Contractul colectiv de muncă unic la nivel național
| Comentarii |
|
contractul colectiv de muncă unic la nivel național, începând cu Legea nr. 13/1991 a fost instituită posibilitatea încheierii contractului colectiv de muncă unic la nivel național. Articolul 6 din legea amintită stabilea următoarele: „Contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităților, grupurilor de unități, ramurilor de activitate, precum și la nivel național, în condițiile prevăzute în prezenta lege". De-a lungul a două decenii s-au încheiat mai multe contracte colective de muncă unice la nivel național și, cum era firesc, ultimul, încheiat în anul 2007, însuma toate acumulările calitative produse în timp cu privire la reglementările raporturilor de muncă.
Clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel național puteau fi grupate în două categorii:
- clauze care completau legislația muncii:
- clauze care concretizau norme din legislația muncii.
În doctrina juridică, momentul abrogării dispozițiilor legale privind contractul colectiv de muncă unic la nivel național a fost anticipat încă înainte de a se concretiza în peisajul legislativ intern, fiind considerat încă de atunci ca fiind inacceptabil, neconstituțional și cu un potențial nociv atât pentru salariați, cât și pentru angajatori. Legiuitorul în anul 2011 a renunțat la contractul colectiv de muncă unic la nivel național, fapt care a antrenat un șir de nemulțumiri care a culminat cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale care, printre altele, abrogau prevederile legislative referitoare la contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
Curtea Constituțională a răspuns prin Decizia nr. 574/2011, stabilind constituționalitatea dispozițiilor criticate și comițând, în ceea ce ne privește, o gravă eroare, după cum vom arăta în cele ce urmează. Redăm mai jos motivarea Curții cu privire la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor legale privind abrogarea contractului colectiv de muncă unic la nivel național:
„4. În privința eliminării contractelor colective la nivel național, Curtea constată că textul art. 41 alin. (5) din Constituție nu prevede și nu garantează negocierile colective la nivel național, astfel încât cadrul în care se desfășoară acestea este cel stabilit de către legiuitor. În caz contrar, s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, drept care trebuie să țină cont de condițiile economice și sociale existente în societate la un moment dat. Este vorba de menținerea unui echilibru just între interesele patronatului și al sindicatelor; desigur, vor exista domenii în care condițiile economice și sociale permit încheierea unor contracte colective de muncă mult mai favorabile angajaților, iar altele în care drepturile sunt negociate la un nivel inferior, astfel încât printr-un contract colectiv la nivel național aceștia din urmă ar avea drepturi mai mari față de cât permite în mod obiectiv domeniul în care lucrează, ceea ce afectează viabilitatea economică a angajatorilor din acest domeniu.
Aceste contracte sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecință, contractele colective «sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie»; în caz contrar «s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale». În consecință, negocierea contractelor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente. Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat că dispozițiile art. 41 alin. (5) din Constituție, privind caracterul obligatoriu al contractelor colective, nu exclud «posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat».
Rezultă că legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfășoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi și obligații contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor și nicidecum acte care să prevaleze forței legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază și se încheie în limitele și în cadrul stabilite de lege.
În opoziție cu soluția Curții Constituționale, în doctrină s-a apreciat că argumentul fundamental pentru desființarea contractului colectiv de muncă unic la nivel național cu efecte pentru toți salariații din țară a fost afectarea viabilității economice a angajatorilor. Este mobilul care a dus la desființarea contractului colectiv de muncă unic la nivel național. Legiuitorul, la presiunea patronatelor, îndeosebi cu capital străin, a introdus această măsură.
Argumentul este însă numai parțial exact. Nu se poate spune că acest contract colectiv de muncă unic la nivel național nu era rezultatul acordului confederațiilor sindicale și patronale în cauză și deci nu erau clauze impuse. Este adevărat că, fiind rezultatul unei negocieri, existau clauze care antrenau cheltuieli pentru angajator pe care pur și simplu normele legale nu le impuneau. Numai că angajatorul, ca parte în relațiile de muncă, fie individuale, fie colective, își asumă riscul contractului respectiv, individual sau colectiv, și ca urmare nu era anormal să fie majorări ale cheltuielilor cu forța de muncă, drept urmare a clauzelor contractului colectiv de muncă unic la nivel național.
Cu privire la prima teză a argumentației Curții Constituționale, referitoare la textul constituțional, amintim că la art. 41 alin. (5) din Constituția României este stabilit că „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate". Legiuitorul constituțional nu a adăugat în continuare și „în condițiile legii”, deoarece, dacă ar fi procedat astfel, atunci ar fi fost posibilă reglementarea separată prin lege specială a nivelurilor la care se pot încheia contracte colective de muncă. Neprocedând astfel, se subînțelege că legiuitorul român, în legea fundamentală a țării, a garantat convențiile colective încheiate la orice nivel. Se poate vorbi fără dubiu de aplicabilitatea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, deoarece, în mod clar, legiuitorul nu distinge între nivelurile la care se poate încheia contract colectiv de muncă, garantând acest drept pentru fiecare palier posibil. Ca atare, susținerea Curții conform căreia Constituția nu prevede și nu garantează negocierea colectivă la nivel național, cadrul legal în acest sens fiind lăsat la latitudinea legiuitorului, nu are fundament.
Referitor la teza conform căreia s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, se poate replica faptul că dreptul la negocieri colective nu este un drept discreționar al niciuneia dintre părți, ci este lăsat exclusiv la dispoziția acestora (cu excepția cazului în care la nivelul unei unități sunt angajați cel puțin 21 de salariați, negocierea colectivă fiind, în acest caz, obligatorie). O absolutizare a dreptului de negociere colectivă este exclusă, deoarece modul de exercitare a acestuia tine de voința ambelor părți.
S-ar putea considera că, înainte de adoptarea Legii nr. 62/2011, dreptul la negociere colectivă era absolutizat, deoarece atunci era posibilă încheierea contractului colectiv de muncă unic la nivel național. Or, acest lucru ne face să ne întrebăm când anume a greșit legiuitorul? în perioada dintre anii 1991 și 2011, când a fost prevăzut în lege contractul colectiv de muncă unic la nivel național, sau acum, când nu mai este posibilă încheierea sa? Ne este greu să acceptăm că legiuitorul a fost în eroare atâția ani, până în anul 2011 (adică două decenii), mai ales că, după cum vom arăta, conținutul contractelor colective de muncă încheiate începând cu anul 1992 și până în anul 2007 nu era nicidecum de natură a justifica asemenea concluzii, ci, dimpotrivă, asigura un regim juridic echitabil pentru părțile implicate în relațiile de muncă.
Motivarea Curții cu privire la posibilitatea ca unii angajați să fie avantajați de prevederile legale ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național nu se află la adăpostul criticilor, deoarece, pe cale de negociere, se putea susține un cuantum al drepturilor echilibrat și rezonabil, care să țină cont de prevederile existente în general în contractele colective de muncă încheiate la nivelurile inferioare. În orice caz, nu se poate spune că în cuprinsul contractelor colective de muncă încheiate la nivel national se stabilea un regim juridic vădit dezavantajos pentru angajatori, ci se complineau anumite lacune din legislația muncii sau se concretizau anumite prevederi legale într-un mod consonant cu voința ambelor părți contractante. Mai mult, se putea reglementa în lege ca efectele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național să se producă numai pentru angajații din cadrul confederațiilor semnatare ale contractului colectiv, ceilalți angajați putând deveni parte la contract doar dacă ar fi aderat în condițiile legii.
A patra teză a Curții Constituționale se referă la calitatea de izvor de drept a contractului colectiv de muncă a cărui forță juridică nu poate fi superioară legii, astfel încât legiuitorul poate interveni, „din rațiuni de interes general”, modificând unele dispoziții din contractele colective de muncă și reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat. Așa cum am arătat, natura juridică a contractului colectiv de muncă este, într-adevăr, bivalentă, circumscrisă atât unui cadru contractual, cât și unui cadru legal, contractul colectiv de muncă fiind un veritabil izvor de drept. Curtea Constituțională însă vorbind despre „interesul general” în problema pe care o analizăm acum, nu putem să nu ne întrebăm care este interesul angajaților de a se abroga reglementările privind contractul colectiv de muncă unic la nivel național? Și acestea deoarece și interesele lor fac parte din interesele generale. Sau, mai bine zis, atunci când a fost evaluat acest „interes general”, s-a ținut cont și de interesele angajaților? Suntem îndreptățiți să credem că nu, având în vedere opțiunea legiuitorului și a instanței constituționale. În realitate, au precumpănit interesele angajatorilor.
Curtea Constituțională emite și o concluzie care nu se pliază pe argumentația care o precede, susținând că „legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfășoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi și obligații contra legem". Din aceste prevederi nu rezultă un argument în defavoarea contractului colectiv de muncă unic la nivel național, care se încheia cert cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Chiar și când se afirmă că „asemenea contracte se negociază și se încheie în limitele și în cadrul stabilite de lege”, nu se poate deduce că ar fi un argument contrar reglementării contractului colectiv de muncă unic la nivel național, deoarece și acest contract colectiv, la fel ca celelalte de la diferite niveluri, se încheie numai în limitele și în cadrul stabilit de lege.
Ca un ultim aspect, într-un mod criticabil, Curtea statuează că elementele de referință la vechile reglementări sunt simple comparații între fostele reglementări în domeniu și noile reglementări, fără să țină cont de faptul că unele instituții de drept constituie o adevărată tradiție și că persistența legiuitorului în a le reglementa se datorează eficienței acestora.
Având în vedere cele expuse, apreciem decizia Curții ca fiind vădit eronată, instanța permițând aplicabilitatea dispozițiilor legale aflate într-un profund conflict cu normele constituționale. S-a renunțat la contractul colectiv de muncă unic la nivel national, care avea efecte obligatorii pentru toți salariații din întreaga țară, fără a se înlătura posibilitatea părților de a încheia contract colectiv de muncă la nivel național, care să își producă efectele doar pentru părțile semnatare, respectiv un contract civil.
