

Comentarii

0

Criticile legate de raţionamentul judecătorilor antamează fondul cauzei deduse judecăţii, fiind inadmisibilă modificarea unei hotărâri judecătoreşti printr-o altă modalitate decât cea a controlului judiciar.Mai mult, analiza motivelor de fapt pe care se sprijină dispozitivul deciziei şi, implicit, a validităţii temeiurilor de drept care au stat la baza respingerii recursului ca inadmisibil, este de natură a conduce la nerespectarea principiilor independenţei judecătorilor şi autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti, astfel cum sunt consacrate prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată şi art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată, ceea ce este inadmisibil pe calea controlului administrativ exercitat de Inspecţia Judiciară.

CSM, Comisia de disciplină pentru judecători Rezoluţia nr. 112/CDJ din 22 mai 2009

Prin memoriul înregistrat la Consiliul Superior al Magistraturii, petentul B a formulat plângere împotriva judecătorilor A, D și E, din cadrul instanței X.

Argumentând, petentul a arătat că în sarcina judecătorilor sus-menționați se poate reține exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, abatere disciplinată prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată, deoarece, în mod nelegal, cu ocazia redactării deciziei civile pronunțată în dosarul Y, s-a reținut că unul dintre recurenți a fost prezent la termenul la care s-a soluționat cauza pe fond și a precizat că valoarea pricinii este de 100.000 RON, deși la termenul respectiv niciunul dintre recurenți nu a fost prezent în instanță și nici nu a indicat valoarea obiectului cererii.

Rezultatul verificărilor preliminarii a fost înaintat Comisiei de disciplină pentru judecători, iar prin rezoluția din data de 22.05.2009, ulterior efectuării de verificări suplimentare, s-a dispus, în temeiul art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, clasarea cauzei față de doamnele judecător A, D și E, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată.

Pentru a dispune această soluție, Comisia de disciplină a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la instanța de fond, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta G, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la predarea posesiei bunurilor succesorale de pe urma defunctului, precum și evacuarea pârâtei din imobilul casă de locuit ce a aparținut defunctului.

Taxa de timbru achitată inițial a fost de 10 lei și timbru judiciar 0,3 lei, iar prin rezoluția aplicată s-a pus în vedere reclamanților obligația de a completa taxa de timbru cu 8 lei și timbrul judiciar cu 0,3 lei, taxe aferente capătului de cerere care avea ca obiect obligația de a face.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că nu are o altă locuință decât aceea în care a locuit timp de 30 de ani, iar prin acțiunea de partaj a solicitat să-i fie atribuită această locuință.

Totodată, a invocat excepția de conexitate, având în vedere că pe rolul instanței se află o altă cauză, cu obiect partaj succesoral.

Cauza a fost înaintată, pentru conexare, la dosarul având ca obiect partaj succesoral, dar cererea a fost respinsă de către completul de judecată învestit cu soluționarea acestei din urmă cauze.

Prin sentință civilă, instanța de fond a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta G.

Prin decizia civilă pronunțată de instanța de apel, instanța a respins apelul promovat de reclamanți, fiind menținută hotărârea instanței de fond. Totodată, a fost respinsă cererea intimatei G privitoare la cheltuielile de judecată.

împotriva acestei deciziei pronunțată în apel au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea recursului, modificarea sau casarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia de recurs, instanța a respins ca inadmisibilă calea de atac declarată; de asemenea, a fost respinsă ca nedovedită cererea intimatei privind cheltuielile de judecată.

Hotărârea a fost pronunțată de completul de recurs compus din doamnele judecător A, D și E.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că reclamanții au învestit instanța de fond cu o petiție în ereditate, întrucât are ca scop predarea posesiunii bunurilor succesorale și asigurarea posesiei acestora, acțiune care are caracter patrimonial.

S-a mai arătat de către instanță că reclamanții au evaluat pretențiile deduse judecății la suma de 100.000 de lei și că potrivit dispozițiilor art. 282¹C.proc.civ., modificate prin Legea nr. 195/2004, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON.

în sensul dispozițiilor legale enunțate a decis și înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 32 din 9.06.2008, pronunțată în recurs în interesul legii, care a stabilit că prevederile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a), b) și art. 282¹C.proc.civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind stabilirea situației anterioare.

în raport de argumentele expuse, Curtea de Apel Iași a luat act că hotărârea dată în primă instanță este supusă numai căii de atac a recursului, cale de atac ce a fost soluționată de tribunal, conform art. 2 pct. 3 C.proc.civ.

Faptul că tribunalul a soluționat cauza în complet compus din doi judecători și nu în complet de 3 judecători, nu este de natură să confere părților dreptul de a exercita o cale de atac neprevăzută de lege, în caz contrar fiind încălcate principiul legalității și principiul constituțional al egalității în fața legii și a autorităților.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., instanța a respins recursul ca inadmisibil.

Din verificările efectuate a rezultat că, pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond și la tribunal, nu s-a precizat valoarea obiectului acțiunii dedusă judecății și nu au fost identificate alte înscrisuri pe baza cărora să se stabilească aceasta.

în recurs, la primul termen de judecată, instanța i-a solicitat recurentului prezent la dezbateri, să indice valoarea bunurilor pe care le solicită de la pârâtă.

în consecință, recurentul a arătat că nu poate preciza valoarea pretențiilor, situație în care instanța a acordat un nou termen de judecată pentru stabilirea acestei valori.

Pentru termenul de judecată din data de 16.01.2009, același recurent a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a arătat că nu consideră necesară indicarea valorii bunurilor, deoarece acțiunea a fost formulată în materie succesorală, astfel că, potrivit dispozițiilor legale, fondul acestor cauze se judecă de către judecătoria din circumscripția ultimului domiciliu al defunctului, apelul se judecă de tribunal, iar recursul declarat împotriva hotărârii tribunalului se soluționează de către curtea de apel.

Așa fiind, recurentul a apreciat că nu este necesară indicarea valorii bunurilor și a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

în acest context, cum la termenul de judecată din data de 16.01.2009 s-a prezentat numai apărătorul intimatei, instanța i-a solicitat să indice valoarea bunurilor care fac obiectul petiției de ereditate.

La a doua strigare a cauzei, apărătorul intimatei a precizat că valoarea imobilului ce face obiectul cererii se ridică la suma de 100.000 de lei, situație în care instanța, în raport de valoarea precizată și de dispozițiile art. 282¹C.proc.civ., a pus în discuție admisibilitatea căii de atac a recursului și, în soluționarea acestuia, a respins calea de atac ca inadmisibilă pentru considerentele expuse în cele ce preced.

Acuzele aduse judecătorilor care au compus completul de recurs, ca urmare a sesizării formulate de petentul B, sugerează ideea pronunțării unei hotărâri judecătorești cu nerespectarea dispozițiilor legale, efectele acestei hotărâri fiind dovada exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din situația prezentată, se reține că reclamanții au chemat în judecată pe pârâta G, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la predarea posesiei bunurilor succesorale de pe urma defunctului și evacuarea pârâtei din imobilul casă de locuit ce a aparținut acestuia din urmă.

Așa cum s-a arătat și în decizia curții de apel, acțiunea reclamanților are ca obiect predarea posesiunii bunurilor succesorale și lăsarea acestora în liniștită posesie a reclamanților, având așadar caracter patrimonial.

Din moment ce acțiunea introductivă are caracter patrimonial, stabilirea valorii obiectului cererii are importanță sub aspectul calificării căii de atac.

Prin urmare, instanța de recurs era obligată să stabilească, prin orice mijloace, valoarea obiectului dedus judecății, sens în care a pus în vedere recurentului prezent obligația de a preciza valoarea imobilului a cărui predare se solicita.

în contextul arătat, față de refuzul recurentului de a indica valoarea obiectului cererii, instanța de recurs a solicitat această precizare apărătorului intimatei, prezent în instanță la termenul din data de 16.01.2009, cuantumul indicat fiind acela de 100.000 de lei.

Faptul că în considerentele deciziei din recurs se face precizarea că valoarea pricinii a fost declarată de recurent și exprimată de reclamanți la 100.000 de lei, constituie o eroare materială, în condițiile în care, în practicaua aceleiași decizii, ce cuprinde susținerile părților de la termenul respectiv, se arată că valoarea este precizată de către apărătorul intimatei.

Sub acest aspect, Comisia de disciplină constată că eroarea materială poate fi îndreptată prin formularea unei cereri în conformitate cu prevederile art. 281 C.proc.civ., fără a avea însă nicio consecință de natură juridică cu privire la fondul problemei deduse judecății în recurs, și anume calificarea căii de atac în raport de valoarea obiectului pricinii.

Revenind, din verificări a reieșit că motivele care au determinat instanța de recurs să constate că cererea este inadmisibilă au fost amplu și detaliat prezentate în decizia pronunțată.

Decizia sus-menționată cuprinde analiza în profunzime a cererilor și apărărilor formulate de părți, motivarea cuprinzând detalierea fiecărui argument al părților, precum și prezentarea cu suficientă claritate a prevederilor legale incidente în cauză.

De asemenea, soluționarea căii de atac în lipsa recurenților s-a justificat prin aceea că tocmai recurenții au fost cei care au solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel cum reiese din concluziile scrise din data de 16.01.2009.

Așadar, în ce privește modul de desfășurare a procesului, nu s-au constatat violări ale legii de procedură, instanța asigurând, pe lângă o echitabilă interpretare a dispozițiilor legale, și caracterul contradictoriu și public al dezbaterilor.

Or, în atare condiții, criticile legate de raționamentul judecătorilor antamează fondul cauzei deduse judecății, fiind inadmisibilă modificarea unei hotărâri judecătorești printr-o altă modalitate decât cea a controlului judiciar.

Mai mult, analiza motivelor de fapt pe care se sprijină dispozitivul deciziei și, implicit, a validității temeiurilor de drept care au stat la baza respingerii recursului ca inadmisibil, este de natură a conduce la nerespectarea principiilor independenței judecătorilor și autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, astfel cum sunt consacrate prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată și art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată, ceea ce este inadmisibil pe calea controlului administrativ exercitat de Inspecția Judiciară.

Având în vedere dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la care se face referire în sesizare, și raportat la argumentele expuse, Comisia de disciplină apreciază că lipsesc orice indicii în sensul că judecătorii completului de recurs ar fi pronunțat decizia cu intenția de a încălca legea, pentru a decide astfel, în mod intenționat și cu rea-credință, în defavoarea recurenților.

Totodată, cu referire la noțiunea de gravă neglijență, se constată că decizia instanței de recurs s-a întemeiat pe probele administrate în proces, iar situația de fapt rezultată a fost încadrată în regula de drept aplicabilă, astfel că interpretarea probelor și conținutul raționamentului juridic expus în considerentele deciziei din recurs exclud posibilitatea analizării acestora prin raportare la elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare reținute în sarcina judecătorilor.

Raportat la considerentele expuse, Comisia de disciplină a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată, iar potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, a dispus clasarea cauzei.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege: