Clasificarea faptelor juridice
| Comentarii |
|
clasificarea faptelor juridice în sensul restrâns sau propriu al cuvântului, acţiunile omeneşti săvârşite fară intenţia de a produce efecte juridice, izvoare de raporturi obligaţionale, sunt de două feluri: fapte licite şi fapte ilicite.
Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fară intenţia de a da naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fară ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare.
Faptele juridice ilicite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fară intenţia de a da naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii, împotriva voinţei autorului lor, şi prin care se încalcă normele de drept sau bunele moravuri. Această ultimă definiţie este una esenţialistă care nu oferă o lămurire a temei faptelor juridice ilicite.
Reglementarea faptelor juridice - izvoare de raporturi obligaţionale
Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile sunt reglementate în Capitolul III, intitulat „Faptul juridic licit”, din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), în art. 1330-1348 noul cod civil Capitolul cuprinde trei secţiuni, dedicate următoarelor fapte juridice licite: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 noul Cod Civil), plata nedatorată (art. 1341-1344 noul Cod Civil) şi îmbogăţirea fară justă cauză (art. 1345-1348 noul Cod Civil). Prin noua reglementare, legiuitorul a renunţat la vechea şi formala clasificare a izvoarelor obligaţiilor, înlăturând noţiunea de „cvasicontracte”1 care era serios criticată ca fiind confuză şi neştiinţifică, deoarece includea fapte voluntare unilaterale într-o categorie asimilată contractelor - critica era frecventă mai ales la nivelul doctrinei româneşti (a se vedea, de exemplu, M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 406, nr. 513; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 102, nr. 92; L. Pop, op. cit.. Teoria generală a obligaţiilor, p. 141). Mai puţin vehementă în dreptul francez, doctrina observase că denumirea indică o situaţie juridică foarte asemănătoare contractului şi căreia îi lipseşte elementul acord de voinţe pentru a fi vorba de contract. De aceea era vorba de „cvasi”-contracte şi nu de contracte (Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 950). Or, elementul specific al oricărui contract este acordul între voinţele a două sau mai multe persoane. De altfel, din analiza pe care o vom face cu privire la fiecare aşa-zis cvasicontract, se va putea observa că acordul de voinţe ale creditorului şi debitorului lipseşte. Raportul de obligaţii civile se naşte din acţiuni unilaterale, săvârşite licit de către creditorul obligaţiei. Cu toate acestea critica era nejustificat de severă: nu se poate nega asemănarea unor asemenea fapte juridice cu unele formule contractuale (de exemplu, nu se poate omite similitudinea care există între gestiunea de afaceri şi mandat. Unele coduri sunt atât de ataşate de această similitudine încât reglementează gestiunea de afaceri alături sau imediat după gestiune. BGB reglementează gestiunea în titlul următor mandatului), de unde şi mimetismul acestor figuri juridice şi denumirea lor tradiţională de cvasicontracte - originea „cvasicontractelor” coboară în epoca romană când s-a observat similitudinea dintre anumite situaţii juridice şi contract. Jurisconsultul Gaius a fost cel care a observat asemănarea dintre mandat şi formula gestiunii intereselor altuia. Ulterior, noţiunea a fost preluată şi de Instituţiile lui Iustinian (a se vedea, de exemplu, R. Zimmermann, op. cit., The Roman Foundation of the Civilian Tradition, p. 15 şi urm.; Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 547 şi urm., nr. 1016). De fapt, noţiunea nu făcea, în dreptul roman de unde şi provine, decât să sublinieze că faptele juridice licite dau naştere unei acţiuni asemănătoare celei din contract şi că obligaţiile generate sunt şi ele asemănătoare celor din contract - obligationes quasi ex contractu. Era vorba de o relaţie bilaterală imperfectă. Pe de altă parte, în contextul juridic al vechiului cod care nu reglementa decât primele două fapte juridic licite (gestiunea de afaceri şi plata nedatorată), practica judiciară şi literatura de specialitate construiseră, în bună parte, teoria sau principiul îmbogăţirii fără justă cauză, care se considera că este un fapt juridic licit, izvor distinct de obligaţii civile. De altfel, cu excepţia unor reglementări specifice, gestiunii de afaceri şi plăţii nedatorate li se aplică regulile care alcătuiesc teoria principiului îmbogăţirii fară justă cauză. De aceea, astăzi legiuitorul i-a făcut loc în noua reglementare.
Din analiza textelor legale de mai sus rezultă că, atunci când printr-o faptă a omului, contrară normelor dreptului, se încalcă drepturile subiective şi interesele altei persoane, cauzându-i un prejudiciu, autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare. Astfel, între autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi victimă se naşte un raport de obligaţii care, în acelaşi timp, este un raport de răspundere civilă delictuală. Bineînţeles, fapta ilicită nu trebuie să constea în neexecutarea obligaţiilor contractuale pentru că, în acest caz avem de a face cu o răspundere contractuală.
