Mijloacele de apărare în procedura validării popririi
| Comentarii |
|
mijloacele de apărare în procedura validării popririi, verificarea condiţiilor procedurii execuţionale a popririi are loc într-o procedură judiciară care se desfăşoară după toate regulile procesului civil în primă instanţă, prin parcurgerea celor trei faze procesuale: cercetarea judecătorească, dezbaterea fondului şi pronunţarea hotărârii de validare care constituie un titlu executoriu nou al creditorului popritorfaţă de o altă persoană.
Creditorul popritor, care are poziţia de reclamant, are sarcina de a dovedi cauza şi obiectul popririi, respectiv a titlului executoriu în baza căruia s-a înfiinţat poprirea, cât şi a raportului juridic dintre debitor şi terţul poprit, în baza căruia sunt datorate sumele de bani ori titlurile de valoare urmărite.
La rândul lor, debitorul şi terţul poprit se pot apăra împotriva pretenţiilor creditorului, invocând apărări sau excepţii cu scopul de a temporiza judecata, de a anula cererea de chemare în judecată ca urmare a unor neregularităţi de ordin procedural sau de a fi respinsă pe fond ca neîntemeiată.
Debitorul - când are calitatea de pârât - şi terţul poprit îşi formulează apărările prin întâmpinare, aceasta fiind obligatorie, fiindcă procedura validării nu cuprinde nicio normă derogatorie de la regula prevăzută de art. 208 alin. (1) NCPC.
întâmpinarea se depune în termen de 25 zile de la comunicarea cererii de validare sub sancţiunea de a nu mai putea propune probe şi invoca excepţii în afara acelora de ordine publică pe care le poate invoca instanţa din oficiu.
De asemenea, pentru asigurarea principiului egalităţii şi a dreptului la un proces echitabil, pârâtul decăzut din dreptul de a mai propune probe sau de a invoca excepţii are posibilitatea de a discuta în condiţii de contradictorialitate toate pretenţiile, apărările şi probele invocate de către partea adversă, iar în condiţiile limitativ prevăzute de art. 254 alin. (2) pct. 1-5 NCPC, să propună dovezi.
Debitorul şi terţul poprit au posibilitatea să evite sancţiunea decăderii în cazul în care nu beneficiază de asistenţă judiciară, invocând o imposibilitate obiectivă de a propune probe prin întâmpinare.
în vechiul Cod de procedură civilă era reglementat dreptul pârâtului care nu beneficia de asistenţă juridică să solicite la prima zi de înfăţişare un termen în vederea pregătirii şi depunerii întâmpinării.
în legătură cu această dispoziţie, în mod judicios s-a apreciat că întâmpinarea era obligatorie doar în cazul în care pârâtul era reprezentat sau asistat de avocat, caracterul obligatoriu al acesteia putând fi uşor evitat prin neangajarea unui apărător la prima zi de înfăţişare''.
Deşi prevederea nu a mai fost preluată în actualul cod, posibilitatea evitării sancţiunii a fost păstrată, dar numai cu privire la invocarea dovezilor, nu şi a excepţiilor în sensul că pentru motive bine justificate care au împiedicat pârâtul să solicite probe prin întâmpinare, acestea se pot invoca la primul termen de judecată.
Referitor la apărările pe care terţul poprit şi debitorul le pot invoca în faţa instanţei de validare, în doctrină şi jurispru-denţă s-a pus problema dacă aceleaşi apărări pot fi ridicate atât pe calea contestaţiei la executare, cât şi în faza validării, or, dimpotrivă, părţile sunt obligate să aleagă separat una dintre cele două căi.
S-au exprimat opinii potrivit cărora apărările care se invocă în contestaţia la executare pot fi invocate şi în faza validării indiferent dacă acestea privesc fondul cauzei ori numai aspecte formale ale executării silite'".
într-o altă opinie, s-a susţinut că în instanţa de validare sau în contestaţia la executare apărările invocate nu se pot referi decât la aspecte de executare fără a putea pune în discuţie probleme de fond, dezlegate înainte de eliberarea titlului executoriu. în practica judiciară s-au pronunţat hotărâri care au ignorat o plată făcută creditorului înainte de obţinerea titlului executoriu, invocată ca apărare de fond în instanţa de validare >.
În aprecierea posibilităţilor pe care le are debitorul şi terţul poprit de a se apăra în instanţa de validare, precum şi a apărărilor pe care le pot invoca, trebuie să avem în vedere următoarele aspecte:
Spre deosebire de terţul poprit, care nu poate contesta actul de înfiinţare a popririi, debitorului - în lipsa unei dispoziţii derogatorii - îi este recunoscut dreptul de a contesta actele de executare, în procedura contestaţiei putând invoca apărări de fond cu privire la titlul executoriu, dacă nu este o hotărâre judecătorească, una arbitrală sau dacă pentru titlu nu se prevede o procedură specială pentru a fi desfiinţat, potrivit art. 712 alin. (2) NCPC.
împotriva actelor de executare privind o hotărâre judecătorească, debitorul poate să formuleze contestaţie la executare pentru lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului său dacă nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 443 NCPC.
Apărările debitorului în legătură cu creanţa creditorului, indiferent de procedura în care sunt invocate, au ca scop
contestarea actelor de executare, ceea ce nu trebuie înţeles că pot fi invocate oricum, ci numai în condiţiile impuse de legiuitor.
Potrivit art. 714 NCPC, contestaţia formulată împotriva executării silite propriu-zise se formulează în termen de 15 zile de la data la care persoana interesată a luat cunoştinţă de actul de executare, în cazul popririi de la data când a luat cunoştinţă de adresa de înfiinţare a popririi comunicată în copie de către executorul judecătoresc.
Pentru lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, contestaţia la executare se poate formula în termenul general de executare silită de trei ani.
Termenul de contestaţie la executare este unul imperativ, a cărui nerespectare atrage după sine sancţiunea decăderii, ceea ce presupune că pe calea acestei instituţii debitorul nu ar mai putea contesta actele de executare propriu-zise, singura posibilitate fiind contestaţia la titlu pentru a se lămuri în ipoteza unor drepturi şi obligaţii insuficient de clare.
Sancţiunea decăderii stinge un drept procesual al debitorului, acela de a mai formula contestatie la executare, dar efectele sale nu se pot extinde într-o altă procedură în care trebuie să-i fie recunoscut dreptul de apărare, fiindcă altfel nu ar beneficia de un proces echitabil.
Cererea de validare a popririi are ca scop obţinerea pe cale judiciară a unei cesiuni pentru care se cercetează existenţa creanţei debitorului faţă de terţul poprit. Interesul debitorului de a se apăra se justifică pentru că refuzul terţului de a executa poprirea reprezintă o contestare a creanţei, iar pe de altă parte prin validarea popririi există riscul pierderii acesteia, creditorul având posibilitatea să-l urmărească pe terţ în limita sumei urmărite.
în raport de această opinie, se pune întrebarea ce fel de apărări poate invoca debitorul în procedura popririi.
Apărările debitorului poprit nu pot fi decât unele specifice celor invocate în cadrul contestaţiei la executare, privind urmărirea propriu-zisă, în sensul invocării nerespectării formelor procedurale de înfiinţare a popririi, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, perimarea executării silite, urmărirea unor sume declarate de lege insesizabile sau urmărirea în altă limită decât cea legală, invocarea compensaţiei legale'.
Cu privire la apărările invocate de debitor faţă de titlul executoriu atunci când acesta este o hotărâre judecătorească, fără a pune în discuţie autoritatea de lucru judecat, debitorul poate să invoce în instanţa de validare apărări de natură a determina întinderea creanţei atunci când aceasta este numai determinabilă, pe baza unor calcule aritmetice sau orice alte apărări de natură să lămurească întinderea, înţelesul şi aplicarea dispozitivului hotărâriK
Pentru unele hotărâri judecătoreşti, autoritatea de lucru judecat este păstrată numai în măsura în care starea de fapt reţinută de instanţă rămâne neschimbată - rebus sic stantibus, precum în cazul ordonanţelor preşedinţiale, plata pensiilor de întreţinere, plata prestaţiilor periodice pentru pagube produse ca urmare a vătămării integrităţii corporale.
în legătură cu aceste titluri executorii, s-a pus problema dacă în procedura validării pot fi invocate apărări de natură să modifice obligaţia de plată corespunzător împrejurărilor ivite după pronunţarea hotărârii.
Jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că ar fi inadmisibilă cererea de sistare sau de reducere a obligaţiilor de plată a pensiei de întreţinere, formulată de debitor în cadrul procedurii de validare, singura posibilitate fiind aceea a suspendării executării până la soluţionarea acţiunii formulate separat, în acest sens".
Soluţia adoptată de jurisprudenţă a fost confirmată şi de doctrină, unde a fost exprimată opinia potrivit căreia debitorul nu ar putea să obţină pe calea contestaţiei la executare reducerea ori sistarea obligaţiei pentru motive ce au intervenit ulterior pronunţării titlului executoriu dacă are posibilitatea obţinerii unor astfel de modificări pe calea acţiunii de drept comun'’.
Opiniile exprimate sunt în concordanţă cu scopul procedurii validării popririi, acela de a pune în executare o hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat depinde de existenţa unei alte stări de fapt, alta decât aceea avută în vedere de instanţă la pronunţare.
Dovedirea împrejurărilor noi, care justifică încetarea efectelor titlului executoriu, se poate face numai în cadrul unei acţiuni de drept comun, întrucât aceste împrejurări nu au caracter extinctiv precum plata obligaţiei ori alte modalităţi de stingere a datoriei şi sunt stări de fapt pe care instanţa le poate aprecia în urma administrării de dovezi, potrivit regulilor judecăţii în primă instanţă.
Tot într-o acţiune separată, debitorul poate să conteste titlul executoriu - altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală - când pentru desfiinţarea acestuia se prevede o cale procesuală specifică potrivit art. 712 alin. (2) NCPC.
Formularea unei asemenea acţiuni pune în discuţie suspendarea procedurii de validare în condiţiile art. 413 alin. (1) NCPC, până la soluţionarea definitivă a conflictului de interese care priveşte creanţa care constituie însăşi cauza popririi.
Faţă de titlurile executorii pentru desfiinţarea cărora nu sunt prevăzute reguli speciale, în cazul popririi debitorul poate invoca orice apărare de fond urmărind încetarea efectelor şi respingerea cererii de executare silită cu consecinţa înlăturării măsurilor dispuse prin înfiinţarea popririi.
Recunoscând dreptul debitorului de a formula contestaţie la executare împotriva actului de înfiinţare a popririi, în care să conteste atât actele de executare propriu-zise, cât şi titlul executoriu, în raport de soluţia pronunţată nu ar mai putea invoca în procedura validării acele apărări de fond sau excepţii care au fost soluţionate cu autoritate de lucru judecat.
În ceea ce-l priveşte pe terţul poprit, cererea de validare a popririi are caracterul unei cereri de chemare în judecată, consecinţă a refuzului acestuia de a se conforma obligaţiilor impuse prin adresa de înfiinţare a popririi, în cadrul procedurii creditorul vizând obţinerea unui nou titlu executoriu împotriva terţului, pe care să-l poată urmări ca pe un debitor principal.
Calitatea terţului de pârât în procedura popririi îi creează o poziţie pasivă, în sensul că până la dovedirea condiţiilor popririi de către creditor, care are sarcina probei, terţul se bucură de prezumţia că nu datorează nimic; tocmai pentru acest motiv şi pentru inopozabilitatea titlului executoriu, legiuitorul a apreciat că nu are niciun interes să conteste actul de înfiinţare al popririi.
Creditorul are sarcina să dovedească nu numai existenta titlului executoriu în baza căruia a fost înfiinţată poprirea, dar şi existenţa raportului de creanţă dintre debitorul său şi terţul poprit, respectiv atât obiectul, cât şi cauza popririi.
Odată dovedite aceste condiţii, terţul poprit este nevoit să iasă din pasivitate şi să facă o contradovadă, putând să opună orice apărare de natură să demonstreze inexistenţa datoriei sau stingerea ei printr-una dintre formele prevăzute de lege"'.
Nefiindu-i opozabil titlul executoriu, terţul poprit poate să opună creditorului toate excepţiile şi mijloacele de apărare pe care le putea opune şi debitorului numai dacă se întemeiază pe o cauză anterioară popririi, potrivit art. 789 alin. (3) NCPC, această posibilitate explicându-se în baza principiului potrivit căruia creditorului popritor, în calitatea lui de creditor chirografar, îi sunt opozabile toate actele săvârşite de debitorul poprit în
măsura în care nu au un caracter fraudulos, dobândind fată de acesta poziţia de având-cauză, astfel că terţul se poate apăra ca şi când urmărirea ar fi fost pornită de debitorul său.
Recunoscând terţului poprit posibilitatea de a se apăra şi cu privire la titlul executoriu în baza căruia s-a înfiinţat poprirea, pentru a evita riscul unei plăţi pe care nu o datorează ori plata unei sume mai mari decât aceea la care este obligat, se pune întrebarea ce fel de apărări poate invoca aceasta în procedura validării.
în principiu, titlul executoriu produce efecte numai între creditor şi debitorul poprit, faţă de terţ fiind un res inter alios acta, singurul efect fiind acela de a constitui cauza înfiinţării popririi, prin care terţul este obligat să îndeplinească măsurile prevăzute de art. 786 NCPC.
Pentru desfiinţarea popririi, terţul poate invoca orice motiv de nulitate a titlului executoriu, mai puţin condiţii privind capacitatea persoanei şi vicii de consimţământ care presupun sancţiunea nulităţii relative ce poate să fie invocată numai de partea în favoarea căreia a fost prevăzută norma juridică.
Una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească excepţiile şi mijloacele de apărare ale terţului poprit este aceea de a fi întemeiate pe o cauză anterioară popririi, fiindcă după data înfiinţării terţul poprit a dobândit calitatea de parte în procedura executării, având obligaţia să indisponibilizeze suma şi bunurile urmărite şi să nu facă niciun act de natură să zădărnicească realizarea creanţei creditorului.
Terţul poprit nu ar putea invoca plata după data indisponibilizării creanţei, fiindcă după înfiinţarea popririi nu mai poate să facă niciun act de dispoziţie asupra sumei indisponi-bilizate sub sancţiunea de a fi obligat la o nouă plată, însă ar putea invoca consemnarea făcută de debitor cu afectaţiune specială, ceea ce presupune de fapt încetarea popririi'".
Tot cu privire la măsura înfiinţării popririi, terţul s-ar putea apăra invocând unele nereguli privitoare la titlul creditorului, în sensul că nu îndeplineşte condiţiile unui titlu executoriu potrivit art. 632-640 NCPC sau cu privire lacompetenţa executorului judecătoresc care a emis adresa de înfiinţare a popririi, precum orice altă apărare ce priveşte valabilitatea actelor de executare,'" interesul său fiind acela de a desfiinţa actele de executare îndeplinite, procedura de validare fiind singurul cadru procesual în care pot fi contestate.
Cea mai importantă apărare a terţului pârât este aceea de a justifica refuzul de executare a obligaţiilor impuse prin adresa de înfiinţare a popririi, una dintre aceste cauze fiind în sensul că nu datora nimic debitorului poprit la înfiinţarea măsurii de executare silită sau că titlul invocat împotriva sa nu este unul valabil.
Terţul poprit nu ar putea să conteste valabilitatea unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale pronunţate în contradictoriu cu debitorul invocând apărări de fond pe care le-ar fi putut invoca în cursul judecăţii, dar poate să invoce în legătură cu aceste titluri stingerea obligaţilor la care se referă, stingere intervenită după rămânerea definitivă, însă nu mai târziu de înfiinţarea popririi.
Pentru validare, creanţa debitorului faţă de terţul poprit nu trebuie să fie exigibilă, ca urmare a caracterului mixt al popririi, de măsură de conservare şi de executare silită, instanţa de executare având în vedere atât sumele ajunse la scadenţă, cât şi pe acelea datorate în viitor.
Potrivit art. 789 alin. (6) NCPC „dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, în acest ultim caz validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente”.
în jurisprudenţă s-au pronunţat soluţii în sensul validării popririi chiar dacă a fost indisponibilizat un cont lipsit de disponibil bănesc'', argumentul instanţei fiind acela că lipsa de lichidităţi nu afectează raporturile juridice ale părţilor, ci pe măsură ce contul va fi alimentat, se va executa şi creanţa.
Condiţia esenţială a validării popririi nu este aşadar, caracterul lichid sau exigibil al creanţei debitorului, ci existenţa acesteia la data înfiinţării popririi indiferent de modalitatea care afectează executarea sau dacă se face dintr-o dată ori într-un mod succesiv.
Existenţa creanţei, potrivit opiniei exprimate, nu mai poate să fie contestată de către terţul poprit dacă a fost recunoscută în favoarea debitorului cu autoritate de lucru judecat, însă nimic nu l-ar împiedica pe terţul poprit ca în procedura validării să invoce excepţii sau apărări pentru a demonstra lipsa creanţei, situaţie care pune în discuţie posibilitatea creditorului de a face o contradovadă.
Fiind reglementat dreptul terţului poprit de a opune creditorului toate apărările pe care le-ar fi opus debitorului, pentru asigurarea unui echilibru procesual acelaşi drept trebuie recunoscut şi creditorului care se substituie acestuia de pe urmă spre a dovedi existenţa unei creanţe valabile, sarcina sa fiind uşurată când însuşi debitorul solicită validarea popririi.
Faţă de creditor, titlul contestat de către terţul poprit, respectiv plata pe care pretinde că a executat-o înainte de poprire, nu are decât valoarea unui fapt juridic, regimul probator nefiind atât de restrictiv ca în cazul părţilor.
Posibilitatea creditorului de a combate apărările invocate în procedura validării este asigurată mai ales atunci când debitorul urmăreşte zădărnicirea executării silite, existând uneori o complicitate cu terţul în acest sens. Pentru a se evita săvârşirea unui abuz de drept, legiuitorul a prevăzut sancţiuni specifice precum: plata unor amenzi civile, plata daunelor-in-terese, precum şi excepţia inopozabilităţii actelor cu caracter fraudulos a căror dovadă se poate face prin orice mijloc de probă.
Cu privire la apărările pe care părţile le pot invoca în procedura popririi în legătură cu existenţa creanţei debitorului, vom face câteva referiri la o categorie de titluri care pot fi desfiinţate numai după o procedură specifică ori sunt supuse unui regim juridic de drept internaţional.
Procedura validării popririi, chiar dacă are toate trăsăturile unei judecăţi în primă instanţă, este o procedură specifică executării, sediul acesteia fiind în Cartea a V-a a noului Cod de procedură civilă, privind executarea silită, în care se pun în discuţie titluri executorii a căror valabilitate poate fi contestată în procedura contestaţiei numai după regulile speciale cuprinse în această materie.
In procedura contestaţiei la executare valabilitatea unui titlu, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, se poate pune în discuţie numai dacă nu există o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui. Aceasta presupune că un titlu executoriu nu poate să fie contestat în procedura executării silite dacă pentru desfiinţarea sa este prevăzută o procedură specifică.
Nici în procedura validării, terţul poprit nu poate să invoce apărări de fond dacă titlul care îl obligă faţă de debitor este unul dintre acelea pentru a cărui desfiinţare partea trebuie să urmeze procedura prevăzută de lege, astfel că la o asemenea măsură titlul se bucură de aparenţa juridică a unui act valabil în baza căruia se poate pronunţa hotărârea de validare.
în măsura în care terţul poprit a formulat o acţiune pentru desfiinţarea titlului în baza căruia a fost înfiinţată poprirea, instanţa de executare poate să aprecieze asupra măsurii suspendării potrivit art. 413 alin. (1) NCPC, riscul soluţiei fiind de întârziere a executării în cazul în care creditorul stăruie în această formă de executare.
O situaţie specială o prezintă titlurile executorii europene, cărora dreptul european le recunoaşte caracterul executoriu fără vreo formalitate prealabilă, potrivit art. 636 NCPC.
Potrivit art. 57 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, actele autentice înregistrate executorii într-un stat membru sunt declarate executorii la cererea părţilor şi în alt stat membru unde se vor executa, fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile. Acelaşi caracter este
recunoscut tranzactiei încuviinţată de către instanta unui stat membru din spaţiul Uniunii Europene care se va executa într-un alt stat membru.
De asemenea, o hotărâre judecătorească pronunţată într-un stat membru este pusă în executare în alt stat membru fără îndeplinirea vreunei proceduri speciale, recunoaşterea acesteia fiind posibilă numai în cazul unei contestaţii, dar fără posibilitatea de a se pune în discuţie fondul acesteia''.
Dacă în cazul unei hotărâri pronunţată de către o instanţă străină se prevede în mod expres că nu se pot invoca apărări de fond, având acelaşi regim juridic ca orice hotărâre pronunţată de o instanţă naţională, cu privire la actele autentice şi tranzacţiile judiciare nu s-a mai prevăzut o asemenea interdicţie. Potrivit art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, la cererea părţii interesate aceste titluri pot dobândi putere executorie prin certificare în condiţiile legii de către in-stanta statului membru în care se execută, forţa executorie neputând să facă obiectul vreunei opoziţii.
Debitorul care a recunoscut necondiţionat creanţa nu are niciun interes să se opună la eliberarea certificatului ca titlul european să devină executoriu şi nici terţii, scopul adoptării Regulamentului fiind acela de „menţinere şi dezvoltare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, sens în care „Comunitatea trebuie să adopte inter alia măsuri în domeniul cooperării judiciare civile”.
Potrivit acestui interes de ordine publică, terţul poprit nu poate să conteste forţa executorie a titlului european, însă pentru motivele prevăzute de art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 trebuie să-i fie recunoscut, ca şi debitorului, dreptul de a solicita instanţei competente a statului membru să refuze executarea
Cererea de a refuza executarea titlului european este singurul mijloc de apărare a terţului poprit în procedura validării faţă de titlul executoriu european, pe de o parte terţului poprit neputând să-i fie recunoscute mai multe drepturi decât debitorului, iar pe de altă parte instanţa de executare nu are competenţa să se pronunţe asupra apărărilor de fond, limitele minime de revizuire a unei hotărâri străine stabilindu-se numai în baza Regulamentului sau a convenţiilor statelor membre.
Nici actele autentice ori tranzacţiile judiciare nu pot fi supuse unei judecăţi de fond de către instanţa de executare, aprecierea condiţiilor de valabilitate sub acest aspect fiind de competenţa instantelor statelor membre în care au luat fiinţă.
O situaţie specială cu privire la apărările ce se pot invoca în procedura validării există şi în cazul urmăririi unei creanţe fiscale, potrivit regulilor de executare cuprinse în Codul de procedură fiscală.
Potrivit art. 149 alin. (1) C. proc. fisc., prin poprire se pot urmări veniturile, disponibilităţile băneşti în lei sau în valută, precum şi titlurile de valoare ori alte bunuri mobile incorporale datorate debitorului de către o terţă persoană.
Poprirea se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi adusă la cunoştinţa terţului poprit şi debitorului
într-una din modalităţile de comunicare a actului administrativ fiscal; de la data primirii, poprirea îşi va produce efectele, constând în obligaţia de indisponibilizare şi de plată a sumei urmărite.
Din raţiuni de ordin operativ, în cazul urmăririi creanţelor fiscale legiuitorul a dat posibilitatea să se transfere creanţa de la debitor la creditorul popritor în acelaşi moment în care se şi înfiinţează, terţul poprit fiind obligat să facă de îndată reţinerile sau pe măsură ce creanţa devine exigibilă, sumele fiind virate în contul indicat de către organul de executare.
Când poprirea se înfiinţează asupra unui cont bancar, se vor executa în limita creanţei urmărite atât sumele existente, cât şi încasările zilnice în lei sau în valută de la data popririi, băncile având obligaţia să nu mai deconteze documentele de plată primite după comunicarea adresei organului de executare şi nici să nu facă alte plăţi din contul blocat până la executarea creanţei fiscale, sub sancţiunea nulităţii plăţii, cu excepţia sumelor la care se referă art. 149 alin. (12) şi (12) C. proc. fisc.
Terţul poprit care nu datorează sume debitorului sau nu deţine unul din bunurile ce pot fi urmărite prin poprire este obligat să înştiinţeze organul de executare în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi.
înştiinţarea terţului poprit nu este suficientă pentru încetarea efectelor popririi, ci asupra refuzului de executare se va pronunţa instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul acesta dinainte, la cererea organului de executare care are interesul de a obţine un titlu executoriu şi împotriva terţului.
Potrivit art. 150 alin. (1) C. proc. fisc., terţul poate refuza executarea nu numai pentru lipsa vreunei creanţe a debitorului, dar şi pentru existenţa neregulilor în legătură cu adresa de înfiinţare a popririi, caz în care instanţa competentă, potrivit probelor administrate, va menţine sau va desfiinţa poprirea"'.
Procedura de menţinere sau de desfiinţare a popririi unei creanţe fiscale prezintă toate caracteristicile procedurii de validare, interesul creditorului şi într-un caz şi în celălalt este de a obţine un titlu executoriu împotriva terţului poprit, dar numai după o prealabilă verificare a condiţiilor raporturilor juridice dintre părţi.
în cadrul procedurii terţul poate să motiveze refuzul de executare a adresei organului de executare invocând apărări care să demonstreze lipsa oricărei obligaţii faţă de debitor, dar şi apărări privind titlul de creanţă fiscală.
Referitor la titlul de creanţă fiscală, terţul poprit nu ar putea invoca alte apărări decât acelea pe care le-ar invoca şi debitorul potrivit art. 789 alin. (3) NCPC.
Potrivit argumentelor exprimate, terţul nu poate să invoce apărări de fond cu privire la un titlu de creanţă fiscală dacă debitorul nu a contestat actul în procedura administrativă de atac sau chiar dacă a urmat această procedură reglementată ca o cale specifică de contestare a unor asemenea titluri.
Decizia emisă de către autoritatea administrativă competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva unui titlu de creanţă fiscală, respectiv hotărârea instanţei de contencios administrativ se impun cu forţă obligatorie faţă de toate persoanele, nu numai faţă de debitor, motiv pentru care nici terţul nu mai poate contesta o situaţie juridică reţinută în mod definitiv cu privire la creanţa fiscală.
Existenţa unei proceduri specifice în care un titlu de creanţă poate să fie desfiinţat constituie un impediment pentru invocarea apărărilor de fond atât în procedura de validare, cât şi în procedura privitoare la creanţă.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiilor care nu a fost atacat în termen dobândeşte puterea unui titlu executoriu, potrivit art. 37 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Aceste acte cu caracter administrativ sunt supuse unui control judecătoresc reglementat de reguli speciale, calea specifică fiind obligatorie în toate cazurile pentru cenzurarea legalităţii lor, iar omisiunea de a-l ataca exclude orice contestatie.
Într-o procedură judiciară sumară care presupune o judecată cu celeritate, creditorul unei creanţe certe, lichide şi exigibile poate să obţină împotriva debitorului o ordonanţă de plată, împotriva căreia acesta de pe urmă poate să formuleze cerere în anulare.
Cererea în anulare este reglementată, potrivit art. 1023 alin. (3) NCPC, ca o cale specifică în care se desfiinţează ordonanţa pentru încălcarea regulilor procedurale privind emiterea unui astfel de titlu, dar şi pentru apărări de fond.
Terţul poprit nu poate invoca apărări de fond cu privire la ordonanţa de plată pentru existenţa căii specifice în care se poate desfiinţa şi nici regulile procedurale încălcate de către instanţa care a pronunţat-o deoarece nici debitorul nu le poate invoca decât în procedura specifică la care s-a făcut referire.
