Organul competent să înfiinţeze poprirea
| Comentarii |
|
organul competent să înfiinţeze poprirea, pentru stabilirea competenţei teritoriale a executorului judecătoresc, noul Cod de procedură civilă foloseşte drept criteriu circumscripţia curţii de apel unde are biroul organul de executare şi unde, de asemenea, îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul, iar în cazul în care se urmăreşte un cont bancar, sediul principal sau secundar al instituţiei de creditare.
Executorul judecătoresc are o competenţă generală în executarea oricărui titlu executoriu dacă prin lege nu se prevede altfel, potrivit art. 651 NCPC. Competenţa sa teritorială a fost stabilită nu în raport de circumscripţia instanţei de executare care este judecătoria şi sub al cărei control se desfăşoară întreaga executare silită, ci de circumscripţia curţii de apel unde îşi are biroul, ceea ce presupune că orice executor din această circumscripţie este competent să execute creanţa, creditorul având posibilitatea de opţiune.
Creditorul are posibilitatea să opteze şi în raport de domiciliul sau sediul debitorului ori terţului poprit care se află în circumscripţia aceleiaşi curţi, astfel că această competenţă alternativă poate crea un concurs de sesizări sau un conflict negativ sau pozitiv de competenţă între executorii judecătoreşti.
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, conflictul negativ sau pozitiv de competenţă dintre birourile executorilor se soluţionează de către curtea de apel în a cărei circumscripţie se află. Când birourile se află în circumscripţiile unor curţi de apel diferite, conflictul se soluţionează de acea curte în raza căreia se află biroul executorului mai întâi sesizat.
Tocmai pentru această competenţă recunoscută curţilor de apel de a soluţiona incidentele în legătură cu sesizarea executorilor judecătoreşti „de urgenţă şi cu precădere”, legiuitorul a înţeles să stabilească o legătură între circumscripţia acestor instanţe şi competenţa teritorială a organelor de executare.
Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza în care mai mulţi executori judecătoreşti sunt sesizaţi pentru executarea aceleaşi creanţe fie de către un singur creditor, fie de mai mulţi, această situaţie putând să apară în procedura popririi ca urmare a dreptului creditorului de a alege între mai multe birouri.
Potrivit art. 653 NCPC, dacă asupra aceluiaşi bun au fost pornite mai multe executări silite de către executori judecătoreşti diferiţi, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori cererile se pot conexa de către instanţa de executare în a cărei circumscripţie a început primul act de executare pentru valorificarea bunurilor şi realizarea creanţei de către un singur executor, procedura urmând după conexare de la actul de urmărire cel mai avansat.
Soluţia conexării cererilor de executare silită a fost adoptată în aceleaşi condiţii şi în ipoteza unui concurs de creditori, care urmăresc un interes comun - acela de a participa la distribuirea sumei în raport cu natura şi valoarea creanţei lor.
Anterior modificării Codului de procedură civilă din 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, jurisprudenţa nu era unitară atunci când trebuia să se pronunţe cu privire la instanţa competentă să înfiinţeze poprirea. După natura şi valoarea creanţei, se recunoştea competenţa materială în soluţionarea cererii de executare silită fie tribunalului când se urmărea o creanţă comercială, fie judecătoriei indiferent dacă creanţa era comercială sau civilă.
Pentru a se realiza o practică unitară, fosta Curte Supremă de Justiţie s-a pronunţat într-o decizie de îndrumare'" în favoarea judecătoriei ca instanţă ce are competenţă deplină în înfiinţarea popririi, cu argumentarea că art. 453 CPC 1865 se referă la judecătorie ca instanţă de executare fără să facă nicio discuţie cu privire la natura creanţei ori la cuantumul său.
Soluţia instanţei supreme era în concordanţă şi cu punctul de vedere exprimat în doctrină, conform căruia poprirea înfiinţată asupra unei creanţe comerciale trebuie să fie judecată după regulile reglementate de Codul de procedură civilă, art. 907 C. com. făcând trimitere la aceste prevederi cuprinse în art. 456 CPC 1865"'.
Potrivit ultimelor modificări ale Codului de procedură civilă din 1865, competenţa înfiinţării popririi era reglementată în favoarea executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul ori sediul terţului poprit, excepţie făcând cazurile prevăzute de art. 453 alin. (2) când poprirea se înfiinţa direct de instanţa de fond sau cazurile reglementate de Codul fiscal la care ne-am referit.
Creditorul avea posibilitatea să aleagă executorul judecătoresc căruia i se va adresa cu cerere de înfiinţare a popririi, competenţa teritorială a acestuia fiind delimitată de circumscripţia teritorială a judecătoriei pe lângă care funcţionează şi sub controlul căreia desfăşoară întreaga procedură execuţională.
