Adresa de înfiinţare a popririi
| Comentarii |
|
adresa de înfiinţare a popririi, Natura juridică a adresei de înfiinţare a popririi. Efectele adresei de înfiinţare a popririi. Indisponibilizarea creanţei. Întreruperea cursului prescripţiei. Obligaţiile terţului poprit instituite prin adresa de înfiinţare a popririi. Obligaţiile terţului poprit instituite prin adresa de înfiinţare a popririi
De la regula prevăzută sub sancţiunea nulităţii, potrivit căreia după încuviinţarea executării silite, executorul comunică debitorului o somaţie prin care îi pune în vedere să-şi îndeplinească obligaţia stabilită în titlu la termenul acordat de lege, în cazul popririi există excepţia începerii executării silite fără o asemenea încunoştinţare.
Potrivit art. 782 NCPC, poprirea se înfiinţează de către executorul judecătoresc, fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării silite printr-o adresă ce se va comunica persoanei care datorează sau deţine în numele debitorului bunurile care fac obiectul popririi. Despre măsura înfiinţării popririi este încunoştinţat şi debitorului, căruia i se comunică în copii certificate adresa executorului judecătoresc însoţită de o copie de pe încheierea instanţei de executare şi titlul executoriu.
Adresa de înfiinţare a popririi este primul act de executare al executorului judecătoresc, care are rolul de a încunoştinţa părţile implicate în procedura popririi despre măsurile dispuse de către organul de executare şi în principal cea de-a treia persoană despre obligaţia de a indisponibiliza.
Pentru ca efectele sale să se producă în mod eficient, adresa de înfiinţare a popririi trebuie să cuprindă elemente de identificare a debitorului, precum şi a bunurilor urmărite. Potrivit art. 782 alin. (3) NCPC, adresa de înfiinţare a popririi trebuie să cuprindă toate elementele de identificare a debitorului, respectiv numele, domiciliul sau sediul, după caz, codul numeric personal, iar pentru persoanele juridice codul unic de înregistrare ori codul de identificare, în măsura în care sunt cunoscute.
în ipoteza urmăririi tuturor conturilor aparţinând unei persoane juridice, inclusiv acela al subunităţilor fără personalitate juridică, adresa de înfiinţare a popririi trebuie să cuprindă elemente de identificare pentru fiecare titular în parte.
Din modul de redactare a conţinutului adresei de înfiinţare a popririi, se poate observa că elementele nu sunt suficiente pentru ca actul procedural să-şi producă în mod efectiv toate consecinţele juridice, fiindcă acestea sunt în principal unele de identificare ce se regăsesc şi în titlul executoriu, ce se va ataşa în copie certificată de executorul judecătoresc.
în afară de elementele de identificare ale debitorului poprit, considerăm că adresa de înfiinţare a popririi trebuie să se refere în mod obligatoriu la cuantumul sumei urmărite.
Indicarea cuantumului sumei urmărite dă posibilitatea debitorului să obţină încetarea efectelor adresei de înfiinţare a popririi prin consemnarea sumei cu afectaţiune specială la dispoziţia creditorului, iar terţului poprit să cunoască limita în care va fi indisponibilizată creanţa, fiindcă acest efect se produce numai în limita sumei urmărite.
Actul executorului judecătoresc atribuie terţului calitatea de parte în procedura execuţională şi instituie în sarcina sa obligaţii, însă cu privire la acesta legiuitorul nu a prevăzut indicarea în conţinutul adresei a unor elemente cel puţin de identificare, lipsa lor fiind de natură să dea naştere unor contestaţii, cu atât mai mult cu cât creditorul poate să urmărească simultan pentru aceeaşi creanţă bunuri datorate debitorului de către mai multe persoane.
Natura juridică a adresei de înfiinţare a popririi
Referitor la natura juridică a adresei de înfiinţare a popririi, s-a recunoscut acesteia o natură mixtă de act de conservare şi de executare, primul efect fiind acela de a indisponibiliza sumele de bani ori titlurile de valoare pe care debitorul le datorează ori le va datora terţului poprit în baza unor raporturi juridice, măsura debutând fără somarea prealabilă a terţului şi debitorului astfel încât să se păstreze un caracter de surpriză, prevenindu-se unele acţiuni ce ar putea zădărnici executarea prin sustragerea acestor valori.
Referitor la cea de-a doua natură juridică a adresei, de act de executare, în vechea reglementare s-a recunoscut încheierilor de înfiinţare a popririi caracterul unor acte juridice pronunţate într-o procedură graţioasă prin care nu se soluţionează un conflict de interese, creând raporturi juridice noi şi care pot fi anulate la cererea părţilor vătămate''. Potrivit acestei păreri, calea prin care se poate anula o încheiere de înfiinţare a popririi atunci când nu s-au respectat limitele prevăzute de lege poate fi şi ordonanţa preşedinţială, întrucât luarea unei măsuri urgente se justifică pentru înlăturarea unui act abuziv.
Adresa de înfiinţare a popririi are natura juridică a unui act procedural ce emană de la organul de executare silită în ultima fază a procesului civil, fiind şi un act de decizie în raport de finalitatea sa, aceea de a indisponibiliza sume ori titluri de valoare şi de realizare a creanţei creditorului prin plata ori valorificarea acestora.
Fiind un act procedural de executare silită, este supus controlului instanţei judecătoreşti, singura în măsură să aprecieze asupra legalităţii lui în cadrul procedurii contestaţiei la executare ori în procedura de validare, respectiv de menţinere a popririi. De aceea, asupra adresei de înfiinţare a popririi executorul judecătoresc nu mai poate să revină atunci când ar constata că între debitorul poprit şi terţ nu ar exista niciun raport juridic, singura competentă să invalideze poprirea fiind instanta de executare".
Fiind un act de executare silită, calea procedurală prin care cei interesaţi pot invoca vreo cauză de nelegalitate este numai contestaţia la executare, formulată în condiţiile art. 711 NCPC.
în plus faţă de argumentul că actele de executare nelegale pot fi îndreptate numai pe calea contestaţiei, îl aducem şi pe acela potrivit căruia în cazul urmăririi unei creanţe fiscale sau în cazul prevăzut de art. 786 alin. (2) NCPC, actul de înfiinţare a popririi şi cel de transfer a creanţei coincid, urmând ca după acest moment terţul să plătească direct suma creditorului sau, după caz, să o vireze în contul indicat de organul de executare. Un astfel de act nu ar putea fi desfiinţat pe calea unei ordonanţe preşedinţiale care presupune doar luarea unor măsuri provizorii în cazurile grabnice, chiar dacă la rândul lor efectele popririi au un caracter provizoriu, depinzând de soluţia dată de instanţa de validare ori de menţinere a popririi.
Un caracter exclusiv conservatoriu îl are numai încheierea instanţei care a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii până la obţinerea titlului executoriu, asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale datorate de către terţ debitorului în condiţiile art. 969 NCPC şi aceasta până când executorul judecătoresc o va transforma şi în act de executare.
Potrivit art. 782 alin. (7) NCPC, în cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asigurătorie şi nu a fost desfiinţată până când creditorul a obţinut titlul executoriu, va comunica terţului copie de pe acest titlu odată cu adresa prin care îi pune în vedere să indisponibilizeze bunurile ce au făcut obiectul popririi asigurătorii, ceea ce echivalează cu înfiinţarea unei popriri executorii.
Efectele adresei de înfiinţare a popririi
În literatura de specialitate au fost identificate următoarele efecte ale popririi:!'! indisponibilizarea creanţei pe care terţul o datorează debitorului, obligaţia de plată a terţului direct creditorului în cazurile speciale, întreruperea cursului prescripţiei, imposibilitatea operării compensaţiei legale între datoriile reciproce ale debitorului şi terţului poprit.
Indisponibilizarea creanţei
Cel mai important efect al popririi, cu implicaţii practice deosebite, este acela al indisponibilizării creanţei în sensul că, urmare a caracterului său conservatoriu, această măsură împiedică terţul să mai facă o plată valabilă către creditorul său, dar şi pe acesta de pe urmă de a dispune de creanţă, printr-un act de natură să ducă la stingerea sau la cesiunea ei.
Măsura indisponibilităţii creanţei îşi are temeiul juridic atât în dispoziţiile art. 783 NCPC, cât şi în dispoziţiile de principiu ale noului cod civil privind neopozabilitatea plăţii făcută de creditor debitorului său fată de acela care a înfiintat un sechestru asupra creanţei sau a făcut opoziţie la plată, precum şi posibilitatea depozitarului de a refuza restituirea bunului încredinţat în depozit atunci când i s-a notificat un act de sechestru asupra lucrului ori o opoziţie la restituire.
Măsura indisponibilizării blochează sumele de bani şi bunurile poprite în mâinile terţului de la data comunicării adresei executorului şi până la plata integrală a creanţei, efectul fiind păstrat chiar dacă poprirea s-ar suspenda ca urmare a unui incident intervenit în cursul executării.
Indisponibilizarea afectează nu numai sumele ajunse la scadenţă, dar şi pe acelea datorate de către terţ debitorului în viitor, aşa după cum efectele se vor extinde asupra dobânzilor, respectiv asupra tuturor accesoriilor bunului poprit care va fi supus aceluiaşi regim juridic în sensul art. 546 NCC dacă au fost percepute sau dobândite după înfiinţarea popririi.
Efectul indisponibilizării este unul parţial, afectând bunurile urmărite numai în limita necesară realizării creanţei creditorului, potrivit art. 782 alin. (2) NCPC, soluţia fiind preluată din vechea reglementare, însă faţă de posibilitatea urmăririi şi a bunurilor mobile în cazul lor efectul nu poate să fie decât total, ceea ce este contrar intereselor debitorului care pentru o anumită perioadă de timp nu mai poate exercita asupra bunurilor toate atributele proprietăţii, respectiv nu mai poate să săvârşească acte de dispoziţie"'.
Pentru evitarea efectului păgubitor al indisponibilizării indiferent de bunurile poprite, debitorul poate să consemneze cu afectaţiune specială, la dispoziţia executorului judecătoresc, suma necesară acoperirii întregii creanţe şi în acest fel măsura popririi va înceta.
În cele ce urmează, vom face câteva referiri la regimul unor acte juridice săvârşite de către debitor şi terţul poprit după înfiinţarea popririi.
S-a exprimat opinia că actul de înfiinţare al popririi nu îi poate fi opozabil debitorului decât cu privire la eventualele acte de dispoziţie asupra creanţei indisponibilizate, prin înfiinţarea popririi raporturile sale cu terţul neîncetând''.
în virtutea acestor raporturi, debitorul poate să facă orice act de conservare sau de urmărire contra tertului, fiindcă a nu-i recunoaşte acest drept presupune a da posibilitatea săvârşirii unei fraude în dauna interesului acestuia, în sensul că tertul care ar avea să plătească sume importante de bani ar putea să se înţeleagă cu scopul de a zădărnici plata.
S-a propus, ca o soluţie ce ar putea preveni eventualele fraude, consemnarea sumei de către terţi la dispoziţia executorului judecătoresc, cu menţiunea că asupra ei s-a înfiinţat poprire, debitorul poprit putând să obţină deblocarea prin plata unei sume cu afectaţiune specială"!.
în raport de modificările aduse prin noul Cod de procedură civilă, nu mai putem împărtăşi această opinie, în primul rând pentru că indisponibilizarea sumei se face numai în limita creanţei urmărite sau numai în limita stabilită de art. 728 NCPC, fără nicio posibilitate de fraudare a intereselor debitorului.
în cazul în care debitorul ar considera excesivă măsura indisponibilizării, ar putea formula o contestaţie la poprire, pentru ca executarea să se facă în limitele prevăzute de lege. De asemenea, debitorul are posibilitatea să facă să înceteze măsura indisponibilizării prin consemnarea cu afectaţiune specială a valorii creanţei urmărite la dispoziţia creditorului urmăritor, potrivit art. 783 alin. (6) NCPC.
în al doilea rând, adresa de înfiinţare a popririi îi este opozabilă şi debitorului, nu numai terţului poprit, aceasta pentru că este emisă în cursul procedurii executării silite în care debitorul este parte, fiindu-i opozabile toate actele de urmărire. Potrivit acestui efect, şi debitorul este obligat să respecte măsura indisponibilizării creanţei, neputând să facă asupra ei niciun act de dispoziţie.
Plata făcută de terţ debitorului după înfiinţarea popririi nu îi poate fi opusă creditorului, acesta dinainte putând fi obligat să plătească din nou dacă îşi încalcă obligaţia legală prevăzută sub sancţiunea răspunderii delictuale .
Potrivit art. 1623 NCC, debitorul care a acceptat ipoteca asupra creanţei consimţită de creditor unui terţ nu mai poate opune acestuia de pe urmă compensaţia după înfiinţarea popririi, fiindcă altfel s-ar da posibilitatea debitorului să dispună indirect de creanţa sa în dauna intereselor creditorului.
Cu privire la acest mijloc de stingere a datoriilor reciproce, trebuie să relevăm că legiuitorul a avut în vedere acele cazuri în care compensaţia operează după înfiinţarea popririi ca urmare a faptului că numai după acest moment datoriile reciproce erau certe, lichide şi exigibile.
Dimpotrivă, dacă datoriile reciproce îndeplineau toate condiţiile pentru a se stinge prin compensaţie legală înainte de înfiinţarea popririi, aceasta a operat indiferent de voinţa părţilor, astfel că poprirea nu mai poate să-şi producă niciun efect, fiind lipsită de obiect'".
În literatura franceză s-a exprimat opinia că terţul poprit care a făcut o plată a creanţei ignorând măsura indisponibilizării nu va fi obligat la o a doua plată, atunci când potrivit art. 1242 C. civ. francez prima plată nu i-a cauzat creditorului popritor niciun prejudiciu. în argumentarea acestei opinii s-a dat ca exemplu ipoteza în care cu suma poprită a fost plătit un creditor preferenţial '.
Apreciem opinia exprimată ca fiind în concordanţă cu principiile răspunderii civile delictuale, în sensul că răspunderea terţului intervine numai ca urmare a încălcării unei obligaţii legale şi este condiţionată de crearea unui prejudiciu ca element constitutiv al acestei sancţiuni civile, or în lipsa unei pagube aduse creditorului, nu se poate vorbi nici de o răspundere a terţului poprit.
Aceiaşi autori au susţinut că terţul poprit ar putea să ignore efectele unei popriri înfiinţate cu încălcarea condiţiilor de fond sau de formă, „putând să devină judecătorul acestei nulităţi” şi, ca urmare, să plătească creanţa creditorului.
Cu privire la această opinie, avem rezerve pentru că în sistemul nostru procesual nulitatea a fost definită „ca o sancţiune ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil şi care se răsfrânge adeseori şi asupra actelor ulterioare”''.
Neregularităţile actelor de procedură pot fi apreciate numai de către instanţa de judecată sub controlul căreia se desfăşoară executarea silită în cadrul procedurii contestaţiei la executare, şi nu de către terţ. Acesta nu ar putea să ignore actul de înfiinţare a popririi pe motiv că nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă, singura posibilitate de desfiinţare fiind contestaţia la executare formulată în condiţiile Codului de procedură civilă.
Riscurile la care se expune terţul poprit prin ignorarea efectelor popririi constau în aceea că va fi pus în situaţia să plătească mai mult decât datorează debitorului.
Cu privire la semnificaţia juridică a răspunderii terţului poprit în cazul în care ar face o plată contrar ordinului de indisponibilizare a sumei, s-a susţinut că acesta îşi asumă obligaţia de garanţie a creanţei urmărite în favoarea creditorului, căruia în plus de această garanţie îi va plăti şi daune-interese în măsura în care i-a cauzat prin fapta sa şi un prejudiciu ’.
Plata făcută de către terţul poprit ca urmare a nerespectării măsurii de indisponibilizare a creanţei îi dă posibilitatea să o urmărească pe calea unei acţiuni în regres de la creditorul său, în interesul căruia a săvârşit prin acest act un mandat de afaceri, potrivit art. 1330 NCC .
Prin acţiunea în regres, terţul ar putea să obţină de la debitorul poprit numai plata sumei pe care a plătit-o creditorului, în limita creanţei urmărite, nu şi eventualele daune-interese plătite ca urmare a prejudiciului produs acestuia de pe urmă şi faţă de care debitorului nu i s-ar putea reţine nicio culpă.
Aceasta nu înseamnă că debitorul nu ar putea să răspundă pentru prejudiciul cauzat creditorului popritor atunci când împreună cu terţul a săvârşit asupra creanţei urmărite acte de natură să anihileze efectele popririi, în acest sens putându-se da ca exemplu ipoteza în care terţul poprit acceptă cesiunea creanţei făcută după înfiinţarea popririi, fapt ce dă dreptul cesionarului să vină în concurs cu creditorul la distribuirea sumei, acestuia din urmă diminuându-se şansele de îndestulare a creanţei sale atunci când nu poate invoca un motiv de preferinţă.
în literatura juridică s-a susţinut că, deşi creditorului popritor nu îi poate fi opozabilă cesiunea de creanţă ca act de transmisiune a sumei urmărite, va trebui să suporte concursul celuilalt creditor, faţă de care cesiunea valorează poprire, acest din urmă act fiindu-i opozabili'.
Opozabilitatea actului de urmărire ar putea fi înlăturată de creditorul poprit pe calea acţiunii pauliene, dovedind că la dobândirea creanţei cesionarul - deşi cunoştea că este indis-ponibilizată prin poprire - a consimţit transferul pentru a-l prejudicia pe creditor, dând astfel dovadă de rea-credinţă.
Cesionarul nu s-ar putea prevala de apărarea că nu a cunoscut situaţia juridică a creanţei, fiindcă pentru a-i fi opusă debitorului cedat, trebuie să fi fost notificată sau acceptată printr-un act autentic''.
Acceptarea cesionarului de a dobândi o creanţă lovită de indisponibilitate implică o răspundere civilă a acestuia faţă de creditorul popritor, care urmare a concursului nu a mai putut să-şi realizeze întreaga creanţă, potrivit principiului reglementat de art. 1345 NCC - nimeni nu poate să se îmbogăţească în dauna altei persoane.
Cesiunea de creanţă nu ar mai putea echivala cu o poprire atunci când se urmăreşte o creanţă fiscală.
Ne exprimăm această opinie pentru motivul că în aceste situaţii speciale adresa de înfiinţare a popririi produce în acelaşi timp atât efectul indisponibilizării creanţei, cât şi pe acela al transferului creanţei, creditorul substituindu-se în drepturile debitorului.
Din acest moment, se consideră că respectiva creanţă a ieşit din patrimoniul debitorului poprit, asupra ei nemaiputân-du-se face acte de dispoziţie şi nici înfiinţa alte popriri, însă cu menţiunea că acest efect are numai un caracter provizoriu, depinzând de măsura luată de instanţa de executare în cererea de menţinere a popririi sau, după caz, în aceea de validare dacă instanta va fi sesizată în acest sens.
În legătură cu efectul indisponibilizării, anterior modificării Codului de procedură din 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, în lipsa unei reglementări expresis verbis, s-a pus problema limitei în care această măsură destul de severă afectează creanţa urmărită.
Opiniile exprimate au avut în vedere efectele ce s-ar produce atât în cazul unei indisponibilizări totale a creanţei, cât şi în cazul în care creanţa ar fi blocată numai în limita sumei urmărite.
în prima ipoteză s-a recunoscut că indisponibilizarea totală ar putea avea un efect exorbitant pentru patrimoniul debitorului, care pentru o creanţă modică îşi vede indisponibilizate valori considerabile ce depăşesc cu mult valoarea creanţei urmărite.
în ipoteza indisponibilizării numai în limita sumei urmărite, s-a recunoscut că în cazul concursului de popriri există riscul pentru creditorul care a înfiinţat primul poprirea să nu îşi îndestuleze creanţa, neavând fată de ceilalţi creditori concursuali niciun privilegiu numai pentru simplul fapt că poprirea înfiinţată este anterioară celor înfiinţate până la data validării.
Opinia majoritară a fost în sensul de a se recunoaşte măsurii indisponibilizării creanţei un efect total ca o garanţie ce se oferă creditorului de a-şi vedea realizată creanţa integral atunci când suma este urmărită şi de alţi creditorii'!.
Aceeaşi opinie a fost exprimată şi în literatura franceză, aducându-se ca argument în sprijinul său nu numai acela de a preveni riscul la care este expus creditorul concursual, dar şi un argument de ordin logic în privinţa funcţionării acestui efect atunci când poprirea a fost înfiinţată pe bunuri mobile ce nu pot fi indisponibilizate decât în întregul lor, şi nu proporţional cu valoarea urmărită.
Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii a fost unul de text, în sensul că legea prevede pentru debitor posibilitatea de a cere încuviinţarea judecătorului să poată folosi excedentul aflat în posesia terţului poprit, ceea ce echivalează cu ridicarea parţială a unei popriri care a indisponibilizat în întregime creanţa urmărită' .
În actuala reglementare - art. 782 alin. (2) NCPC - se prevede că prin adresa de înfiinţare a popririi se pune în vedere terţului să indisponibilizeze sumele sau bunurile mobile urmărite numai în „măsura necesară pentru realizarea creanţei ce se execută silit”, ceea ce presupune efectul limitat al indisponibilizării, înlăturându-se orice controversă în legătură cu caracterul total sau parţial al acestei măsuri"'.
Soluţia indisponibilizării sumei numai în limita creanţei urmărite a avut în vedere interesul debitorului, fiind asemănătoare cu aceea în care se urmăreşte salariul sau alte venituri asimilate lui în limita prevăzută de lege, dar a pierdut din vedere interesul creditorului care urmăreşte realizarea unei creanţe contra debitorului care de bună-voie nu a înţeles să o execute.
Măsura indisponibilizării în întregime a creanţei pentru cazul urmăririi bunurilor mobile detinute de către tert în condiţiile art. 732 alin. (1) NCPC pare mult mai judicioasă, în primul rând fiindcă prin această măsură se asigură creditorului garanţia că îşi va realiza integral creanţa, iar în al doilea rând caracterul său excesiv îl obligă pe debitor să grăbească executarea prin consemnarea prin afectaţiune specială a întregii sume la dispoziţia creditorului, ceea ce înseamnă încetarea efectelor popririi.
Efectul indisponibilizării creanţei nu are drept consecinţă ieşirea valorii din patrimoniul debitorului care continuă să fie titularul ei, cu excepţia urmăririi creanţelor fiscale, când prin adresa de înfiinţare a popririi, odată cu indisponibilizarea are loc şi transferul creanţei de la debitor la creditor, acesta de pe urmă devenind propriul debitor al terţului poprit ca efect al transferului judiciar de creanţe.
Întreruperea cursului prescripţiei
Un alt efect al popririi este acela al întreruperii cursului prescripţiei atât cu privire la creanţa poprită, cât şi cu privire la creanţa care face obiectul executării silite, efectul fiind prevăzut în mod expres de art. 783 alin. (5) NCPC, fără a se face distincţie între întreruperea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită sau a dreptului material la acţiune.
Făcându-se referire la creanţa ce urmează a fi executată, precum şi la creanţa care face obiectul popririi, apreciem că efectul întrerupător al prescripţiei priveşte deopotrivă dreptul de a obţine executarea silită, dar şi dreptul de valorificare a creanţei debitorului faţă de terţ, în primul caz creanţa este incontestabilă îndeplinind toate condiţiile pentru executare, iar în cel de-al doilea caz se va datora în baza unor raporturi juridice preexistente.
în legătură cu actul de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, în literatură şi practică s-au născut controverse pornind de la reglementarea potrivit căreia are acest efect numai un act începător de executare.
Potrivit art. 708 NCPC, cursul prescripţiei se întrerupe printr-un act voluntar al debitorului de executare a obligaţiei înainte de începerea executării silite, în cursul urmăririi sau prin orice act de recunoaştere a datoriei.
De asemenea, creditorul întrerupe cursul prescripţiei executării silite prin cererea sa de executare, precum şi prin îndeplinirea oricărui act de executare.
Actuala reglementare nu mai foloseşte sintagma de act începător de executare şi enumeră în mod limitativ toate actele săvârşite de creditor sau debitor de natură să ducă la întreruperea prescripţiei.
Printre aceste acte este enumerată şi cererea de executare silită al cărei efect întrerupător de prescripţie a fost recunoscut şi anterior noului Codul de procedură civilă, confirmat de practica judecătorească printr-o decizie de îndrumare pronunţată de fostul Tribunal Suprem'".
Efectul întreruptiv al prescripţiei este condiţionat de exercitarea efectivă a cererii de executare silită ca şi în cazul întreruperii dreptului material la acţiune prin cererea de chemare în judecată, acest efect putând fi înlăturat în cazul în care intervine sancţiunea anulării executării silite ca urmare a admiterii
unei contestaţii la executare, anulării cererii ca nelegal timbrată sau a perimării»i.
Cererea de executare întrerupe cursul prescripţiei numai cu privire la creanţa pe care creditorul o are faţă de debitorul său potrivit art. 708 NCPC, cu privire la creanţa urmărită acesta acţionează în calitate de creditor chirografar care poate exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului pentru prevenirea unei pagube ce îi ameninţa patrimoniul ca urmare a neglijenţei sau refuzului de a le exercita potrivit art. 1560 NCC, una dintre acestea putând fi împlinirea cursului prescripţiei extinctive în acest din urmă caz, întreruperea cursului prescripţiei trebuie să fie recunoscută ca efect al cererii de înfiinţare a popririi asupra sumelor, bunurilor mobile incorporale şi incor-porale datorate debitorului de către terţ, întrucât creditorul s-ar afla în pericolul de a nu-şi mai realiza creanţa dacă acesta de pe urmă ar invoca stingerea dreptului material la acţiune.
Pe de altă parte, legiuitorul recunoaşte acelaşi efect adresei executorului judecătoresc care înfiinţează poprirea la iniţiativa creditorului.
Opinia potrivit căreia prin cererea creditorului se întrerupe cursul prescripţiei privind creanţa care face obiectul popriri poate să fie contestată întrucât efectul întreruptiv de prescripţie este condiţionat de depunerea titlului executoriu odată cu cererea de înfiinţare a popririi, potrivit art. 708 alin. (2) NCPC, or creditorul nu se află decât în posesia titlului său faţă de debitorul poprit, nu şi în posesia titlului acestuia faţă de terţ.
Depunerea titlului executoriu reprezintă un formalism de care legea condiţionează efectul întrerupător de prescripţie, numai că acest formalism nu trebuie exagerat.
Ceea ce este important din depunerea cererii de executare silită este manifestarea actului voluntar de executare a obligaţiei prevăzută în titlul executoriu, act în virtutea căruia se întrerupe cursul prescripţiei chiar dacă creditorul s-ar adresa unui organ necompetent. Faptul că cererea de înfiinţare a popririi întrerupe cursul prescripţiei chiar dacă este adresată unui executor judecătoresc necompetent întăreşte şi mai mult convingerea că nedepunerea titlului executoriu odată cu cererea de executare nu poate să împiedice efectul întreruptiv de prescripţie.
Obligaţiile terţului poprit instituite prin adresa de înfiinţare a popririi
Un alt efect al înfiinţării popririi este şi acela că terţul dobândeşte calitatea de parte în procedura executării silite, purtând denumirea de terţ poprit, iar în sarcina sa sunt stabilite obligaţii îndeplinite prin săvârşirea unor acte şi operaţiuni juridice cu scopul de realizare efectivă a creanţei creditorului.
Potrivit art. 786 NCPC, în termen de 5 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor datorate în viitor de la scadenţă, terţul poprit este obligat să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale datorate debitorului sausă consemneze
sumele de bani dacă creanţa este exigibilă, comunicând executorului judecătoresc dovada efectuării acestor operaţiuni.
În cazul în care suma se datorează cu titlu de obligaţie de întreţinere, plata alocaţiei pentru copii, despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, terţul este obligat să plătească direct creditorului aceste sume din salariu ori alte venituri asimilate lui datorate debitorului.
Când se execută o creanţă fiscală, în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi terţul este obligat să înştiinţeze organul de executare dacă datorează debitorului vreo sumă de bani, data înfiinţării popririi fiind aceeaşi cu data comunicării înştiinţării, iar în cazul refuzului acestei informări, data expirării celor cinci zile.
De îndată ce poprirea a fost înfiinţată, terţul poprit va vira sumele obţinute în conturile indicate de organul de executare, pe care îl va încunoştinţa despre existenţa şi a altor creditori în vederea distribuirii sumelor potrivit ordinii de preferinţă reglementate de art. 170 C. proc. fisc.
Din textul de lege enunţat rezultă existenţa a două categorii de obligaţii în raport de caracterul exigibil şi natura creanţei ce face obiectul urmăririi silite: obligaţia de consemnare, respectiv de plată directă pentru categoria de sume la care se referă art. 786 alin. (2) NCPC, precum şi obligaţia de a nu mai face niciun act de dispoziţie asupra bunurilor mobile incorporale.
Obligaţia de consemnare şi de plată, după caz, a terţului poprit este actuală de la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi, dacă obligaţia de plată a creanţei pe care o are faţă de debitor este exigibilă.
Pentru sumele a căror scadenţă se va împlini în viitor, obligaţiile terţului pârât se vor amâna până la această dată, termenul suspensiv fiind considerat în favoarea acestuia şi de natură să amâne executarea obligaţiei de plată.
În ipoteza urmăririi bunurilor mobile incorporale,
terţul poprit este obligat să nu mai facă niciun act de dispoziţie asupra lor, indiferent dacă termenul de restituire s-a împlinit, obligaţiile terţului poprit fiind identice obligaţilor şi sancţiunilor pe care le au administratorii-sechestru până la valorificarea lor în condiţiile prevăzute de lege.
Aceeaşi obligaţie o are terţul poprit în cazul urmăririi bunurilor mobile corporale pe care le deţine în numele debitorului în condiţiile art. 732 alin. (1) NCPC, despre existenţa titlului în baza căruia sunt deţinute bunurilor fiind încunoştinţat executorul judecătoresc.
Potrivit art. 748 NCPC, administratorul sechestru, având paza bunurilor indisponibilizate, este răspunzător de toate prejudiciile aduse ca urmare a neglijenţei sale, de această sarcină putându-se elibera prin încredinţarea lor unui alt administrator, dacă obligaţia de restituirea devine scadentă.
Executorul judecătoresc poate să încuviinţeze predarea titlurilor de valoare în depozit unor instituţii specializate, încunoştinţând instanţa de executare despre măsura dispusă pentru a se lua toate măsurile necesare conservării şi administrării titlurilor sau numirea unui curator special în acest sens.
Un regim asemănător îl au obiectele din metale şi pietre preţioase, obiectele de artă şi de muzeu, colecţii de valoare care se predau de către executorul judecătoresc instituţiilor de credit, muzeelor sau altor instituţii autorizate să le primească spre a fi păstrate.
Pentru bunurile mobile asupra cărora terţul exercită numai o detenţie precară, poate să fie eliberat de responsabilitatea administratorului-sechestru chiar dacă obligaţia de restituire potrivit titlului în baza căruia deţine bunurile nu a devenit scadentă, executorul judecătoresc putând să le încredinţeze spre păstrare unei alte persoane care nu mai poate avea calitatea de terţ poprit, bunurile fiind deţinute în baza unor raporturi ulterioare înfiinţării popririi.
Terţul care deţine bunurile urmărite şi nu contestă dreptul de proprietate al debitorului nu ar avea niciun interes să nu fie eliberat de această sarcină, fiindcă de multe ori raporturile juridice cu debitorul nu îi procură niciun interes atunci când bunurile sunt lăsate în depozit în condiţiile art. 2103 NCC, iar înfiinţarea popririi este de natură să-l expună nu numai sancţiunilor şi responsabilităţilor pe care le-am amintit, dar şi riscului de a fi substituit debitorului dacă va fi validată poprirea.
Posibilitatea urmăririi bunurilor mobile corporale în procedura executării silite a popririi reprezintă o noutate în dreptul procesual civil, însă singurul efect specific este numai indisponibili-zarea, valorificarea şi distribuirea preţului urmând a se face după regulile vânzării silite mobiliare.
în procedura reglementată de Codul de procedură civilă, faţă de aceea reglementată de Codul de procedură fiscală, obligaţiile terţului poprit pot fi diferite atât în ce priveşte conţinutul, cât şi termenele de executare
În cadrul procedurii fiscale se reglementează obligaţia terţului poprit de a informa organul de executare dacă datorează sau nu debitorului suma de bani ori titlurile de credit urmăribile şi numai după această informare poprirea se consideră înfiintată.
Şi într-o procedură, şi în cealaltă se întâlneşte obligaţia terţului de a încunoştinţa executorul şi pe creditor despre existenţa şi a altor urmăriri asupra aceleaşi sume, precum şi a cuantumului creanţelor urmărite de fiecare creditor, în cazul urmăririi unei creanţe fiscale obligaţia de informare fiind prealabilă înfiinţării popririi.
Obligaţia de informare înainte de înfiinţarea popririi, pe care o are terţul poprit în procedura fiscală, este de importanţă practică şi în procedura de drept comun, chiar dacă nu este reglementată în mod expres.
Interesul practic al informării pe care trebuie să o facă terţul organului de executare înainte de înfiinţarea popririi se explică in aceea că, în cazul în care terţul nu datorează nicio sumă de bani debitorului, creditorul poate să aleagă o altă procedură a executării fără să mai parcurgă şi faza validării în care se poate confirma inexistenţa raportului juridic între terţ şi debitor, evitându-se pe această cale tergiversarea executării creanţei.
In ipoteza în care terţul poprit ar fi o bancă, se impune ca înainte de înfiinţarea popririi să comunice organului de executare contul ce urmează să fie blocat, deoarece creditorului nu i se poate pretinde indicarea unui astfel de cont în cererea de înfiinţare a popririi.
Credem că lăsarea unui interval de 5 zile de la data comunicării adresei de înfiinţare a popririi şi data când obligaţiile terţului intră în funcţiune s-a făcut tocmai cu scopul de a se da posibilitatea terţului poprit să încunoştinţeze executorul judecătoresc despre situaţia juridică a creanţei urmărite.
În dreptul francez, validitatea popririi este condiţionată de declaraţia afirmativă pe care o face terţul poprit, constând într-un interogatoriu referitor la raporturile sale juridice cu debitorul. Declaraţia afirmativă a terţului se poate obţine numai în cazul în care creditorul are fată de debitor o creanţă constatată
printr-un titlu autentic, în caz contrar această interogare se poate obţine numai după validarea popririi'".
De asemenea, în dreptul canadian terţul poprit trebuie să dea o declaraţie sub prestare de jurământ în legătură cu suma datorată debitorului său, declaraţia sa putând să facă obiectul unei contestaţii formulată atât de debitor, cât şi de creditor'.
Se pune problema semnificaţiei răspunsului negativ al terţului poprit cu privire la suma datorată, în sensul dacă creditorul este ţinut de acest răspuns deloc favorabil.
Răspunsul terţului poprit în legătură cu existenţa raporturilor juridice avute cu debitorul nu trebuie să fie confirmat printr-o dovadă, fiindcă nu este dat în cadrul unei proceduri conten-cioase ca manifestare a dreptului de apărare, ci numai cu semnificaţia unei informări, astfel că un răspuns negativ nu este de natură să producă consecinţe directe asupra popririi.
Creditorul şi debitorul au posibilitatea să sesizeze instanţa de executare şi, în cadrul procedurii validării, să demonstreze existenţa raporturilor juridice care justifică executarea creanţei prin procedura popririi.
O astfel de ipoteză ridică întrebarea dacă instanţa de executare ar putea fi sesizată imediat ce părţile au luat cunoştinţă de atitudinea terţului ori numai în termenul prevăzut de art. 789 alin. (1) NCPC, potrivit căruia termenul de sesizare a instantei de validare este de o lună de la data la care tertul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de art. 786 NCPC.
În vechea reglementare, termenul de sesizare a instanţei de executare era de trei luni, iar cu privire la natura sa juridică au fost propuse soluţii diferite în doctrină şi jurisprudenţă.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat această problemă de drept în sensul că termenul de sesizare a instanţei de executare pentru validarea popririi prevăzut de art. 460 CPC 1865 este un termen imperativ, care atrage după sine sancţiunea decăderiii'i.
Soluţia pronunţată de către instanţa supremă se impune cu caracter obligatoriu în jurisprudenţă, însă din punct de vedere ştiinţific nu poate fi împărtăşită pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 789 NCPC, dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile de consemnare sau de plată a sumei urmărite, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc pot sesiza instanţa de executare pentru validarea popririi.
Din vechiul cod s-a preluat identic reglementarea privind legitimitatea procesuală a persoanelor care pot sesiza instanţa de executare, diferit fiind doar termenul de formulare a cererii de validare, care s-a redus de la trei luni la o lună.
Termenului de sesizare a instantei de executare trebuie să-i fie recunoscut un regim juridic unitar faţă de toate persoanele cărora le-a fost conferită legitimitatea sesizării instanţei, deci şi faţă de executorul judecătoresc, care nu exercită un drept propriu pentru a se reţine pierderea lui ca urmare a sancţiunii decăderii, ci îndeplineşte un act în procedura executării potrivit atribuţiunilor sale de organ de executare.
Dacă s-ar recunoaşte că numai părţile sunt decăzute din dreptul de a sesiza instanţa de executare, ar fi absurdă situaţia ca validarea popririi să depindă de manifestarea de voinţă a unei singure persoane care în calitatea sa de agent al forţei publice are obligaţia să îndeplinească în mod prompt şi efectiv toate actele de executare.
Din modul de redactare a dispoziţiilor art. 789 NCPC, în sensul că „poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi”, rezultă în mod neîndoielnic că termenul nu poate fi unul imperativ, ci numai unul care opreşte săvârşirea unui asemenea act înainte de împlinire sub sancţiunea nulităţii.
în actualul Cod de procedură civilă s-a renunţat la termenul de trei luni în favoarea unuia mai scurt pentru a corespunde intereselor creditorului, fiindcă trecerea unui interval de timp destul de lung de la data la care terţul refuză să recunoască existenţa creanţei urmărite şi până la data sesizării instanţei de validare era de natură să ducă la întârzierea executării.
179. în procedura executării unei creanţe fiscale prin poprire, este reglementată în mod expres obligaţia terţului de a informa organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani debitorului sau dacă suma este urmărită şi de alţi creditori.
Răspunsul negativ al terţului poprit în legătură cu suma datorată sau invocarea altor neregularităţi în legătură cu înfiinţarea popririi dă dreptul organului de executare sau părţii interesate să ceară instantei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit menţinerea popririi.
Judecata pentru menţinerea sau desfiinţarea popririi se face după regulile prevăzute pentru judecata în primă instanţă de urgenţă şi cu precădere, desfăşurarea procedurii fiind similară cu aceea a validării, în sensul că în urma dezbaterilor contradictorii şi pe baza dovezilor administrate, în cazul menţinerii popririi se va pronunţa o hotărâre ce va constitui titlu executoriu al creditorului contra terţului poprit.
Legiuitorul nu a mai prevăzut un termen înăuntrul căruia să poată fi sesizată instanţa, iar în lipsa acestei reglementări considerăm că termenul limită este termenul de prescripţie a executării creanţei fiscale de 5 ani prevăzut de art. 131 alin. (1) C. proc. fisc.
Reglementarea specială a popririi, prevăzută de Decretul nr. 221/1960, în mare parte asemănătoare cu actuala reglementare cuprinsă în Codul de procedură fiscală, a ridicat problema situaţiei juridice a sumei poprite până la data menţinerii sau desfiinţării definitive a popririi, chestiune care este de actualitate şi în condiţiile actuale, astfel că prezintă interes să o repunem în discuţie.
Poprirea se consideră înfiinţată de la data la care terţul poprit confirmă că datorează suma urmărită debitorului sau de la data la care expiră termenul de 5 zile înăuntrul căreia are obligaţia să informeze organul de executare.
Poprirea urmează să fie considerată ca fiind înfiinţată şi de la data la care terţul dă un răspuns negativ în legătură cu raporturile juridice cu debitorul sau invocă o altă neregularitate a popririi, atâta timp cât în art. 150 C. proc. fisc. se vorbeşte despre menţinerea sau desfiinţarea popririi ca urmare a invocării unei astfel de împrejurări.
în ipoteza în care se constată de către instanţa de executare că terţul nu datorează nimic debitorului sau că s-au săvârşit neregularităţi în legătură cu înfiinţarea popririi, se va pronunţa o hotărâre prin care se va desfiinţa măsura indisponibilizării, urmând a se restabili situaţia anterioară prin întoarcerea executării silite.
Ca efect al măsurii indisponibilizării, terţul poprit este oprit să mai facă orice plată către creditorul său, sub sancţiunea de a răspunde pentru prejudiciul cauzat creditorului popritor căruia nu îi va putea fi opusă plata, având posibilitatea să pretindă o nouă executare.
S-a exprimat opinia că deşi creanţa este indisponibilizată şi debitorul nu poate să facă niciun act de dispoziţie asupra ei, are totuşi posibilitatea să ia măsuri de conservare cu privire la aceasta sau poate fi valorificată în justiţiecontra terţului fără posibilitatea de a o încasa"!.
Acelaşi autor a mai susţinut că înfiinţarea popririi nu îl scuteşte pe terţ de a-şi îndeplini toate obligaţiile sale faţă de debitorul poprit, chiar şi pe aceea de plată a dobânzilor, de care s-ar putea elibera prin operaţiunea consemnării.
Este adevărat că poprirea înfiinţată nu poate afecta raporturile dintre debitor şi terţul poprit, acesta de pe urmă nefiind scutit de executarea obligaţiei de plată, mai puţin a sumei indisponibilizate în limita creanţei pe care nu o mai poate plăti, aflată la dispoziţia organului de executare.
Interdicţia impusă terţului poprit de a plăti suma de bani ori de a preda bunurile mobile incorporale debitorului său îl lipseşte de posibilitatea de a se elibera de o datorie.
S-a susţinut că trebuie să-i fie recunoscut terţului poprit dreptul de a se elibera de datorie mai ales atunci când urmăreşte a evita plata dobânzilor aferente sumei plătite, plata fiind recunoscută ca un act care eliberează de o obligaţie, dar şi manifestarea dreptului debitorului de a-şi executa angajamentele pentru evitarea unor sancţiuni specifice dreptului civil, în cazul refuzului creditorului putând să procedeze la procedura specială a ofertei urmată de consemnatiune.
In legătură cu posibilitatea terţului de a se elibera de datorie faţă de debitorul poprit printr-o ofertă reală, ne exprimăm rezerve pentru următoarele argumente:
Dispoziţiile art. 1005 NCPC prevăd dreptul debitorului să plătească o datorie prin procedura ofertei reale urmată de consemnatiune numai atunci când creditorul, din diverse motive, ar refuza să primească plata.
în cazul popririi, debitorul nu refuză să primească plata de la terţul poprit, fiindcă executarea obligaţiei este împiedicată ca urmare a unei interdicţii legale impusă prin adresa executorului judecătoresc.
Tocmai această interdicţie legală exclude orice culpă din partea terţului în executarea obligaţiei de plată, astfel că în lipsa unei atitudini culpabile nu se poate pune în discuţie o eventuală răspundere pentru neexecutare ori executare cu întârziere a obligaţiei debitorului.
Deşi, ca regulă, indisponibilizarea sumei sau a bunurilor mobile incorporale nu presupune şi ieşirea acestora din patrimoniul debitorului, ca urmare a afectaţiunii speciale căreia îi sunt supuse, aceea de a asigura executarea creanţei, considerăm că pe perioada blocării, sumele de bani nu mai sunt purtătoare de dobânzi.
A recunoaşte posibilitatea ca suma blocată să fie purtătoare de dobânzi presupune a-i crea terţului poprit o situaţie dezavantajoasă, în condiţiile în care îi este interzis a face orice act de dispoziţie asupra sumei. Situaţia acestuia poate fi asimilată cu aceea a debitorului care nu poate să facă plata din motive imputabile creditorului, după notificare transferându-i riscurile imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar acesta dinainte fiind exonerat de obligaţia de despăgubiri, potrivit art. 1510 NCC.
Atitudinea debitorului poprit de a nu executa de bunăvoie obligaţia este una culpabilă şi de natură să-l împiedice pe terţ să facă plata la rândul său ca urmare a măsurii indisponibilizării, numai că această măsură îl exonerează de obligaţia de plată a dobânzilor, nu şi de obligaţia pazei bunurilor urmărite, fiind răspunzător de orice pagubă adusă ca urmare a neglijenţei.
Pentru ca debitorul să evite această situaţie păgubitoare pentru patrimoniul său, legiuitorul i-a pus la dispoziţie posibilitatea să consemneze cu afectaţiune specială, în condiţiile art. 720 NCPC, întreaga valoare a creanţeila dispoziţia creditorului poprit, înmânându-i executorului judecătoresc dovada consemnării.
Consemnarea cu afectaţiune specială nu procură creditorului niciun privilegiu asupra sumei, fiindcă va suporta şi concursul celorlalţi creditori, mai puţin a acelora care şi-au înfiinţat poprirea după consemnarea sumei, dată de la care se consideră că aceasta nu mai face parte din patrimoniul creditorului, consemnarea având ca efect încetarea măsurii indisponibilizării"i.
Răspunderea juridică a terţului poprit
Prin înfiinţarea popririi, terţul dobândeşte calitatea de parte în procedura executării silite, având toate drepturile şi obligaţiile reglementate de art. 645-646 NCPC, pe care trebuie să le exercite cu bună-credinţă potrivit unui principiu fundamental al procesului civil aplicabil atât în faza de judecată, cât şi în aceea de executare silită.
Potrivit art. 12 NCPC, partea care îşi exercită drepturile în alte limite decât acelea potrivit cu scopul pentru care au fost prevăzute săvârşeşte un abuz de drept de natură să atragă răspunderea civilă sub forma plăţii de despăgubiriaduse celeilalte părţi sau a unor amenzi judiciare.
în vechiul Cod de procedură era prevăzută sancţiunea unei amenzi judiciare cuprinsă între 2.000.000 şi 10.000.000 lei pentru refuzul nejustificat de a executa obligaţiile impuse prin adresa de înfiinţare a popririi. Reglementarea a fost preluată în noul cod (art. 789), cu menţiunea că amenda este cuprinsă între 2.000 lei şi 10.000 lei şi poate fi aplicată prin hotărârea de validare pentru exercitarea abuzivă a drepturilor, principiile enunţate având o aplicare generală, ca şi şi prevederile art. 188 alin. (2) şi art. 189 NCPC.
Terţul poprit poate refuza să comunice executorului informaţiile solicitate, să indisponibilizeze sumele şi bunurile urmărite plătind debitorului sau efectuând alte acte de dispoziţie incompatibile cu măsura de executare dispusă.
Refuzul terţului poprit de a îndeplini obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi declanşează procedura validării popririi în care instanţa de executare, verificând raporturile juridice în care se află părţile, va pronunţa o hotărâre cu efectul substituirii acestuia dinainte debitorului.
Hotărârea de validare reprezintă un nou titlu al creditorului împotriva terţului poprit pentru sumele avute în vedere în această procedură, în care nu se vor include şi eventualele despăgubiri cauzate ca urmare a nerespectării obligaţiilor pentru efectuarea popririi.
Apreciem că nu se vor include şi aceste sume, fiindcă în procedura validării se verifică numai condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa urmărită, precum şi raportul juridic dintre debitor şi terţul poprit. Pentru a se aprecia asupra despăgubirilor la care să fie obligat terţul, instanţa trebuie să facă cercetări judecătoreşti, verificând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Despăgubirile la care ne referim sunt altele decât acelea cauzate creditorului ca urmare a întârzierii culpabile a executării silite care pot fi stabilite de către preşedintele instanţei de executare printr-o încheiere executorie, potrivit art. 190 NCPC.
în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că se poate vorbi de o răspundere a terţului poprit numai în cazul în care actul de înfiinţare a popririi este un act valabil", condiţiile de ineficacitate ale acestuia putând fi invocate ca unele exonera-toare de răspundere.
În dreptul francez, se face distincţie între răspunderea terţului poprit care refuză să dea orice informaţie în legătură cu poprirea şi răspunderea în cazul în care informaţiile sunt incomplete sau neadevărate . în primă ipoteză, răspunderea terţului este mult mai severă, deoarece este ţinut să plătească creditorului nu numai suma pe care o avea de încasat de la debitorul său, dar şi contravaloarea pagubei încercate ca urmare a plăţii cu întârziere, uneori depăşind cu mult suma urmărită. în cea de-a doua ipoteză, terţul este ţinut să plătească numai în limita sumei urmărite şi numai cu condiţia de a face dovada raportului de cauzalitate între fapta de a nu informa organul de executare şi prejudiciul cauzat creditorului .
